Petruţ Pârvescu - Plastir

femeia noastră cea de toate zilele sau cărămida de cuvinte

2012-03-07T10:41:00.000+02:00

arde-n mine un trup de fată

de femeie sau iubită

ca-ntr-un zid

de monastire trupul anei înzidită

şi mă doare

colţul pietrei tâmpla

umărului stâng

şi mă doare piramida de cuvinte lăcrimând

doamne

nu-mi săruta gura

ca pe-un sân de fată mare

pe-a ei golgotă vorbirea răstignită

să mă are

să fiu bob

în brazda albă

să-ncolţesc şi să dau rod

peste piatra ce mi-e dragă să-nverzească ochiul orb

şi să pot rosti azi verbul îngânat de-atunci-nainte

de pe gura anei smulge-ţi cărămida de cuvinte!

Alexandru Petria – Scriitorul – destin şi opţiune

2012-03-05T10:04:00.000+02:00

„Nu dau mare lucru pe un scriitor care nu seimplică în problemele societăţii. Dacă e treaba lui să fie hârciogul egoist alpropriei opere, să nu-mi ceară nimeni să-l simpatizez ca om. În situaţiaactuală a ţării, când România seamănă cu o ţară ocupată, tăcerea este laşitateori pură nesimţire.”

1. Pentru un scriitor,destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat(joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

1.De mic am visat să ajung scriitor, mai exact prozator. Dar mereu am fost nevoitsă mă adâncesc în chestii colaterale literaturii şi n-am putut să scriu cât aşfi vrut. Poate că şi lenea e un motiv, cât şi lipsa stimulentelor, adicăimposibilitatea de trăi din scris. Cât am scris, am făcut-o în momentele încare simţeam că voi crăpa dacă nu transform în texte ce aveam în cap. Mi-arplăcea să am dead-line-uri pentru predarea cărţilor, contracte ferme.

2-3. Istoria literaturiiconsemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs.,când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte cevadespre primele încercări literare. Care a fost drumul până la prima carte?

2+3.Am debutat în 1983, în revista clujeană "Tribuna". Cu poezie. Primacarte mi-a apărut însă după 1989, când n-a mai fost cenzură. Scriam de prinşcoala generală proză poliţistă, apoi am trecut la poezie odată cu zbuciumulhormonilor. Deşi mai am în manuscris un volum de poeme, le consider ca ale unuimort.

4. Ce personalitate(personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-auinfluenţat viaţa ca om şi scriitor?

4.M-au ajutat foarte mulţi şi le sunt recunoscător. Un scriitor numai dacă esteipocrit spune că nu-l interesează cum este receptat. O să dau doar câteva exemple.Alex Ştefănescu - « La 24 de ani, Alexandru Petria are o operă! Nimeni nu ştiecînd a învăţat să scrie acest poet profund şi decis, acest publicist însetat deadevăr. S-a format într-o zi cît alţii într-un an. Şi a apărut după 22decembrie 1989, în plenitudinea talentului lui, ca un simbol al multvisateirenaşteri româneşti. Poezia lui te face să plângi, fiindcă îţi dezvăluiesuferinţa secretă a tot ceea ce există. Dar te face şi să rîzi, de bucurie căai întîlnit în sfîrşit, după atîta confuzie, un poet autentic.»- prezentare depe coperta a IV-a volumului meu « 33 de poeme », apărut în 1992.DanielCristea-Enache- “După dispariţia cenzurii şi a pudibonderiei fals- proletare,adică după 1989/ 1990, „s-a dat drumul” la sex: în viaţa reală, pe ecraneletelevizoarelor şi în literatură. Întrebarea care s-a pus încă de atunci şi s-atot repetat ulterior a fost: mai este aceasta literatură artistică, ori simplămanufactură pornografică? Citind excelenta proză a lui Alexandru Petria, veţivedea diferenţa.”, pe coperta a patra a microromanului “Zilele mele cuRenata". Şi despre "Deania neagră", tot de pe ultima copertă: “Ocarte pe care am citit-o „dintr-o bucată” şi pe care am recitit-o imediat, dartot am rămas sur ma soif – mi-ar fi plăcut să fie măcar de două-trei ori maivoluminoasă! Prin ce m-a cucerit? Prin micile „poveşti” atroce, gingaşe saugingaş-atroce, cîteodată chiar „crude şi insolite”, prin caracterele excelentschiţate în două trei pagini, prin calitatea stilului, excelent adaptat deautor micilor spaţii explorate. Nu mă îndo- iesc că voi deschide adesea această„casetă de bijuterii”, pentru a revedea un inel, o agrafă, un colier. Şi, debună seamă, aş fi foarte bucuros dacă autorul ar recidiva cît de repede.”(Liviu Antonesei), “Cine spune că, în țara lui Caragiale (I.L.), marealiteratură nu se poate naște din teme „mărunte”? Instantaneele în proză ale luiAlexandru Petria surprind o lume la intersecția fabulosului nebănuit cupitorescul jegos, cartografiind universul în continuă schimbare, aproa- pevolatil, al contemporaneității mărunte. Scriitorul reușește această performanțăcu cinism narativ bine stăpânit, cu tandrețe, chiar… dar una deloc lipsită decruzime. Bine ați venit într-o cușcă a maimuțelor actualizată în Deania neagră!” (Dan-Silviu Boerescu), “Prozele scurte ale lui Alexandru Petria sunt pline desurprize – ca, de pildă, fantezia personajului Todoran, care, după un actsexual familiar şi fără magie, visează deodată că are umerii şi braţeleacoperite de porumbei. O altă lume nevăzută, uneori sinistră, alteori de vis,este ceea ce oferă autorul înăuntrul trăirilor tuturor personajelor, declarate– şi cunoscute – în mod intenţionat mediocre, tocmai pentru a ni se arăta că,de fapt, sunt misterioase. Cel mai misterios rămâne autorul însuşi. După unasalt anecdotal şi imaginar unanim foarte bine scris, ne rămâne încănecunoscut, dar dator să ni se desfăşoare în narative mai lungi. Sunt extrem decurios să continui să-l citesc.” (Petru Popescu). Zilele trecute, de ziua meaam primit un dar deosebit. Câteva rânduri semnate de marele actor VictorRebengiuc, care m-au lăsat fără grai - “La mulţi ani! Să vă dea Dumnezeu sănătate şi mulţumire sufletească.Tare-aş vrea să joc într-un film făcut după una din cărţile Dumneavoastră!”.

Căaţi întrebat şi de grupările literare, vă mărturisesc că acestea nu măinteresează. Alerg de unul singur, după puterile mele.

5. Raportul dintreconştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumiicontemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintrecetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5.Nu dau mare lucru pe un scriitor care nu se implică în problemele societăţii.Dacă e treaba lui să fie hârciogul egoist al propriei opere, să nu-mi cearănimeni să-l simpatizez ca om. În situaţia actuală a ţării, când România seamănăcu o ţară ocupată, tăcerea este laşitate ori pură nesimţire.

6. Literatura – lafrontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs.,literatura română contemporană?

6.Este o literatură provincială, însă încep să se arate şi semne de ieşire dinbălteală.

7. Credeţi că există untimp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” alscriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?

7.Nu pot să scriu literatură după program, doar articole. E un handicap. Lucrezla un roman, "Prima faptă bună", care o să apară anul viitor, dacăreuşesc să-l termin aşa cum vreau - să fie unul dintre marile romane aleliteraturii române.

7+Unu. În contextul celor afirmate, pentru a aveaun dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un textcare, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentruînţelegere.

Fragment din romanul "Prima faptă bună"

Varaîn care ne pregăteam să păşim în clasa a VII-a n-o s-o uit niciodată. A fostvara în care s-au introdus cartelele la alimente şi-n care mama a fost violată.A fost vara în care mi se spunea să nu folosesc prea mult zahăr la “învârtite”,gălbenuşurile de ou frecate cu 8 linguriţe de zahăr şi una de cacao într-unpahar, ca să ajungă până la sfârşitul lunii, până la porţia următoare. Îmiplăceau a naibii “învârtitele”. Când gust şi azi “învârtite”, o zăresc, dacăînchid pleoapele, pe mama. Cum mă priveşte întinsă din iarba înaltă, cu părulpubian dezgolit. Cu gamba piciorului stâng îndoită într-o parte. Cu noroi peunghiile picioarelor vopsite în roşu, dar cu tălpile curate, crăpate de laîncălţăminte.A fost dimineaţa când împreună cu mama am coborât din tren în haltaDumbrăveni, unde stăteau părinţii ei. Abia s-a preschimbat noaptea într-o ceaţădeasă, şi iarba era brumată, de pe frunzele copacilor începeau să cadă stropide apă, şi Oltul, în dreapta noastră, apropiat de izvorul său, purta un murmurîn surdină. Cu ochii la apă, mă gândeam, printr-o asociaţie insolită, căseamănă cu o ţigară cu filtru. Nu ştiu de unde mi-a căşunat, dar asta aveam încap. Să se fi datorat faptului că n-am fumat nici o ţigară pe tren în cele 5ore ale călătoriei?Păşeam încet pe-o cărare paralelă cu râul, paralelă şi cu unlan de porumb. - O să fierbem cucuruzi când ajungem, mi-a spus mama. - Aha, ambâiguit somnoros. Era cu ceva mai mult de 5. Ceasul meu se oprise. Mama şi-adus inelarul la gură şi mi-a făcut semn să privesc spre o deschidere lungă cutrifoi în lanul de porumb, la capătul căreia era o şosea asfaltată. Am zâmbitcu ochii măriţi- acolo păştea prima căprioară pe care n-o vedeam la televizor.Ochi măriţi avea şi căprioara. Şi-am auzit nişte zgomote, căprioara a tresăritşi, cu nişte salturi mari, s-a pierdut pe după un pâlc de sălcii.Din acestmoment, rememorarea se derulează de obicei în nopţile mele de insomnie ca şicum aş urmări totul de pe unul dintre salcâmii scorburoşi din preajma cărării,dintr-un unghi de 45 de grade. Văd un puşti dolofan- eu- ţinut strâns de unnespălat cu barbă de două zile, cam la 40 de ani. Iar trei tinerei au prins-ope mama. După ce au dezbrăcat-o, doi i-au ţintuit mâinile pe pământ. Unul seîmpingea între picioarele ei. Între picioarele ei splendide, de care era atâtde mândră, şi ea nici măcar nu încerca să ţipe. Aş fi ţipat eu, dar n-aveamglas. Îmi era teribil de frică şi-mi venea să vomit din cauza duhorii de alcoolstătut pe care mi-o sufla din spate bărbatul care m-a imobilizat. Îmi era ciudăpe mama că nu ţipa şi că surâdea. Pe acea femeie n-o doream de mamă. În iarbăse mişcau doar patrupede la montă. Acolo nu-mi regăseam mama.

Surâsulmamei nu era surâs, vroia să nu-i întărâte ca nu cumva să ne omoare. Dar acestsimulacru de surâs, cu vulgara ei prefăcătorie, inspirat până la urmă, după cums-a dovedit, căci am scăpat, m-a spintecat mai adânc decât un cuţit.Ireversibil. Şi de atunci mi-e imposibil să iubesc. N-am ajuns să-mi iubescnici soţia, nici copilul. Surâsul l-am perceput ca pe-o dovadă de laşitate, cape-o umilinţă insuportabilă. Surâzând, mama mă umilea şi pe mine, de parcă arfi trecut de partea violatorilor, de parcă m-ar fi părăsit.Cel cu barba de douăzile a trecut ultimul între picioarele mamei. Când şi-a slăbit strânsoareabraţelor, am căzut pe pământ, cu faţa în trifoi. N-aveam puterea să mă ridic.Plângeam fără să scot vreun zgomot. M-au lăsat în pace până şi-au terminattreaba, din când în când îşi zvâcneau capetele spre mine ca să nu fug. Ogărgăriţă mi s-a urcat pe nasul din care îmi curgeau mucii, ceva m-a lovit şimi-am recăpătat cunoştinţa după minute bune cu ochii pe gamba stângă flectată amamei, pe părul ei pubian dezgolit şi încârlionţat.Mama şi-a revenit după mine.Am coborât la râu să ne spălăm şi-am îmbrăcat alte haine, printre frunzegigantice de brusturi, din valiza de care nu s-au atins cei trei, valiza cuhainele noastre pentru săptămâna ce urma s-o stăm la bunici. Evitam să ne lipimprivirile şi tăceam. Îmi era ruşine, infinit mai ruşine decât în faţa doctoruluirozaliu, pe linoleumul verde al cabinetului endocrinologic. Totodată mă încercaun soi de mulţumire că nu ne-a observat vreun trecător matinal de pe şoseaua dela capătul fâşiei cu trifoi, împreună cu furia pe prostia violatorilor, care auales un loc unde doar întâmplarea a făcut că n-au fost surprinşi. După ceamândoi am reurcat pe cărare, mama mi-a prins faţa între palme şi m-a rugat sănu spun nimănui ce s-a întâmplat. Vocea îi susura în surdină ca şi Oltul. Nuînţelegeam prea exact de ce dorea asta, însă n-am întrebat, deşi mă revolta. Şiam dedus că nici nu se punea problema să anunţe violul la Miliţie. I-amrespectat dorinţa până la data scrierii acestui text.

Secretulpe care mi l-a impus mama m-a împovărat cum nu este drept să fie încercat uncopil. Era ca o scoică în care eram înghesuiţi doar noi doi, strâmtă,sufocatoare, traumatizatoare în final. “Nu-i zicem nici tatei”, mi-a cerut şiasta mi s-a părut de-a dreptul insuportabil, otrăvitor. Mă străduiam să înţelegcă nu bunicilor, că nu miliţienilor- însă tatei? Mama-mi pretindea să mă încarccu o sfâşietoare vinovăţie, cu o minciună prin omisiune care mă va transformaîn altceva decât eram în acea dimineaţă, precis nu mai bun, precis văduvit şide ultimele pojghiţe de inocenţă. De fapt, mama-mi cerea, şi nu realizez câtera ea conştientă de asta, n-am deschis subiectul niciodată, să fiu de acordsă-mi ucid copilăria. O consideram egoistă, nedreaptă. Din violată semetamorfoza în violatoare, violatoarea minţii mele, violatoarea propriului fiu.Un incest mental repugnant. Nu pot să susţin că am fost peste măsură de şocatde viermuiala celor patru între picioarele superbe ale mamei şi de goliciuneaei, de feminitatea ei care mă izbea prima oară cu adevărul că este o femeiecare face sex, cu adevărul că şi mamele fac sex, ceea ce refuzasem până atuncisă accept cu mintea mea de puşti urechist în ale sexualităţii, care a răsfoittotuşi hăhăind câteva reviste porno. Pe lângă asumarea secretului, trauma realăşi necuantificabilă mi-a provocat-o zâmbetul acela, zâmbetul acela care nu eraaltfel decât al curvelor, al curvelor de duzină ce n-au deprins şi n-o sădeprindă niciodată arta subtilă a înşelăciunii, zâmbetul acela străbătut dedinţii ei albi, aproape pornografic ca o vulvă căscată, cum am mai scris, darşi altceva incalificabil. Mama a devenit femeie brusc în faţa mea. Dispusă săprimească penisuri în locul încăpător din care am ieşit cu multe strădanii, afost o naştere dificilă, extenuantă, în urmă cu aproximativ 12 ani. Iar acelaltceva pentru care o urăsc şi mă urăsc şi urăsc lumea este că am avut primaerecţie serioasă din viaţa mea. Pe care încercasem s-o ascund de mama cu untricou roşu scos din valiză, cu logoul PREMIUM, printre brusturii acoperiţi derouă şi insecte moarte de lângă râu, şi de care m-am uşurat cum am reţinut dinrevistele porno. M-am masturbat la nici 10 metri de mama, căreia i-am spus cămă trece pipi.

2012, Dej

Şerban CODRIN - Scriitorul – destin şi opţiune

2012-03-01T09:53:00.002+02:00

« Marii scriitori ai secolului XXI nici nus-au născut încă, aşteptăm, deocamdată, nunţile părinţilor. »

1. Pentru un scriitor,destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rolau jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Probabil au jucat un rol destul de complex, de vreme ce m-au ajutat de laştartul alergării până la apropierea de locul, unde pot spune că mi-am onoratcursa, fără să pierd. Am scris cânva poemul „Sportivul”, despre leneşul carepierdea toate cursele pe distanţe scurte, pentru ca, până la urmă, să lecâştige pe cele maratonice.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori,arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-aprodus (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Am scris primele versuri la vârsta de 10 ani, prin clasa a treiaelementară. Eram elev la Ceahlău, chiar sub munte, în judeţul Neamţ. Am debutatcatastrofal la 15 ani, la Bucureşti, şi am tipărit primul volum, cenzurat şi curăţat cuperia de sârmă ghimpată, la vârsta de 37 de ani. Un drum frumos spre stele,plin de împliniri, trebuie să recunoaşteţi.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Prima carte scrisă cu propriamână, fără umbra stejarului de deasupra, am compus-o la 20 de ani, se numea« Imnuri către soare ». Am reuşit să o public abia după 17 ani.Cauza ? I s-au aşezat în cale o mulţime dintre cei care îşi iubeaufotoliul oferit, cu preţul conştiinţei, de dictatura umanismului socialist.Toţi acei indivizi aveau nume şi prenume, obraz şi forţa de a nu roşi în faţa minciuniipe care o slujeau cu devotament. Nu mică mi-a fost stupoarea, ba din contra,când, după revoluţie, s-au autoproclamat, toţi, fără excepţie, purtători aidrapelului « rezistenţa prin cultură », de fapt vechea zdreanţă,căreia îi schimbaseră numai lancea. « Lancea » este sfântă, păi cumsă nu, pe când vechea coadă de lopată cu flamură ieşea din istorie, dar nu şipurtătorii ei.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupareliterară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Am cunoscut-o pe Otilia Cazimir. Eu fac part, prin mama, dintr-o familieromânească străveche, care, în câteva sute de ani, strânsese ceva avere. ChiarVasile Alecsandri se plângea pe undeva că « În pădurea de la Strungă vin haiduci cupuşca lungă”. Doamna Otilia nu a avut influenţă directă asupra mea, eram preamic să înţeleg, dar din gura ei am auzit primele versuri de George Topârceanu,pe care le păstrez în memorie până astăzi, fără să fi ştiut pe atunci, laînceputul anilor ’50 cine era autorul.

Apoi, o întâlnire cardinală a fost cu Miron Radu Paraschivescu, opersonalitate copleşitoare, maestrul poetului care am devenit.

În 1963, datorită unui student, pe atunci, azi dispărut, din păcate,prozatorul Stelian Tăbăraş, am făcut cunoştinţă cu profesorul Jaques Byck, caremi-a sugerat să rescriu epopeea „Ţiganiada”, creaţie capitală a literaturiiromâne şi europene. Astfel am ajuns la sugestia de a compune propriul meu epos,poemul „Testamentul din strada Nisipuri”. Cele două creaţii nu au nici olegătură, însă undeva, în adâncuri, una a stimulat-o pe cealaltă.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituieo mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Pentru a fi dogmatic, aşa cum este întrebarea, n-am alt răspuns decât celoferit de o teorie, care analizează dimensiunile artei : socio-politică şieducativă, estetică, existenţială şi metafizică. Combinaţi toate acesteenunţuri într-o ecuaţie cu patru necunoscute, apoi calculaţi. Este clar, artapoate avea o dimensiune socio-politică şi pedagogică. Romanul « Război şipace » a educat cu supramăsură poporul rus, mai profund decât toatemanualele şcolare, dizertaţiile şi opera tuturor istoricilor la un loc. Romanul« Demonii » cuprinde profeţia prăbuşirii utopiei marxiste, printr-oanaliză nemiloasă a ideilor care au condus la triumful bolşevismului în Rusia,un prim pas greşit spre cel mai mare dezastru al secolului XX, comunismul.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivăcum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Literatura nu există înainte de a fi scrisă. Cum arăta, în România,literatura secolului XX din perspectiva anului 1912 ? Minunată ! Sadoveanu, Rebreanu, Bacovia, Arghezi îşiîncepuseră aventura. Abia apoi au apărut Călinescu, Blaga, HortensiaPapadat-Bengescu, Pillat, Mateiu Caragiale, Voiculescu. Mă opresc aici, las lao parte pe Dimov, Doinaş, Preda. Ne aflăm în aceeaşi situaţie. Lăsaţi noilenume să se aşeze în linişte pe coperţile cărţilor. Discutăm după lectură. Mariiscriitori ai secolului XXI nici nu s-au născut încă, aşteptăm, deocamdată,nunţile părinţilor.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despreun anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouăcarte?...

Fiecare scriitori are un program,nimeni nu scrie precum cântă pasărea cerului, după capricii şi starea vremiisau «un instinct atât de van… » Scriitorii fără program cocheteazăcu programul secret, care este, fiţi sigur, la fel de dur ca programulrecunoscut al celorlalţi. Repet, scriitor este o persoană fizică validă din punct de vedere psihic,care îşi asumă în mod conştient cumplitul travaliu lingvistic, pentru creareaunui obiect multidimensional, vezi ecuaţia de mai sus, numit roman, piesă deteatru, sau poem/volum de versuri.

Am terminat poemul« Testamentul din strada Nisipuri, întocmit şi rânduit în Infern,Purgatoriu, Paradis şi Mult-mai-Presus de Ş. C. odată cu oculta dispariţie ainscripţiilor de la O Poartăla alta pe vremea grozavei călătorii ». N-am putut improviza un titlu maiscurt. Poemul a fost scris cam între1985-1989, dar în ultimii ani am reorganizat întreaga arhivă şi am stabilitcele 6 părţi şi 366 de subcapitole. Puţin cam complicat pentru miile şi miilede versete.

Faculataiv :

7 + Unu. În contextul celor afirmate, pentru aavea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în liniimari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Improviza-n Ierusalim la pian

Pe teme de Iisus, compozitor

Din Galileea, un nazaretean

Batjocorit cel mai adeseori,

Deci fără loc pe scena lumii, or,

Aplaudat în Pont, îmbrăţişat

Cu flori la Romade admiratori,

Urca suprem printre supremi Pilat.

La chip marţial, impetuos la fel,

Cu strigăte-adoratului artist

Altare-i consacrară, de oţel,

Odată cu-obeliscuri de-ametist

Şi-un cer de reflectoare, cupoeţi

Pe tobe, să-lglorifice măreţ.

2012, Slobozia

Daniel Lăcătuş – Scriitorul – destin şi opţiune

2012-02-26T16:38:00.000+02:00

« Se scriemult, se scrie și bine și prost, că nu se citește e altceva... »

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea suntdimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţadumneavoastră ?

1. Destinul joacă unrol destul de important în viața oricărui scriitor. Că vrei sau un vrei, tot îșilasă dâra în creațiile literare. Cât mă privește pot să afirm că destinul a jucatun rol aproape fundamental în creația mea, însă nici opțiunile nu au făcut doarfigurație, e destul de difcil de apreciat în procente cât la sută a fost destin si cât la sută opțiune.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrarmomentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cuadevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercăriliterare.

2 Primele încercăriliterare rețin că au avut loc prin clasa a 4 a, au fost versuri fără noimă, scrise în stilclasic, cu rimă forțată, dar care în mintea mea de copil erau privite ca niștecapodopere. A trecut ceva timp până să înțeleg poezia. Prin liceu am făcutprima dată mai serios cunoștință cu literatura bună. În 2006 a a avut loc și debutulpublicistic în revista Eminesculuceafărul românilor de pretutindeni - Serie nouă. Nr. 8 (29 - 30), anul VI, cudouă poezii: Pădurea Nemuririi și Cuvântul.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3Destul de scurt. Aavut loc în 2008 (la doi ani de la debutul în revista Eminescu), în urma unuiconcurs de debut organizat de editura Lumen.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară,prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4 Fiind format înafara cenaclurilor sau oricărui cerc literar, nu am avut prea multă tangență cutagma scriitorilor, cel puțin până în 2008. Însă unul dintre poeții care m-auinfluențat, într-un fel sau altul, este Miron Țic, datorită căruia am debutatîn 2006 în revista unde era prim-redactor, Eminescu, lui i-am trimis cele maimulte dintre încercările mele literare.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirealiberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, careeste, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şiputere?

5 Scriitorul este un cetățean ca ori care altul, cu aceleași îndatoriricivice, obligații și drepturi. Capoliticieni sunt un dezastru. Se cunosc bine încercările politice ale multoradintre scriitori cu rang, se cunosc carierele politice ale unora dintre cei aleșiîn cele două camere ale parlamentului, nu mai departe de regretatii AdrianPăunescu, Leonida Lari și alții. Cum toate direcțiile de cultură sunt supusepolitic, cele mai multe finanțări se dau pe criterii de simpatie. Am cunoscutscriitori trecuți prin mai multe partide, alții, deși nu au calitatea demembrii de partid, sunt mai vocali în apărarea unora dintre liderii politicidecât secretarii PCR, responsabili cu propaganda.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din aceastăperspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Se scrie mult, se scrie și bine și prost, că nu se citește e altceva. Din2000 încoace am fost martori la diferite manifeste literare, s-au lansat noicurente și genuri literare. Literatura a cunoscut, că place sau nu unora,progrese.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie saueste vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi înprezent?...Pe când o nouă carte?...

7 În niciun caz nu, un scriitor nu cunoaște timp și spațiu, literatura o aisau nu în sânge. Lucrez la proiectul "Să ne cunoaştem istoria Călan",care are ca obiectiv editarea mai multor lucrări cu scop educativ şi cultural,în care se vor edita o serie de volume, toate având ca temă localitatea Călan;studii monografice, volume memoriale, dicţionar personalităţi locale, antologiea autorilor din localitate etc. În total 12 volume. Primul volum a fost unstudiu monografic introductiv "Să ne cunoaștem istoria Călan", aldoilea volum, "Semințe Literare", antologie a scriitorilor dinlocalitatea Călan sau foarte strânși legați de acest oraș (20 de autori), altreilea volum este o culegere de "Folclor poetic din zona orașului Călan", Volumul"Personalități locală Călan", vol I, este în curs de apariție, Înlucru am volumele: "Pe drum de glorii", istoria clubului de fotbal"Victoria" din Călan, de la 1918 (Infiintare) până în anul 2000;Volumul "Călanul la Marea Unire", unde sunt evocați participanți launirea de la Alba-Iulia, din rândul țăranilor originari de pe actuala vatră aorașului și volumul "Fețeledurerii. Apel la memorie", volum în care evoc pe larg foștii deținuțipolitici si deportati, din localitate. În lucru am și volumul de versuri Celcare a transportat pustiul.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a aveaun dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în liniimari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Mă gândeam

Mă gândeam
în timp ce ea
se spăla pe mâini
în apa de trandafiri
și își sufla inelul
să strălucească
în virginitatea degetelor

În timp ce ea
se uitat spre cer
într-o transă de clopote

Mă gândeam
în timp ce desenam
forma unui bun rămas-
nimic nu moare la apus de soare,
noaptea doar renaște

Cine e femeia aceasta?

Am privit-o în ochi
și am crezut că descopăr alte lumi.
Are brațe, are picioare
și o sută de ochi deschiși ca uși.
Cine e femeia aceasta oare?
De ea se tem până și strigoii,
căci tot ce atinge se destramă.
Cine e femeia aceasta
care îmbrățișează focul fără să se ardă?

Experiență în zbor cugândul

De mic copil mi-aplăcut să cred
că am puteri supraomenești,
numai de mine știute,
și că atingerea mea face minuni.

îmi imaginam lumea
ca pe un spectacol cu păpuși;
pe ea o prințesă
cu rochia sfâșiată a sufletului
care în fiecare dimineață
se machia cu lacrimi
ca frumusețea ei
să capete demnitatea cenușii
și de la care am luat povața
că fiecare zi e ultima.

Sub unghile ei erau clopote
care vesteau sosirea călăului;
unii primeau coji de pâine,
alții decorații
pe care și le legau de gât
ca o povară.

2012,Călan

pixelii leana bădălana şi păcala făgeţelului

2012-02-17T10:29:00.000+02:00

aşa ca între prieteni vă spun
cărtărescu simona muşina & company nu-şi mai aduc aminte
călin vlasie câte ceva poate
(despre sfârşitul lumii şi generaţia douămiistă
se vorbea rareori

pe la colţuri

în şoaptă)

pixelii
au trecut şi prin păcala făgeţelului
luminA

mai mult intermitentă
a luat-o aşa (fără băgare de seamă) pe daiboj
de la gulie prin rotoaica pe sub deal spre lăzărescu
cu bâte şi topoare meşterite direct prin arini pe gârla vezii la vale
pe cei care nu ştiau carte i-a ajutat
să pună degetul (ăla belit şi mare) pe catastife şi călindare
pe ceilalţi i-a luat direct pe sus cu ghiotura
o dubă mare neagră la raion

când a obosit
sătulă şi fericită
s-a oprit pe clopotniţa bisericii lângă pădure
s-a uitat lung peste sat şi-a suflecat braţele oţelite
s-a uşurat şi-a strigat uşurată C U C U R I G U (L)

în fiecare an

în februarie iarna
de ziua mea sufletul intră-n vibraţii
un uter frumos deasupra mormintelor goale
încerc mereu să privesc dincolo de marginea trupului
doar amintirile care te locuiesc invers

pixelii
era noaptea de februarie
ningea bătea crivăţul dinspre răsărit steaua roşie
bucile ei zdravene străluceau printre ostreţe
ceasloave călimări şi parastase
mama vroia să nu mai nască
îi venise sorocul
mugea şi se ruga ca o sfântă în ieslele putrede

aici
nimeni nu mai cunoştea pe nimeni

singuri cu dumnezeu şi cu steaua aceea pefrunte

privegheau în tăcere
pe cel care vine pe cel care se duce
tineri şi bătrâni scuipau furioşi în sân de deochi
(pe furiş) cu limba-n cerul gurii mare

făcea

C R U C E

dar eu
cum mă ştiţi
(până şi de părinţi n-am ascultat niciodată)
am văzut şi am auzit T o T u L
(aşa ca prin vis) de acolo

din spatele zidurilor direct prin perete
cum vine cum trece pe uliţă C â n t e c u L

mândru şi tainic glorios şi rebel
printre gemete rugăciuni şi miros de ţuică fiartă
cobora şi urca până în burta mamei

D O A M N E
cum pictau ursitoarele pereţii de carne cu propriile chipuri

tatăl meu
nu era acasă
tata era plecat cu bărbaţii la raion la regională
îşi tăiase (din greşeală) degetul ăla de la rădăcină
şi acum era cercetat pentru neglijenţă

pixelii
ardeau prunii în soba oarbă ca pe comori focul
şi-n casa mare se adunase lume multă ca la pomană
stăteau pe pat pe chituci în picioare
beau poşircă de prune şi mâncau boabe de porumb fierte
şuşoteau (cu ochii mici scobiţi adânc în orbite) atente
mai mult bârfeau (că erau numai femei)
ce zici fă ay
o fi băiat
o fi fată
din perete curgea liniştită candela spartă

pixelii
râuri obosite de-ndoială
lămpi opaiţe geamuri murdare care scânteie până departe
care luminează crucile negre de lemn din faţa fiecărei case

era noapte
târziu februarie iarna
bătea crivăţu-n lung şi-n lat geruind năprasnic zăpada
sub cerul de-argint cu poalele-n cap

auzeam şi vedeam prin perete
cum vine

cum trece tânără

leana bădălana frumoasa nebună din capu'satului
cântând şi jucând în pielea goală pe uliţă

în rest

era

bine
era cald
era linişte
dar venise sorocul
şi cu sorocul nu te jucai
am izbit (la început cu picioarele) v e n e a M i n v e r S
(şi-a dat cu părerea moaşa ilinca lu' fătălău şi m-a înghiontit îndărăt)
mă-năbuşeam n-aveam aer (se rupsese apa şi curgea pe noroia la vale)

mama
a văzut cum stă treaba
p l e c a s e M
m-a prins din urmă repede de picioare

prin crăpătură
urlând şi scrâşnind de durere
a răzbit

şi-am ieşit împreună

pixelii
luna plină pe fiecare mormânt fără cruce
noaptea de februarie iarna
cădeau stele
femeile mâncau boabe de porumb fierte şi beau poşircă de prune

în păcala făgeţelului
pe valea vezii la deal (dincoace de piteşti) începuse colectivizarea!..

(din vol., în pregătire, păcala făgeţelului)

Christian W. Schenk - Scriitorul – destin şi opţiune

2012-02-10T10:06:00.000+02:00

„Poezia este mult maimult decât perceperea realităţii însă totuşi trebuie să rămână în limiteleperceperii realităţii la fel ca un palat care este mai mult decât o casă dar laurma urmei tot o casă rămâne. Orfeu cu lira a mişcat mai mult în lumea astadecât Hercule cu bâta!

Atunci când te apasăceva, când ai o problemă sau o durere, trebuie într-un fel sau altul s-oprelucrezi; astfel când poetul suferă face din suferinţă un poem. Adevăratapoezie devine de la sine atât filozofică, morală, etică, estetică, religioasă,politică cât şi socială!”

1.-Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţialefundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Vântul nu-l poţi opri a bate, poţi însă construimori de vânt; manipulând destinul acesta devine „şi mai Destin”, opţiunea însăeste doar o joacă puţin controlabilă şi acela ce va avea la moarte din toatecel mai mult acela va fi câştigătorul fiindcă la urma urmelor Dumnezeu ne dămateria primă, diavolul însă pe ei ce o prelucrează. Ergo, cel mai sigur demersde a rămâne sărac e alegerea a două opţiuni: A deveni poet şi a rămâne sincer.Destinul poate mai puţin, opţiunea cu siguranţă mai mult au determinat faptulca în anul 1986 să fiu declarat „persona nongrata” în urma unui editorial pecând eram redactor şef al unei reviste dinafara ţării.

Destinul mi-a dat harul versificaţiei dar înacelaşi timp opţiunea de a o valorifica. Destinul mi-a dat numele pe care-lport într-o ţară în care nu se potriveşte iar eu am optat – ca scriitor –pentru acest nume cu multele ei dezavantaje. Destinul m-a rupt în trei limbinative, eu am optat activ pentru două. Ce rol joacă (a jucat)? România e o ţarăîn care creatorii trebuie să fie de preferinţă români - experienţă pur personală - sau, poate multmai important, să aibă nume de români ca să fie cu adevărat integraţi (înadevăratul sens al cuvântului) în literatura ei. Opţiunea de a-mi păstra numele(şi grafia numelui!) au fost în multe rânduri fatale: la admiterea în liceu amfost „rugat” să merg la secţia germană sau maghiară. La facultatea de literedin Bucureşti – română – am trecut admiterea dar… nu am fost admis. Toată viaţa(până în urmă cu 18 ani), scriind predominant în română, numele mia fost –exagerat de multe ori – românizat: din Christian W. Schenk am ajuns să măcitesc ca Cristian V. Şenc sau alte aberaţii asemănătoare.

Oare literatura română ar fi rămas mai săracă cuun Mihail Eminovici? (Mă mir că până acum nu a venit nici unul să mă numeascăChristian Şenchescu…

2.-Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unuiscriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acesteveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despreprimele încercări literare.

Primele încercări literare le-am făcut la vârstade 7-8 ani; momentul debutului e mai greu, depinde ce înseamnă pentru fiecaredebutul. În orice caz un fel de ieşire în lume, nu?

În 1961 am publicat pentru prima dată o poezioară(mai mult un „plagiat” după Arghezi, la îndemnul şi sprijinul acestuia. În 1969la Cartea Românească,sub conducerea lui Marin Preda, o carte de balade germane. În 1971 două poeziiîn „Viaţa Armatei”, între 1966-1973 în revista braşoveană „Astra” mai multemateriale, în 1984 (sub pseudonim) m-au publicat dramaturgul Dan Tărchilă şicriticul Mircea N. Rusu în „Almanahul Coresi” iar în 1981 am publicat pentruprima dată o carte consistentă în Mainz (Renania Palatina), editură proprie.Debutul meu editorial în România a fost definitiv (cu opere proprii) în anul1991 în Bucureşti.

3.-Care a fost drumul până la prima carte ?

Ce pot să-ţi spun dragă prietene? Cred că toatăviaţa. Nici acum nu sunt sigur că am ajuns la prima mea carte, cu toate că ampublicat multe. Probabil acea primă carte va fi după mine.

4.- Cepersonalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biograficetc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Bunica, pentru mine evident, a început să-mirecite di fragedă copilărie din baladele germane, fiind o împătimită cititoarede lirică la fel ca şi tatăl meu. Mama îmi citea, în afară de poveşti maghiare,poezii de Sándor Petőfi, Endre Ady, László Arany, EndreTóth sau István Eörsi. Primele contactecu lirica (de copii) în limba română le-am avut la grădiniţă. Urmând şcolile înromână am avut primele contacte cu literatura mare a ţării în acea perioadăîndrăgostindu-mă de ea, fapt care m-a urmărit o viaţă întreagă chiar dacă amplecat din România în urmă cu mai bine de 35 de ani.

Caevenimente biografice care m-au influenţat au fost mentorii mei Tudor Arghezişi poetul transilvan Vasile Copilu-Cheatră. M-ai târziu am avut ocazia s-ălcunosc la Portlligat lângă Cadaqués pepictorul Salvador Dali ale cărui imagini mi-au schimbat totalmentemetaforica de mai târziu şi dragostea pentru imagini plastice.

5.-Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mareproblemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Noi suntem în lumea asta singuratici cu unsubconştient extrem de bine dezvoltat. Noi nu avem – sau nu am avea voie – săavem carnete sau carneţele politice, să nu aderăm la o ideologie. Prin acestsubconştient avem o legătură, câteodată fatala sau altădată benefică, atât cucetăţenii cât şi cu puterea. Doar – foarte târziu – când conştientizăm acestlucru realizăm fatalitatea sau beneficul.

Din păcate se confundă foarte uşor adevărul cupolitica, etica cu cetăţeanul, morala cu colectivul conştiinţa cu gândirealiberă. Nici noi scriitorii, nici cetăţenii nu pot – prin esenţa însăşi a naturii- fi liberi.

6.- Literatura – la frontiera mileniuluiIII. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura românăcontemporană?

Literatura română contemporană este puţin crispatăfaţă de celelalte literaturi europene şi suferă – fără nici o motivare concretă– uneori de complexul inferiorităţii, alteori de o grandomanie dusă până lahazard.

La frontiera mileniului III literatura românăpoate oricând concura cu restul Europei şi ar putea ajunge chiar dincolo demarginile pe care şi le-a impus singură dacă ar putea trece peste orgoliile şivanităţile care – mie pe care o urmăreşte din depărtare, activ/pasiv, de foartemult timp – pe an ce trece par a se înteţi.

7.-Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Nu cred nici într-un timp al creaţiei şi niciîntr-un program al scriitorului. Dacă totuşi încercăm să ne sufocăm în acesteşabloane-menghini atât „timpul” cât şi „programul” refuză a ne sta alături.Cine crede în Muză ştie când a venit timpul, cine e sclavul unui „trebuie” nuajunge decât maximal la mediocritate. Pentru orice în viaţă vine un timp, untimp pe care – însă – nu noi îl hotărâm atâta timp cât tindem – pe cât se poate– spre perfecţiune.

După ce ai creat ceva, atunci şi numai atunci, sescurge totul în imensul vas al „timpului creaţiei”, timp care nu vine ci care afost.

Faculataiv :

7 + UNU. Încontextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să văreprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Destinul meu

Destinul meu a fost cuvântul şi contopirea lui în vers,

eu nu l-am scris fiind doar sclavul pluralităţii-nunivers,

născut dintr-un cuvânt spre frază fără vreun dreptla un mormânt

până în clipa-n care fraza se va-ntregi iar încuvânt.

Destinul meu a fost cuvântul! Ori şi-n ce limbăs-ar ivi,

prin mine-şi bate joc de mine, prin minese-ntregeşte şi

prin mine vrea s-arate frazei că nu-i decât oconsonantă,

vocală – uneori – de ştirbă şi existenţădelirantă.

Îngenunchez să-i simt aroma şi blestem când seascunde-n mine

ba într-o limbă, ba-ntr-o alta, ba-ntr-o metaforă,ba-n rime

jucându-se de-a Fraza-Oarba – Copil-Destin de iadşi sfânt

ce m-a născut să simt durerea cuvântului înnecuvânt.

De-mi va-ngădui la moarte – să mor sper ca-mi va-ngădui –

voi întreba de Babilonul o joacă a fost spre-amă-ntregi

iar eu unealta jucăriei – rupt în trei limbi – trăind cu gândul

speranţei că destinu-mi, totuşi, nu poate fi fostdoar cuvântul.

Eu v-am iubit

Un Rondel

Voi m-aţi uitat prieteni, dar vă iert,

Vă iert că n-aţi ştiut cum vă voi plânge

Când orice gând sprevoi mi-a fost deşert,

Când orice gând staaripile a-şi frânge.

M-aţi aruncat în lume, nu vă cert

Că nu aţi vrut din resturi a mă strânge;

Voi m-aţi uitat prieteni, dar vă iert,

Vă iert ca n-aţi ştiut cum vă voi plânge.

Acolo dus, acolo-ndepărtare

M-am ridicat cumsunt, din sfert în sfert

Şi v-am slăvitîntregul drum pe care

Nu m-aţi hulit, dar m-aţi lăsat inert.

Voi m-aţi uitat prieteni dar vă iert!

Boppar, Germany. 2012

leana bădălana

2012-02-09T11:56:00.003+02:00

prima dată am văzut o puţă de femeie
pe valea vezii la deal dincoace de piteşti
eram mic
abia ajungeam la gaura cheii

ţin minte
toţi copiii din sat ieşeam buluc la poartă
de câteva ori pe an
mai ales iarna
când leana umplea goală toată uliţa

linie şi punct deopotrivă
cerc de abanos cu marginile ruginite
sălta între buric şi cărare o stea neagră umedă mică
sub un pântec lăptos pe un cer fără soare

era iarnă
leana bădălana frumoasa nebună din capu' satului
cânta şi juca în pielea goală pe uliţă

mergea aşa oarecum în zig-zag alergând prin zăpadă
de o parte şi de alta a drumului
ca o pasăre de foc deasupra vederii
iar în urmă agale cu un cojoc în mână venea biata florica săraca

ştia
leana nu trecea niciodată de troiţă
acolo se aşeza un timp în genunchi după care se ridica liniştită
şi pornea la pas cu cojocul pe umeri spre casă

când au venit tovarăşii
să iscălească pentru livadă şi păduricea de plopi
era după Crăciun
mărin şi florica tocmai în ziua aceea tăiaseră porcul
au scos pe masă creştineşte
murăturile ţuica vinul şi carne prăjită
dar nu au semnat

acela a fost începutul
pe mărin şi florica i-au bătut măr toată noaptea
i-au legat fedeleş jos la talpa casei în beci
şi pe rând
toţi beţi turtă
au prins-o pe leana

florica i-a îngrijit cum a ştiut ea mai bine
nea mărin a zăcut o vreme la pat şi a murit repede
în primăvară
leana bădălana nu a mai vorbit de-atunci cu nimeni
a început uşor-uşor să cânte!..

(din vol. în pregătire păcala –făgeţelului)

Adrian Munteanu - Scriitorul – destin şi opţiune

2012-02-03T15:57:00.002+02:00

« Poezia este o stareesenţială a omului. Ea nu poate fi dată la o parte pentru că am deveni niştemonştri. Din păcate vremea şi vremurile nu sunt potrivite acestei stări deimponderabilitate şi trăire, pentru că realităţile biciuiesc oamenii din toatepărţile, le fură clipa de însingurare necesară. Multe trebuie să se aşeze. Pânăatunci poezia vieţuieşte pe spaţii mai restrânse ca oricând. Doar în sufletul celor reflexivi, a celor care n-auuitat de ei. »

1.Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţialefundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Dacă ar fi să încep cu ceea ce am moştenitde la părinţi, atunci, din start, în ce mă priveşte, lucrurile s-ar complica.Sunt fiul unui deţinut politic care a făcut Canalul şi a trecut prin terorileAiudului, refuzând să parcurgă experienţa impusă a reeducării. Copilăria mi-afost marcată de lipsa tatălui, condamnat la 15 ani de detenţie, şi deumilinţele la care a fost supusă mama, ca să reuşească să mă crească, să mătreacă prin şcoli, deşi avea doar patru clase primare. Pentru un scriitor, traumele aduc o săpare în adânc, o deschiderea orizonturile, o îmbogăţire a experienţelor cu nuanţe vibrante, evocatoare,definitorii. Literatura bună se naşte din durere şi nu din parcurgerea lipsităde profunzime a unor împliniri accidentale. Desigur că moştenirea m-a făcutmult mai sensibil şi mai profund, mai atent la ce se întâmplă în mine, maidornic de autocunoaştere, mustind de trăiri, dureroase dar adevărate. Tot ces-a adunat s-a orânduit într-o zidiretrainică, pe sub care râurile trebuiau să izvorască şi să se reverse încascade. Ce am clădit, am clădit pe propriile puteri, cu braţe cam fragile, darcu stăruinţă. Leu fiind, cred că am început să scriu din orgoliul de a nu fimai prejos decât alţii, de a face ceva prin care să mă detaşez de restulsemenilor. Cert este că în tinereţe nu aveam încredere în capacităţile mele. Omulţime de alţi oameni, mai ales scriitorii, mi se păreau atât de grozavi,încât nici prin cap nu mi-a trecut să mă măsor cu ei. Am avut tot timpul unsentiment de inferioritate. Cu această stare de permanantă circumspecţie, mi-amfăcut datoria în viaţă, deseori cu prisosinţă, am excelat pe unde am bântuit,prin cele câteva locuri de muncă, dar abia târziu mi-am dat seama că ceea cefac eu poate fi frumos, dar nu e dat să rămână. Până şi activitatea mea de redactor de radio,unde lucrez din 1991, mi se părea că se pierde odată cu sfârşitul fiecăreiemisiuni. Şi atunci m-am gândit că trebuie să fac ceva prin care să rămânănişte semne ale trecerii mele prin această lume. Şi a început aventuraliterară. Ea m-a schimbat decisiv. Mi se spune că în mod real am întinerit.Nici nu e de mirare. Abia o dată cu această opţiune existenţială târzie mi-amgăsit un rost consistent. Am semnale de bine de peste tot, de bună receptare şiînţelegere, şi pot spune că sunt un om împlinit care luptă în fiecare zi sărecupereze un timp pierdut.

2.Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unuiscriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acesteveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despreprimele încercări literare.

Nu ştiu pe cineva care să nu fii luat pana înmână în anii adolescenţei, mânat măcar de o curiozitate sau încercând să imiteun model care l-a atins cu fâlfâirea lui amplă şi înaltă. N-am făcut nici euexcepţie. Până am terminat colegiul eram poetul liceului. Nimic din ceam scris atunci n-am păstrat şi nu are vreo importanţă, afară de ceasentimentală. Conştiinţa că a scrie este ceea ce pot să fac mai important în viaţăa venit mult mai târziu.

În facultateade filologie de la Constanţa, la vreo 20 de ani, scriam eseuri şi cronici deteatru în revista facultăţii, Ex Ponto, coordonată de Marin Mincu, dragul meuprofesor dispărut care era, pe vremea aceea, asistentul lui Cornel Regman,criticul din Cercul Literar de la Sibiu. Mai întâi am scris eseuri pe margineaunor creaţii de rezistenţă în istoria literaturii, pentru că mă descoperisem unstudent bun şi îmi plăcea să dau propiile mele interpretări unor operecunoscute. Aşadar debutul ar trebui să-l notez în zona eseisticii literare, iartextul care a însemnat cel mai mult pentru mine si mi-a adus câteva discuţiiadâncite şi câteva indicaţii preţioase din partea lui Marin Mincu, cu care amavut marele avantaj să fac şi seminariile, a fost “Luceafărul-entităţi antinomice”, în anul 1970. Chiar titlul mil-a pus el. Apoi am scris cronici de teatru, pentru că patima pentru artadramatica şi disponibilităţile pentru interpretare m-au urmărit toată viaţa şisunt şi astăzi prezente, îmi ordonează trăirile şi existenţa socială. În şcoalăeram nu numai poetul liceului “Unirea” din Braşov, dar şi recitatorul lui,reprezentându-l la toate concursurile. Cât încă eram elev, am debutat şi în teatruladevărat, pe scena Casei municipale de Cultură din Braşov, într-o piesă cu numai trei personaje,“Noaptea la drumul mare” de Renato Lelli. Apoi am obţinut premiul III la primul Concurs de interpretare a poezieieminesciene, desfăşurat la Botoşani, în 1969. În facultate, chiar în primul an,am jucat rolul profesorului din “Lecţia” de Eugen Ionescu, obţinând premiul Ide interpretare la faza finală a Festivalului Naţional al Artei Studenţeşti. Doiani mai târziu, la acelaşi festival, luam premiul III pentru regie cu “Chibritul”,după Dumitru Solomon. Aşa că eram autorizat să mă ocup de pagina teatrală înrevista facultăţii. Dar toate aceste preocupări din studenţie nu mi-au adus conştiinţafaptului că scrisul ar putea fi drumul meu. Chiar nu-l simţeam apropiat şi l-amabandonat după terminarea facultăţii, atunci când repartizarea m-a făcutprofesor într-o comună din judeţul Braşov şi am avut alte probleme, prozaice,cotidiene de rezolvat. Am scris, pe parcurs, câteva poezii, adevărate accidentede traseu, în diferite ziare. Am luat chiar şi câteva premii literare, cupoezie, eseu, scenariu dramatic. Dar adevăratul debut poetic îl consider că s-aprodus numai atunci când am conştientizat că pot fi cu adevărat scriitor şimi-am ales sonetul ca modalitate de exprimare poetică. Aşa că debutul este anul2005, la 57 de ani, atunci când aapărut primul meu volum, “Sonete 1”, la editura Arania.

3.Care a fost drumul până la prima carte ?

Sunt un om care dau impresia că a biruitvalurile. Asta se datorează - paradoxal - mărimii lor şi furiei cu care aulovit. Ar trebui să mulţumesc vremurilor potrivnice, pentru că m-au obligat săstrâng rândurile în jurul brumei mele de putere şi rezistenţă. Pentru cei maimulţi sunt un braşovean născut în pitorescul şi insolitul cartier Şchei, pe acolope unde se va fi plimbat diaconul Coresi pe timpul în care îşi redacta cărţilela tipografia Primei Şcoli Româneşti. Ceea ce nu prea se ştie este că am trăito copilărie cu experienţe care m-au urmărit toată viaţa. Tatăl meu a fost ridicat la câteva zile după ce m-am născut eu,primul lui copil, în 1948. Arestarea s-a produs pentru că, fugar prin păduri,nu a rezistat dorinţei de a mă vedea şi s-a furişat spre casa noastră. Dar casaera filată de oamenii Securităţii. Avea să facă 15 ani de puşcărie politică. Mamanu avusese un serviciu niciodată. Mă născuse la 44 de ani. A fost obligată, casă mă poată creşte, să intre în servicii umile, pe la spălătorii şi pe unde ise mai permitea, ca soţie de puşcăriaş recunoscut pentru lupta împotrivaordinii sociale. Am simţit ce înseamnă lipsurile de tot felul şi hăituirea şiam învăţat de la mama rezistenţa, atitudinea de fiară rănită, gata să facăimposibilul pentru puiul ei. Amintirile mele din copilărie se rezumă la gardulde sârmă care împrejmuia grădina şi dincolo de care nu aveam voie să ies. Pestradă erau copiii cu care aş fi vrut să mă joc. Pe gardul grădinii au rămas deatunci scâncete de copil. De aici însingurarea pe care am simţit-o cum măbântuie mereu şi îmi flutură pe la urechi. Apoi îmi amintesc că în timpulploilor puneam ligheane şi vase în pat şi pe mobile, adică acolo unde apacurgea în voie prin acoperişul de carton asfaltat. Nu mă pot detaşa nici acumde spaimele de atunci şi am învăţat, am fost nevoit să o fac, să îmi deschid olume mult mai bogată decât în cazul celor mai mulţi, în interior. A fost oviaţă consumată cu eforturi. N-aş putea spune că am gustat din plin bucuriilevieţii şi m-am măcinat în mine pentru orice. Asta este firea mea, modelată aşaşi datorită experienţelor frustrante din copilărie. Eu nu ştiu să dau afară dinmine răul, să mă exteriorizez, să nu mă consum. Vibrez pentru fiecare neajunsşi neîmplinire, pentru fiecare cuvânt care mă răneşte. Nu ştiu să înjur. Nu-mi stă bine, chiar dacă aşîncerca să forţez nota. Dar nu mai am cum să mă schimb. Pot doar să remarc că,din fericire, o asemenea manieră de a vieţui e benefică pentru scris. În viaţă,îmi rămânea doar supravieţuirea, teama pentru ziua de mâine, pentru ce punem pemasă. Până la 50 de ani amfăcut lucruri frumoase, dar perisabile. Cum aş putea să trec peste numeroaselepremii de interpretare, peste zecile de roluri jucate la Casa de Cultură din Braşov, unde am lucrat 13ani. Este un loc unde, ocupându-mă de sectorul teatru şi de orice formă decultivare artistică a cuvântului, am avut ideea, în jurul anului 1985, săînfiinţez un cenaclu literar. Erau două opţiuni pe care le puteam fructifica:să apelez la generaţia consacrată de scriitori braşoveni, adunaţi în jurulrevistei Astra, sau să dau o şansă de afirmare, de activitate într-un cadruorganizat şi stimulativ, tinerilor care începuseră, firav, să se afirme. M-amdecis să merg pe a doua variantă înţelegând că trebuie sprijiniţi cei care vindin urmă, care pot aduce aer proaspăt, o înoire a mijloacelor. De aceea l-amsunat pe Alexandru Muşina, tânăr profesor într-o comună din raionul Braşov, şii-am propus să-i adune pe toţi cei cunoscuţi şi să purcedem la treabă, având şiposibilitatea de a invita personalităţi ale scrisului românsc, într-un beneficdialog pentru tinerii condeieri locali. Aşa a luat naştere Cenaclul Literar 19 care a adunat o parte dintre cei mai reprezentativiexponenţi ai generaţiei 80, aşa cum urmau să se exprime nu după multă vreme.Printre ei, tinerii profesorii Gheorghe Crăciun, Ovidiu Moceanu, AlexandruMuşina, Paul Grigore şi Angela Nache ( devenită ulterior Mamier şi stabilită demult timp în Franţa, deţinătoare, pe atunci, a premiului de debut al edituriiDacia) şi elevii de liceu Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, MariusOprea. Cu toţii nume ce aveau să facă carieră, cei mai mulţi dintre ei, astăzi,profesori universitari. Printre invitaţii Cenaclului 19 au fost MirceaCărtărescu, Augustin Buzura, Mircea Iorgulescu, Dan Culcer, Mihai Sin, IoanBogdan Lefter.

N-aş putea, apoi, să nu-mi amintesc deinţiativa de a organiza, lunar, un Studio al Artelor, cu recitaluri aleunor remarcabili interpreţi şi oameni decultură. Astfel au venit la Braşov şi au susţinut recitaluri, printre alţii,Leopoldina Bălănuţă, Ştefan Iordache, Ovidiu Iuliu Moldovan, Iosif Sava,Mihaela Ursuleasa, Gheoghe Cozorici, Tudor Gheorghe, Silviu Stănculescu,Valeria Seciu, Tamara Buciuceanu, Mariana Buruiană. O activitate febrilă, deneuitat pentru cei ce au participat la evenimentele de atunci, dar condamnatăsă-şi stingă luminile odată cu lăsarea cortinei. Exact la 50 de ani, m-amgândit că trebuie să fac ceva prin care să rămână nişte semne ale treceri melepe această lume. Şi a început aventura.

Mai întâi, într-un singur an, am scris 365 de basme în versuri. Fiecarebasm avea 10 strofe. Erau aşa de multe şi de mari, încât nu au încăput într-ocarte, ci în trei, şi acelea de aproape 300 de pagini fiecare. Le-am numit“Seri cu Licurici”, Seminţele, Darurile, Bunătatea. Am vândut cărţile singur,în 4.000 de exemplare fiecare, un record pentru zilele noastre, intrând întoate şcolile generale, în fiecare clasă de la 1 la 4, în tot judeţul Braşov.Când se încheia anul de învăţământ, băteam taberele şcolare. Camasta este: pe la noi, cel ce scrie face şi pe managerul. Încă nu are obiect deactivitate impresarul literar. Când am terminat cu cărţile pentru copii, într-odupă amiază de care îmi aduc aminte în amănunt- era anul 2003- într-un fotoliude acasă, m-am întrebat ce mai am de făcut, ce voi mai scrie şi pentru cine.M-ar fi tentat să scriu ceva şi pentru adulţi, dar bâjbâiam în vechea meaneîncredere. Pe negândite şi nepregătite, de undeva, de Sus, a venit ideea săîncerc un sonet. Uite aşa, pentru că ştiam din teorie că e forma fixă de poeziecea mai dificilă, prin regulile stricte pe care le impune, dar şi cea maifrumoasă, prin asocierea dintre ritm, măsură, balans al rimelor şimuzicalitate. Era o provocare. Am râs de propria mea năzbâtie intelectuală, darm-am apucat să scriu un sonet, aşa, de curiozitate. A ieşit repede şi, culmea,mi-a plăcut cum suna. Dacă prima încercare nu mi-ar fi plăcut, aş fi abandonatimediat şi definitiv. Dar aşa, convingându-mă că pot şi simţind atracţie pentruprovocare, am mers înainte, într-un ritm aproape furibund. Din acel moment amştiut că nu mai am scăpare şi că am descoperit ceva care se potriveşte custructura mea interioară. După un an şi ceva de muncă, în 1995, am scos primulvolum de sonete (Sonete 1, Arania, Braşov, 2005) şi apoi în fiecare an un altvolum, până la cartea cu titlul”7”, în 2011. Nu m-a interesat altceva. Şi apoiam vrut să merg pe o cale insuficient bătătorită, pe care să mă simtconfortabil. În forma obişnuită de poezie scriu mii de creatori. Mie nu-miplace la înghesuială, nu suport călcăturile pe bombeuri, datul din coate, lipsade aer. Sunt un claustrofob literar.

4.Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, evenimentbiografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Dinfericire, pe lângă mama mea, a cărei tenacitate tăcută am ridicat-o toată viaţape un piedestal de marmură cu irizaţii de cristal, celelalte influenţe dinviaţă, ca om şi ca scriitor, s-au suprapus, scoţând în evidenţă personalităţicare, nu întodeauna cu vorbe multe, mi-au marcat devenirea în mod decisiv. Amfost o structură umană care a ştiut să asculte şi să înregistreze, săacumuleze, până la izbucnirea proprie. Izbucnire care s-a produs numai atuncicând magma acumulată era imposibil să mai fie ţinută sub control şi încarceratăîn cotloanele sufletului. Îl aşez în frunte pe Marin Mincu, marele meu câştigde student, care mă ţintuia într-unrespect sincer cu erudiţia lui, dar şi cu bunăvoinţa pe care mi-a acordat-o. Unstil nonconformist pe acele vremuri, prea puţin tentat să respecte legileuniversitare impuse, corvoada practicii la munca câmpului şi participarea laşedinţe sterile, dar de o mare generozitate în dialogurile purtate laseminarii, în munca la revistă, unde avea îngăduinţă faţă de materialele pecare i le prezentam şi disponibilitatea de a face adăugiri remarcabile, dincare învăţam mult şi cu paşi de uriaş. Modul lui de a interveni pe text,totdeauna relevant, mi-a demonstrat avantajul şi necesitatea rigoarii înexpresie şi demonstraţie, în ţinuta formulărilor, în liberatea de gândire, într-unanume soi de curaj, de aventură intelectuală. Mi l-am amintit şi l-am urmatmereu, ca atitudine şi deschidere, în tot ce am făcut ulterior. Apoi, recunosc deschiscă m-au influenţat tinerii din Cenaclul Literar 19, Alexandru Muşina, cuinsolenţa lui pozitivă, cu detaşarea celui ce-şi cunoştea drumul şi ştia căeste singurul autentic, dar şi elevii Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu cărorale-am admirat şi le-am preţuit, părinteşte, capacităţile de sinteză teoretică,deschiderea remarcabilă spre literatura universală. Dar, dintre toţi, cel maimult m-a atras şi l-am respectat cel mai tare pe Gheorghe Crăciun, devenitulterior adevărat prieten, pentru înălţimea şi autenticitatea demonstraţiei,pentru înzestrările de critic şi scriitor în egală măsură, pentru capacitateade a trasa, cu discreţie, dar şi cu fermitatea mentorului, direcţii pentru o generaţieîntreagă. Cele mai mari satisfacţii intelectuale le-am avut, în aceaperioadă, lecturând primele lui romane, “Compunere cu paralele inegale” şi“Acte originale, copii legalizate”. De la aceste două romane pornind, maitârziu, aveam să realizez un scenariuintitulat “Orbul meu păienjeniş de vorbe”, căruia i-am asigurat regia şi amjucat în el. A fost un spectacol superb şi incitant, care i-a plăcut şi lui Crăciuntare mult. Cu atât mai importante acesteultime întâlniri, cu cât pe acea vreme nu începusem să scriu, nu întrevedeamacest traseu ulerior, iar acumulările din acei ani mi-au prins bine, ca om înprimul rând, şi au conturat răspântiile viitoare şi înălţimea de gând şiîntrupare scriitoricească spre care ar fi trebuit să năzuiesc. Le-am fosttuturor, şi le sunt, mereu recunoscător. Celor deja numiţi, li se adaugăîntâlnirile de pe parcurs, relaţiile, fie ele şi accidentale, care mi-au scosînainte nume a căror activitate am recunoscut-o şi m-am străduit să o cultiv,care au devenit adevărate modele. Printre ei scriitorul Daniel Drăgan,fondatorul Astrei, romancier de consistenţă, bun cunoscător al fenomenului,care urma să fie editorul primelor mele volume de sonete, primul care a avutîncredere în capacităţile mele. Trebuie să-l pomenesc apoi pe Mircea Cărtărescupe care l-am intuit imediat că se detaşează, că este port drapelul generaţieisale, model de om generos, gata să-mi dea o mînă de ajutor la intrarea înUniunea Scriitorilor. Nu de mult, dar consistent, intră între formatorii mei NoraIuga, a cărei tinereţe debordantă, chiar la vârsta înaintată, mi-a adus în faţăun model comportamental şi intelectual al unor veacuri mai încărcate desubstanţă, model pe care am încercat să-l cultiv, cu preţuire şi admiraţie.

5.Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mareproblemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Voi răspunde pornind de la relaţia mea cumodernitatea şi experimentul. Cea mai dragă carte îmi este “Paingul Orb( Sonete 3). Este volumul în care am renunţat la sonetul tradiţional, amrenunţat la temele consacrate, la armonie şi dragoste, la strofe, la semne depunctuaţie, la totul. Acum au apărut temele grave ale contemporaneităţii,personajele din imediata noastră apropiere, cum sunt curvele şi aurolacii,toată scursura societăţii. Ţin la această carte pentru că a fost scrisă înperioada unor mari drame de familie. O însoţeam pe soţia mea la chimioterapie,vedeam oamenii fără speranţă, cu zilele numărate, în adevărate spitale alemorţii care sunt Oncologiile, şi mă cutremura revolta pentru lipsa noastră deputere de a-i ajuta pe cei mai dragi oameni pe care îi avem pe pământ. Dinaceastă neputinţă şi revoltă a ieşit volumul pomenit. Am resimţit tot timpul cao izbitură în plex intervenţia socialului, dramatismul existenţei, vibraţia şitensiunea pe care ţi-o dă aventura cotidiană pe care n-ai cum s-o ocoleşti şi nicin-ar fi productiv. Literatura de calitate se naşte din durere, din confruntareacu realul, din întoarcerea decisă a celuilat obraz pe care aştepţi, însinguratşi decis, să ţi se aplice palma care maculează sentimentul şi demnitatea, darte pune în faţa unui conflict pe care trebuie să-l accepţi şi cu care trebuiesă lupţi, cu armele ce-ţi sunt la îndemână. Nu din adăugarea de floricele,bombonele şi sclipiciuri, din detaşarea superficială se va naşte ceva durabil,ci doar din confruntare. Scriitorul adevărat iese în vâltoare, nu refuzăbiciuirile vremurilor. Şi întotdeauna iese învingător. Urmele pe care le lasăacoperă asperităţile şi influenţează caractere şi decizii. Scriitorul e uncetăţean remarcabil, care are un cuvânt de spus, un semn de lăsat. Eu am luptatcu arme care ar putea să pară neadecvate timpurilor din urmă. Dar tocmai aici astat provocarea: am vrut să demonstrez că sonetul nu este o formă depăşită de aface poezie. El poate sta foarte bine alături de noi, la braţ cu noi, să-lfolosim în perceperea realităţii, în lupta cu marasmele contemporane. De aceeam-am bucurat când o serie de scriitori importanţi au receptat cartea aşa cum aşfi dorit să o facă, aşa cum o simţeam şi eu. Mircea Cărtărescu spunea despresonetele din “Paingul Orb” că textele sunt crâncene şi de o frumuseţe sumbrăcare l-a cucerit. E o sinteză ideală. Primeam certificarea unei confruntări curealul, al unui conflict din care ieşeam biruitor.

Despre putere, numai de rău. Ştiu că eneceară, e indispensabilă, cineva trebuie să şi-o asume, dar o urăsc. Îmiîngrădeşte liberatea, mă direcţionează cum îşi doreşte. Cred că atitudinea meaprovine din anii în care puterea era dominatoare, represiunea de conştiinţădevenise satanică, distrugătore, asfixiantă. Nici astăzi nu mi-o pot concepe altfel.E prea târziu şi nu mai am capacitatea de a mă schimba, e înrădăcinată aceastăteamă perpetuă în fibrele mele. Singurul lucru pe care îl mai am de făcut estesă mă ţin departe, să dărâm punţile şi să mă însingurez. Satisfacţiile melesunt departe de deciziile venite de la un vârf vremelnic. Tot ce s-a întâmplatîn ultimele decenii nu mi-a putut zdruncina sila de putere. Nimeni n-ar trebuisă se cocoaţe deasupra individului, să-l constrângă într-un fel, să impună.Puterea o văd nu ca pe un for conducător, ci ca pe o hidră cu zece guri,însetată mereu de sfâşierea decenţei şi aerului pur pe care îl căutăm cudisperare în jurul nostru. Avantajul este că, din construcţie, mă plasez mereuîntr-o stare de tensiune când e vorba de mai marii zilei. Iar tensiunea ovalorific în creaţie, va fi productivă totdeauna. Cine ştie, poate unii voravea parte de alte vremuri. Măcar de speranţă. Pentru mine, firavele ei lujere,uneori întinse printr-o şerpuire temătoare în ţărână, au fost brutal secerateşi nu văd să mai apară alţi lăstari.

6.Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,pentru dvs., literatura română contemporană?

Poezia este o stare esenţială a omului. Eanu poate fi dată la o parte pentru că am deveni nişte monştri. Din păcatevremea şi vremurile nu sunt potrivite acestei stări de imponderabilitate şitrăire, pentru că realităţile biciuiesc oamenii din toate părţile, le furăclipa de însingurare necesară. Multe trebuie să se aşeze. Până atunci poeziavieţuieşte pe spaţii mai restrânse ca oricând. Doar în sufletul celorreflexivi, a celor care n-au uitat de ei. Pe mine nu mă interesează curentele literare decât ca teorie. În teorie,în teatru şi în proză, paradoxal, sunt de partea modernităţii, chiar aexperimentului. În teatru l-am jucat pe Eugen Ionescu şi pe Samuel Becket. Înpoezie însă, e ceva paradoxal la mijloc, am ales varianta care are cea mai marevechime în istoria literaturii mondiale, fixându-şi rădăcinile înainte deRenaştere. E doar un paradox formal. La urma urmei eu scriu aşa cum simt. Aşasunt eu, cu muzicalitate, cu armonie, cu delicateţe, dacă vreţi. Cu aceste datesunt viu. Dacă sunt viu, înseamnă că şi ceea ce scriu e viu. Dacă semnalele de apreciere din partea a miide cititori ( accidentali sau constanţi) sunt deosebit de favorabile, copleştitoaredeseori, înseamnă că potenţialii cititori mai au înrădăcinate în ei semne aleunei emoţii şi a unei sensibilităţi pe care unii tot încearcă să le dărâme, darfac gesturi nefireşti şi lipsite de finalitate. Există tendinţa unora- nu aşspune cei mai mulţi, nici cei mai buni, pentru că depinde din ce unghi şi punctde vedere vine conceptul- de a fi moderni cu orice chip, de a sparge bariere pecare le tot întâlnesc în calea lor, de a declara că sunt iniţiatori de curente,deschizători de drumuri, ancoraţi în imediat, în adevărul vieţii prezente, încotidianul amorf, de a rupe programatic orice legătură cu tradiţia. Conţinutul poeziei lor începe să sedisipeze, nu se mai întâmplă în poezie aproape nimic şi este numai limbajulacesta cotidian, de pe stradă, care intenţionează să creeze şocuri. Ori opoezie nu poate să trăiască numai printr-un limbaj şocant. Acest tip de autori, cuun asemenea program estetic, crează o distanţă între ei şi cititori, nu mai sunt înţeleşi, lucrează doar pentru un cerc deiniţiaţi şi refulaţi cu vibraţii doar în teorie. În realitate nu emoţioneză penimeni, iar în afara emoţiei, poezia nuexistă. Eu cred în echilibru, în dreaptă măsură. Poezia nu este o creaţie adezechilibrului, nu o scriu dezaxaţii şi nici teribiliştii, nu este un datcreativ bazat exclusiv pe şoc cu orice preţ, pe vulgaritate fără justificare,pe exacerbări de josnicii şi platitudini căutate.

Nu este oimagine apocaliptică, ci una a transformărilor necesare. Dincolo de excese,trebuie să spun că văd de pe acum o schimbare în bine. Participând în juriu lamai multe concursuri ale tinerilor, chiar ale liceenilor, am rămasimpresionat de calitatea unora dintre ei, de cât de înzestraţi şi sensibili potsă fie. Ei vin cu o retorică nouă, cu acel necesar „l'éternel retour”. În ordinea mişcării lumii,lucrurile trecute revin mereu şi tinerii aceşti au început să simtă necesitateade a se întoarce la lirism, la romantism, la SENTIMENT. Ceea ce se întâmplăacum la ei se constituie într-o mişcare pozitivă, cantitativ şi calitativ.Lucrurile bune se vor alege şi viitorul cred că sună bine în literatură. Poatefi chiar luat ca model pentru multe alte domenii în care am rămas cantonaţi înmaniere lipsite de legătură cu modernitatea şi veacul în care trăim.

7.Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Nu poţi facenimic la voia întâmplării, fără un program iniţial, fără obiective, fără oconstrucţie programatică. Cel puţin eu nu pot. Când nu am ceva bine stabilit,am tendinţa de a amâna, de a mă relaxa. Literatura nu poate fi separată deinspiraţie, dar inspiraţia se circumscrie unor trasee pe care trebuie să letrasezi. Nu poţi merge la voia sorţii, nu poţi să laşi lucrurile la întâmplare,la pofta chefului de moment. Asta ar semăna mai mult cu noţiunea de comoditateşi literatura nu se face din comoditate.

Am spus înCuvântul înainte la ultimul volum de sonete, al şaptelea, că este o carte careînchide cercul, prin care pun punctacestor stăruinţe insolite ale ultimilor ani, ca să fac loc altor proiecte. Pânăla urmă simţi o fundătură a drumului, un loc în care, dacă insişti, bătătoreştipoteca. Trebuie să cauţi şi alte cărări. Am scris insistent sonet şi chiar amdeclarat la început că voi scrie unul pe zi, apoi că voi scrie numai aşa ceva.Dar se mai schimbă omul, mai intervin clarificările de pe parcurs. Acum a venitvremea altor încercări, altor genuri literare, a romanului, poate a jurnaluluide călătorie. Lucrez, în paralel, la un roman cu nuanţe autobiografice, darcare va fi mult mai mult decât atât, în care am datoria de a valorifica uncaiet de memorii lăsat de tatăl meu, şi la jurnalul de călătorie al celor douăluni petrecute în Canada, în cele mai importante comunităţi româneşti, de laAtlantic la Pacific, de la Vancouver la Montreal, ca actor şi scriitor, jucândde unul singur un spectacol pentru copiii comunităţilor de români. Un scenariualcătuit din basmele mele. Am văzut multe, mi-am făcut notaţii multe, zilnice,şi cred că va fi o carte care va prezenta, cu amănunte, situaţia românilor dedincolo de ocean, cu bunele şi relele ei. Dar mă gândesc şi la o antologie asonetelor mele, pentru că în afara ultimului volum, abia apărut la sfârşitullui 2011, celelalte şase volume nu se mai găsesc în librării şi am senzaţia cănu mai păstrez legătura cu publicul, ceea ce îmi displace profund. Multe lucruride făcut. Va trebui să-mi ordonez bine timpul zilnic, să nu mă împrăştii. Pânăla urmă e un sentiment de plinătate. Am ce face, doar să fiu sănătos. O carteva ieşi sigur anul acesta. Probabil, mai întâi, antologia sonetelor, ca săînchei definitiv cercul.

Faculatativ :

7 + UNU. Încontextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să văreprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Îngăduiţi-mi odestăinuire finală, un fel de Ars poetica. Când scriu mă desprind de real.Deseori nici nu ştiu bine unde sunt, trebuie să privesc în jur, într-un momentde pauză, ca să-mi dau seama că sunt la masa de scris sau la calculator ( ştiţi,eu scriu tot pe hârtie, cu multe ştersături, cu pixul în mână. Abia la finalulmuncii, când consider că un text e încheiat, îl trec într-un fişier al calculatorului).Elementele introduse de mine în poezie, în momentul reţinerii lor în memorie,nu merg, ci plutesc, da. Starea aceasta de plutire e cea mai indicată cuputinţă, pentru mine, deoarece în imponderabilitate legăturile între obiecte,stări şi fenomene se fac altfel, cu mult mai multă libertate de mişcare, fără greutateşi cu asocieri insolite. De aici tonul particular, să-i spunem stilulinconfundabil, contribuţia mea la recrearea afectivităţii lumii. Asta fac,recreez stări, trăiri anterioare, le dau concreteţe, le certific existenţaparticulară, mă eliberez de ele, le ofer celorlalţi, ca să le guste savoarea şiineditul. Dacă sunt stări şi emoţii trăite la un anume grad de intensitate,poate peste limitele obişnuite, nu înseamnă că ele nu sunt reale, că nu pot fireale. Ca să nu mai spun că o anume parte a sonetelor mele, mai ales cele din“Paingul Orb (Sonete 3)”, sunt nişte sonete, să le spunem, epice, în care aparpersonaje din imediata noastră apropiere, care trăiesc în mijlocul nostru şireacţionează aşa cum vedem că o fac în fiecare zi. Nimic ireal în irealitateamea poetică.

Eu nu pot scrie decât pe baza unor acumulări deexperienţe personale care s-au decantat în timp şi acum pot să detaşez secvenţeale trăirilor mele, să le ordonez cum vreau, până acolo încât iese altceva,care nu mai are caracter de autodestăinuire, dar se bazează pe ceva concret,trăit până la ultimele fibre, consumat în tensiune, în speranţă. Chiarşi atunci când plec de la o idee venită din exterior, modul în care o conduc petraseul versurilor vine din acumulările mele anterioare. Se simte asta, mi sespune adesea. E ceva ce are adâncime şi emoţie necontrafăcută.

Nu ieicondeiul în mână cu conştiinţa faptului că faci ceva uşor, că scapi de efort.Aici e o problemă care poate naşte o discuţie extrem de extinsă. Mă mărginescsă spun că, după convingerea mea, în acest punct se diferenţiază scriitoriiîntre ei, dacă e posibil să facem o distincţie faţă de ceva care este atât degreu de cuantificat. Există o categorie de condeieri care scriu într-o stare depăguboasă euforie perpetuă, aţipind pe marginile colii de hârtie, care vădliteratura ca pe ceva ce exprimă numai bucuria de a trăi, dragostea de viaţă,cerul senin, floricelele colorate, marea infinită, cerul întotdeauna albastru.Aceştia sunt pierduţi din start, pentru că, dincolo de imaginarul comun pe careîl folosesc, demonstrează că s-au oprit, cum mai spuneam, la primele nivele deînţelegere. Ei chiar jignesc actul creator, îi minimalizează importanţa şirostul. Ceea ce iese din mâna unui scriitor adevărat e mult mai mult decâtatât, este memorie, tensiune, interiorizare, experienţă particulară cu careîmbogăţeşte, insolit al imaginii şi al succesiunilor. In poezie nu reafirmilucruri cunoscute, ci vii cu propria ta luciditate, experienţă şi capacitate deinteriorizare, cu sugestiile tale unice. Altfel nu faci decât să repeţi ce s-a mai spus, căzând înamorf şi banal, când, de fapt, ar trebui să îmbogăţeşti. Iar îmbogăţirea nu se face fără efort. Scriindpoezie, trăim într-un spaţiu al “amăgirilor”, al subiectivismului dus sprelimitele sale. Ne amăgim că trăim în afară de timp, într-un spaţiu ideal, încare verbul se conduce după reguli particulare şi îşi asumă puteri magice. Dacănu ar fi această credinţă în parcurgerea, prin poezie, în cazul meu prin sonet,a unui tărâm al furibundelor trăiri în vis, n-aş putea să scriu. O fac atuncicând reuşesc să mă desprind, să consider cuvântulo armă cu flori la bandulieră. Atunci nu mă mai interesează ce este în jur.Poate nu mai ştiu nici în ce zi suntem, nici în ce anotimp. Poate nici nu maicontează dacă ştiu cum mă cheamă. Inspir într-o lume a acumulărilor mele, atrăirilor descoperite după adânci operaţiuni de defrişare prin carneatrăirilor, a emoţiilor de peste ani. Uneori legăturile între imagini serealizează după alte principii decât cele trăite deja. Experienţa le ştie, dartrăirea poetică le remodelează, le ordonează după principii proprii şi dupăstarea de moment. De aceea poezia, când reuşeşte, este o modalitate de scriereşi de trăire profundă care recreează lumea. Dacă înţelegi asta cu adevărat, pepropria ta piele, ca să spun aşa, abia atunci însemnă că ai depăşit stadiulînceputului şi mai ai şanse să faci ceva viabil.

În timpul celor aproximativ şapte ani de când scriu,am scos la iveală aproximativ 900 de sonete. Cum să mă opresc la unuldintre ele? Mi-e aproape imposibil să fac altceva decât să dau cu banul. Chiarşi aşa, până la urmă, este posibil să nu fiu mulţumit de alegere. Poate artrebui să o facă altcineva. Dar, mă rog, nu vreau să rămân dator la vreoîntrebare. Aleg unul care poate că prezintă zbaterea unor trăiri contemporane:

MI-AU ÎMPLÂNTAT UN AC ADÂNCÎN SPATE

mi-au împlântat un ac adânc în spate

în insectar rămân răpuse urme

se zbat şi urlă hăituite-n turme

cădem răpuşi eternelor păcate

mâini şi picioare-n tencuială scurmă

descriu un cerc dar nu se pot abate

mă zbat cumplit să scap de sub lăcate

durerea-n pieptul ţeapăn nu se curmă

cu cât încerc să ies de sub strânsură

cu-atât se cască rana mai uşor

şi-n oase simt o crâncenă arsură

iar zborul slobod e amăgitor

îmi intră zgura nemilos în gură

şi-n juru-mi fluturi cu duiumul mor

Braşov, 2012

Marius Surleac – Scriitorul – destin şi opţiune

2012-02-02T11:35:00.001+02:00

„Sepublică tot mai mult iar cărţile de calitate sigur vor rămâne deasupra. Un atual literaturii contemporane este promovarea online pe care fiecare autor opoate face şi de care ar putea avea parte: reţelele sociale, blog-ul/site-ulpersonal al unui autor, paginile oficiale ale editurilor şi librăriilor. Pe dealtă parte, se observă un freamăt tot mai accentuat printre scriitori: plin deorgolii, scandaluri, tot mai multe bisericuţe, unde mulţi îşi sapă unul altuiagropile, şi toate acestea pentru o faimă de cele mai multe ori falsă.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea suntdimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţadumneavoastră?

Destinul îl modelăm noi - toate acţiunile noastre îlinfluenţează fie că dorim să recunoaştem sau nu. Multe dintre opţiunile pe carele aleg se bazează pe predicţii, pe vizualizarea imaginativă a unor acţiuni înviitorul imediat apropiat. Întotdeauna am mers pe gândirea logică, limpede, pealegerea drumului optim care să te ducă unde îţi doreşti. Cât despre laturaliterară … totul a pornit dintr-un joc mental de cuvinte şi a continuat apoidatorită dorinţei de a experimenta (de care nu m-am lecuit încă). În concluzie,dacă ar fi să ne bazăm pe aşa-zisul “destin” nu am ajunge nicăieri, am rămânesuport pentru praf în aşteptarea sa.

2-3. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrarmomentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cuadevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercăriliterare. Care a fost drumul până la prima carte?

Am început săexperimentez poezia pe la sfârşitul liceului (2001), cam toate textele fiind curimă, cu metrica şchiopătând pe alocuri. Mi-a plăcut atât de mult încât atuncicând am intrat la facultate (de fizică) am început să frecventez cenaclulfacultăţii de litere din Iaşi; unde, deşi nu eram foarte mulţi, m-am simţitexcelent, învăţând foarte multe de la cei de acolo, experimentând tot felul dejocuri poetice. Tot cam prin acea perioadă încercasem un pic şi poemele înproză. A urmat apoi publicarea unor poeme într-o antologie de poezie (desprecare aflasem pur întamplator la sfârşitul facultăţii că mi-au fost publicate)apărută la editura Lumen în 2003. Am revenit abia prin 2008-2009 la poezie,după o perioadă în care singura preocupare a fost fizica, începând tot camatunci să public pe site-uri literare şi ulterior în reviste literare. Amcunoscut apoi o serie de oameni care m-au ajutat să-mi perfecţionez scrisul.Adevăratul debut s-a întâmplat în 2011 când am reuşit să public volumul Zeppelin Jack, scos de către edituraHerg Benet. În acest volum am strâns texte pe care experimentez diverse idei,sensuri multiple, legături vizuale.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară,prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Cred că primul momentcare a declanşat poate predilecţia mea spre poezie a fost atunci când am datpeste câteva versuri scrise de către marele fizician Ştefan Procopiu. Al doileamoment a fost cel când mi-am cumpărat „Deasupralucrurilor, neantul” (Nichita Danilov) şi care mi-a fost impuls pentruintrarea în universul excepţional al optzeciştilor. Scriitorul Lucian Vasiliu afost însă primul care m-a ajutat, m-a influenţat în a continua să merg pe acestdrum şi căruia îi mulţumesc din tot sufletul pentru susţinere. L-am întâlnit laCasa Pogor, Iaşi, în perioada în care era preşedinte al filialei Iaşi a UniuniiScriitorilor. Am avut câteva întâlniri cu dumnealui, în care mi-a spus pe undemă situez cu scrisul, cum să-l îmbunătăţesc, ce să citesc în plus şi, cel maiimportant, mi-a spus să nu renunţ. Sfârşitul facultăţii, trecerea mea din Iaşiîn Bucureşti au dus la o pauză şi o schimbare uşor radicală. Ulterior l-amîntâlnit pe scriitorul şi prietenul Felix Nicolau – el m-a ajutat foarte multîn revenirea mea pe teritoriul poeziei; datorită lui am reuşit să întâlnescmulţi oameni faini, să particip şi să mă implic în întâlniri literare genCenaclul de la Deko, Ringul de vorbe/Blitz Show şi mai apoi să încheg volumulmeu de debut, ajutându-mă cu sfaturi pentru al şlefui şi al aduce în forma safinală. De asemenea, scriitorul Nicolae Sava m-a ajutat cu sfaturi în specialreferitoare la conţinutul volumului meu de debut. Prietena Dana Banu a fost ceacare m-a introdus la propriu printre mulţi dintre scriitorii şi alte persoanecu veleităţi artistice din Bucureşti şi nu numai, prin intermediul ei amcunoscut foarte mulţi oameni simpatici, de comitet. Şi nu în cele din urmă,i-am întâlnit pe Alex Voicescu şi Cristina Nemerovski – cu ajutorul lor aapărut pe hârtie Zeppelin Jack şi s-a creat în plus şi o relaţie de prietenie.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberăconstituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este,după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Legătura dintrecetăţean şi scriitor cred că este încă destul de fragilă, însă în ultima vremeam observat că lumea începe să infuzeze cât mai multă literatură, în specialproză şi mult mai puţină poezie. Cât despre legătura scriitor-putere, se parecă este mult mai puternică, cel puţin pentru acei scriitori situaţi în poziţiicheie. Nu ştiu exact ce se ascunde în spatele acestei legături şi nici nu vreausă aflu atât timp cât nu mă interesează politica, însă de cele mai multe ori nueste folosită pentru a îmbunătăţi perechea scriitor-cetăţean.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din aceastăperspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

La frontieră,literatura e în continuă expansiune şi dezvoltare, fiind accelerată tot maimult de către motoarele „internet” şi „electronic”, astfel poţi găsi orice,oricând, numai timp şi dorinţă să ai. Cred totuşi că variantele pe hârtie alecărţilor vor rămâne preferate de către marea majoritate a cititorilor. Sepublică tot mai mult iar cărţile de calitate sigur vor rămâne deasupra. Un atual literaturii contemporane este promovarea online pe care fiecare autor opoate face şi de care ar putea avea parte: reţelele sociale, blog-ul/site-ulpersonal al unui autor, paginile oficiale ale editurilor şi librăriilor.

Pe de altă parte, seobservă un freamăt tot mai accentuat printre scriitori: plin de orgolii,scandaluri, tot mai multe bisericuţe, unde mulţi îşi sapă unul altuia gropile,şi toate acestea pentru o faimă de cele mai multe ori falsă.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau estevorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi înprezent?...Pe când o nouă carte?

Da, există momentefertile în care ideile curg în mod continuu şi care trebuie exploatate lamaximum. Ele te pot lovi în creştetul capului oricând: la metrou, la piaţă, laconcert sau la teatru, în timpul unei lecturi, în vis, la beţie, ş.a.m.d.Pentru mine toate acestea oscilează în funcţie de starea psihică ... cât defresh sau de obosit sunt.

În momentul de faţăîmi folosesc inspiraţia, activitatea cerebrală în domeniul în care lucrez; semai nasc şi texte noi care la un moment dat sper că vor face parte dinconţinutul unui nou volum. Viitorul volum va apărea când o vrea Domnul şi spercă va fi la fel de experimental şi poate mai bun decât primul.

7+Unu. În contextul celor afirmate, pentru a avea undialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care,în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

tick-tock

ca într-o reacţie în lanţ coastele se ciocnesc

una de cealaltă, sufli tot mai greu, baloanele

diforme scuipă sângele cald prin mii de guri

însetate de aer. rezultatul e unul inevitabil –

energia e cea care sfârşeşte întinsă deasupra

viitorilor îngeri din cuie şi obuze shrapnel

tick

două pete în frunte ca două guri de canal –

siluete gesticulând pe suprafaţa mercurică

marşul nupţial

mişcarea uniformă cuprinde-ntre degetele

sleite de arme mănunchiuri arse de păr

deschise spre canalele pietrificate pe chip –

umbrele ultimului stol de păsări mecanice

tock

livrarea finală: pachet special, sigilat

între două măşti de gaz comunicante

doi îngeri primesc ştampilă de trecere

tick

Bucureşti,2012

requem pentru învingători

2012-02-01T01:08:00.000+02:00

suntem mereu poetii altor vremi

moto: „La ce bunpoeţii în vremuri sărace?” (Holderlin)

unde

!!!!!!!!!!!!

cine

???????????????

!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

când

??????????????????????????????

!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

lumea

lumi paralelecare nu există pe pământ

în ceruri stele

lumea aceasta

nu este a noastră

lumea aceasta nueste a părinţilor noştri

nu este abunicilor copiilor şi nepoţilor noştri

lumea Aceasta

estE

doar o superbă erecţie speculativă a memoriei colective

într-o eroare aproape perfectă

pe bolta imaginaţiei în aleasă sărbătoare

care desparteaceastă Zi de ziua de Ieri de ziua de Mâine

lumea loR

de lumea noastrĂ

aproape reflexivi

aproape visători

îndrăgindvânătoarea

prin muşeţelcânepă şi panseluţe

strângem prinveac la piept fericiţi ţeasta sărmanului yorik

nimeni pe aproapeprin vecini ca să vadă cât e târziu cât e de frumos cât e de departe

pe bănci de lemn

la mese de lemnîn taverne luminate

suntem mereu şi mereu poeţii altor vremi

neuroni aquaticide peşti zburători în faţa paharelor goale

frumoase turme deinorogi înamorând viitorul

pe fundul cenuşiual mării albe pxeli de dama şi de pică

târziu

din când în cânduneori vine cineva şi zice

(aşa sictirit maimult în treacăt

oarecum la persoana

a doua)

bĂĂĂ

vOi ăIa dE coLo

atâta timp cât LumeA...

S C R I E Ţ I L I N IŞ T I Ţ I M A I D E P A R T E !

Corneliu Traian Atanasiu – Scriitorul destin şi opţiune

2012-01-31T23:52:00.000+02:00

"Pe vremea cînd îl citeam pe Camus şi discursul lui laprimirea premiului Nobel, puteam spune mai multe. Acum, puritatea acelorgînduri s-a tulburat mult. Şi sînt convins că şi intelectualul, şi scriitorulsînt persoane foarte labile şi uşor coruptibile. Scriitorul acela în care săpoată crede fără rezerve cititorul nu ştiu dacă mai există. Scriitorul este, laurma urmei, un ins dependent de contractele de tot felul cu puterea care-lsubvenţionează. Pe care nu le poate refuza şi pe care, de obicei, le vînează."

1. Pentru un scriitor,destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat(joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Nu sînt un scriitor în sensul unei înclinări native sau a unei ambiţiicompensatorii pentru viaţa netrăită. S-a întâmplat însă că la un moment dat amsimţit că scrisul mă ajută să mă găsesc, să mă formez, să aflu cine sîntevoluînd pentru a-mi atinge limitele şi pentru a-mi găsi astfel un sprijininterior. Dacă e vorba despre o opţiune (nu mi-a trecut niciodată prin minte sămă cred predestinat scrisului), ea este doar una dintr-un evantai mai larghotărîri pe care le-am riscat pentrua-mi alege o viaţă cît mai puţin supusă derivei generale.

Nu m-a atras şi am evitat lumea literară. Am cochetat vag cu publicisticaşi mi-am găsit un fel de vocaţie de a îndruma un grup restrîns de persoane careiubesc haiku-ul abia pe internet.

2. Istoria literaturiiconsemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs.,când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câteceva despre primele încercări literare.

Debutul, nu publicistic ci doar în sensul dobîndirii năravului de a scrie,a fost determinat de o criză existenţială a tinereţii (N-am scris niciun rîndîn adolescenţă.) O criză, ajunsă pînă în pragul unei maladii medicale, pe care,dumnezeu ştie cum, am reuşit (vorbă mare, s-a nimerit am avut norocul) să odirijez înspre una de creştere.

Am scris la început, ca tot românul, eruptiv, poezie. Vorba vine, nu preacitisem destul ca să pot scrie aşa ceva. Am avut norocul că, scriind Blandianei, larubrica din Contemporanul, în care răspundea veleitarilor, am primit cîtevarăspunsuri care m-au liniştit. Aprecierea scrisorilor (cred că destul depătimaşe) nu era şi aceea a versurilor. Eram, într-un fel,recunoscut. Brînză bună în burduf de cîine.

De la o vreme, locuind în Breaza, umblam pe coclauri cu un carneţel înbuzunar. Cu vremea s-au făcut nişte teancuri din care am scos vreo sută deaforisme. Am simţit că mă confirmă. Mă scrisesem. La modul concentrat de ascrie mă ajutase şi un volum de aforisme ale lui Blaga. S-a întîmplat apoi că am beneficiat de unrăgaz de aproape 6 luni de concediu medical pentru o fractură de tibieîntîmplată pe munte. CitisemMagicianul lui John Fowles, simţeamcă există acolo o interpretare existenţială care mă tenta, pe care amnumit-o Ironia sorţii. Am mai citit de vreo treiori volumul şi am scos o sumă de citate. Apoi încet, încet am încropit un eseude vreo 40 de pagini. Timpam avut destul. N-am avut încredere că pot duce lucrul pînă la sfîrşit şi m-ammirat oarecum că am reuşit.

De-acum, m-am simţit pregătit să scriu eseuri scurte.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Drumul ăsta nu l-am încheiat încă. Deşi dacă m-aş mobiliza şi aş beneficiade o mică sponsorizare, materialul este gata pentru două volume. Unul de eseuriscrise timp de vreo 10-15 ani, o parte citite la Radio Cultural şipublicate în Dilema. Altul de eseuri, teorie, comentarii la poeme haiku dinultimii 5 ani.

Am preferat să editez, pentru a stimula mişcarea haiku, patru volumecolective ale grupului Romanian Haiku, o antologie şi două volume cîştigătoareale concursului de debut ale grupului RO KU.

4. Ce personalitate(personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-auinfluenţat viaţa ca om şi scriitor?

Poate să pară ciudat, dar cei trei autori pe care i-am cultivat custăruinţă în vremea în care mă formam au fost Lucian Blaga, Albert Camus şiMarin Sorescu. Deşi extrem de diferiţi,toţi trei mi-au fost un sprijin serios în a afla cu adevărat cine sînt, aflîndu-miextensiile spirituale. După ei, au urmat mulţi alţii, cu perioade mai lungi saumai scurte de coabitare, dar niciunul nu s-a infiltrat atît de adînc întemeiurile fiinţei mele precum cei trei.

Am cochetat şi cu prezenţa în cenacluri dar mi s-a părut plictisitor şilipsit de eficienţă. Nu am avut prieteni literari.

5. Raportul dintreconştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumiicontemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintrecetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Pe vremea cînd îl citeam pe Camus şi discursul lui la primirea premiuluiNobel, puteam spune mai multe. Acum, puritatea acelor gînduri s-a tulburatmult. Şi sînt convins că şi intelectualul, şi scriitorul sînt persoane foartelabile şi uşor coruptibile. Scriitorul acela în care să poată crede fărărezerve cititorul nu ştiu dacă mai există. Scriitorul este, la urma urmei, unins dependent de contractele de tot felul cu puterea care-l subvenţionează. Pecare nu le poate refuza şi pe care, de obicei, le vînează.

6. Literatura – lafrontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs.,literatura română contemporană?

Cu părere de rău, nu pot să-mi spun părerea pentru că nu mai citescliteratura română contemporană. Nu pentru că mi s-ar părea că nu merită, darîmi distribui timpul altfel şi nu mai are loc în preocupările mele cotidiene.

6. Credeţi că există untimp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” alscriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Cred că timpul pentru creaţie ţine de vorba bate fierul cît e cald. Oricîtmaterial ai strînge şi oricît de bine l-ai prelucra, dacă nu-l finalizezi lavreme este aproape pierdut. După luni şi ani, nu mai înţelegi nimic din ce ai adunat.Nu mai eşti pe aceeaşi undă, a dispărut scînteia care lumina totul. Am unrespect deosebit pentru prozatorii de mari dimensiuni, mi se pare că efortullor este imens pentru a ţine totul în mînă şi, realmente, întreruperile îi scotdin priză. Dar cel mai periculos lucru este faptul că în timp scade, aproapepînă la dispariţie, interesul pentru subiectul, tema, modalitatea de abordare alor.

Timpul pentru creaţie este timpul liber. Pe care eşti dispus să-l dediciscrisului. Pentru mine, timpul pensionarului (Dacă nu aude nimeni, o să mădestăinui: toată viaţa am exersat comportamentul de pensionar. Şi pensia m-aprins în vîrf de formă.)

Facultataiv :

7. + UNU. În contextulcelor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din operadvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte.

Haiku-ul haiducesc

Fragmentul de mai jos face partedintr-o încercare puţin mai extinsă, Miza pe poezie, în care făceam o scurtă incursiune înbiografia eului auctorial al lui Lucian Blaga. L-am adus aici pentru că, pelinia altor cîteva încercări, mi se pare semnificativ pentru apropierea deanumite opţiuni existenţiale la care ar consimţi şi cei care scriu haiku.

În degringolada începută cu În marea trecere şi continuată învolumele de pînă la Nebănuiteletrepte, unde întreaga lume e într-o perpetuă destrămare, iar eul autorului,tăgăduindu-şi dreptul şi vocaţia existenţială, nu osteneşte să se dezică de oviaţă nedemnă, Haiducul pare să vestească oposibilă soluţie mîntuitoare. Paradoxală în sine, ea esteasumată de nevoie doar de cei proscrişi şi osîndiţi la o virilă însingurare şila un veşnic anonimat.

Conştient sau nu de asumarea ei, poate ezitantă încă, Blaga certificăaceastă îndoială prin vorbirea evocatoare la persoana a treia, evitînd oidentificare declarată cu haiducia. Încă tatonează, cochetează cu un destin pecare îl mlădiază totuşi într-atît încît oricine poate recunoaşte în el o soartămarcată de o vocaţie lirică. Deocamdată el prezintă această soartă, o descrieşi o îndreptăţeşte prin transpunere-transfigurare în registrul liric.

Din capul locului, esteevidentă o anume fatalitate potrivnică, osînditoare, care-l împinge pe haiducîn codru:

“Va trebui să taie de-acum
potecile toate de-a curmezişul.”

Există însă simultan şi un dor de ducă şi deja o recunoaştere şi o asumarea unei misiuni, devenită fermă şi mărturisită:

“Va să desferece duhul pădurii
şi şipote negre cari cîntă.”

Neîndoielnic acest duh al păduriieste unul al dinamismului spiritual regenerator, iar încrederea în convertireaîn cîntec a negrei mîhniri a şipotelor,legate poate de-o vrajă nefastă, este şi ea limpede. Dealtfel, exilulsemivoluntar al haiducului este recunoscut ca o descălecare în împărăţie: “Intră în codru, în patria verde”.Codrul, muntele sînt patria noii vieţi dezlegate de povara şi reperele vieţiianterioare: “S-a pierde în munte, s-a pierde, / uitîndu-şi de mumă şi moarte”.

Tonul elegiac, baladesc, accentuînd ruperea tragică de lume (sau doar de oanume lume, de cea profană): “N-o să-l mai vadă nimeni cu anii. / Numai de suspretutindeni / l-a dovedi cu ţipăt uliul / şi buha cu scurte jelanii”, pune încumpănă două lumi în cadrul unui ritual iniţiatic. Asumarea haiduciei este moartepentru lumea veche şi totodată renaştere într-o lume nouă, aceea a poeziei încare singurii martori şi însoţitori ai celui ce a îndrăznit sînt fiinţe la felde singuratece ca şi el – şerpii, uliul, buha –, de a căror simbolică maiestateşi înţelepciune se simte deja contaminat.

Clipa ezitantă, “cu mîna în barbă” (“Gîndeşte aiurea, la aur, la sînge, /şi-şi face inele din iarbă”), de o nostalgică şi totuşi ironică nehotărîre,pare, la o citire mai atentă, a inversa conotaţiile celor două lumi, lumeaprofană, socială fiind cea ahtiată de aur şi sînge, în timp ce haiducia semulţumeşte a agonisi doar delicate şiefemere inele de iarbă. Clipa capătă astfel aluraunui meditativ moment de convertire, de îmblînzire, de schimbare a înţelesului norocului.

Bucuresti, 2012

Angela Nache Mamier - Scriitorul – destin şi opţiune

2012-01-30T11:01:00.000+02:00

„Am plecat de peste 25 de ani, internetul,diferite abonamente mă ajută să fiu la curent cu literatura română actuală.Fără să citez nume, fenomenul liric român este complex, tendinţele sunt fortediverse şi interesante. Adevăratele valori nu sunt cele gălăgioase. Pe internetsuferim de tirania unor bloguri care se autoglorifică, poeţii sunt pe Google,înecaţi în labirinturile virtuale, unii critici continuă să rămână foartesubiectivi, sunt încă multe căprării. E păcat că poezia română atât deviguroasă este atât de puţin cunoscută. Invazia de anglicisme duce la un fel deservilism anglo-saxon, a devenit o modă care va trece… Adesea aceste textesupraîncărcate de anglicisme, ţigări, drog, cafele, sex, alcool sunt un fel dedecor abil în spatele căruia sunt doar vorbe goale, şocante, o nevoie disperatăde a fi vizibil pe scena zilnica, în spectacol permanent de exhibiţionism. Darpoezia este un organism liber, care aparţine tuturor şi permite contactul electricdintre mediocri şi adevăratele talente. Geniul este printre ei, va apare prinsurpriza !”

1. Pentru un scriitor,destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat(joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Dragostea de oameni şi de viaţă în general mă motivează şi mă facnostalgică deci creativă, nevoia scrisului devine imperativă dintr-o dată.

Am remarcat că viaţa este mai suportabilă datorită poeziei, deci un mijlocde a ţine piept destinului.

In acest fel am încercat la rândul meu de a exprima aceleaşi teme de cândlumea: dragostea de viaţă, de Terra, de oameni, misiunea poetică, timpul caretrece atât de repede. In acest sens devine imperios ca fiecare cuvânt să răsuneputernic, ca şi liniştea de altfel... A ţine piept unei dictaturi însemna sărezist în spatele unei "bariere de cuvinte", unui regim ostil, carefavoriza lingăii.

A scrie pentru mine este opţiunea exaltatăde a lăsa un mesaj, de a nu mă resemna la un anumit mutism, la singurătate. Trăiescîn Franţa, deci destinul a decis pentru mine... Emil Cioran a exprimat foartebine condiţia scriitorului în Franţa: "Ecrire c'est la libérationintérieure; Le français en apparence estune langue facile, sans substance, sans vie, mais en fait c'est une langue quine supporte pas n'importe quoi; En réalité elle n'est pas facile, son apparentefacilité est trompeuse; C'était un vrai combat. Quand j'ai commencé à écrire enfrançais c'était bien un combat, une rigueur en permanence".

Tot Cioran spunea: "c'était presque un avantage d'être né dans unespace culturel dit MINEUR, c'est une curiosité et une nécessité qui nouspoussent à nous instruire au maximum"

Am ales să rămân scriitor român şi să continui de aici modestul meu aportla cultura română, deşi pentru colegii de litere din preajma mea sunt oscriitoare franco-română.

2. Istoria literaturiiconsemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs.,când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercăriliterare.

Primele poeme le-am scris la 10 anipe un ton de baladă pastorală, inspirat de desenele naive figurând pe cutiilede ingrediente ale unei vecine care era croitoreasa cartierului... Ea m-aascultat cu un zâmbet cald pe obraz, m-am simţit pentru prima dată"transportată" într-un abur cald , care aducea a un ZBOR...

Apoi la şcoală am avut profesori excelenţi, la liceu, poetul Petre Homoceanulcare crease un jurnal poetic în care scriam poezii inspirate de natură... Amtraversat cei 5 ani de studii la Facultatea de Filologie din Bucuresti cu profesori eminenţi: Manolescu,Simion, Crohmălniceanu, Marian Popa, Alexandru Graur, Zoe Dumitrescu Buşulenga,Matilda Caragiu, Alexandru Piru, Mircea Martin... care mi-au transmis unrespect sacru pentru lumea literelor... Pe băncile cenaclului Junimea îi ascultam pe cei mai maricolegi Adrian Păunescu, Constanţa Buzea etc... Eram timidă, îndrăgostită, amavut repede doi fii şi viaţa m-a absorbit în tenebrele dictaturii. Am frecventatrar Cenaclul devenit « de Luni ».

Pe la 26 de ani, am mers întâmplător la Cenaclul Astra undeerau câteva personalităţi importante ca: A.I.Brumaru, Darie Magheru, IonTopolog (un excelent animator) etc... Tot acolo i-am întâlnit pe poetul IoanPop Barassovia, Gheorghe Crăciun, Vasile Gogea, Alexandru Muşina, OvidiuMoceanu, Claudiu Mitan, Paul Grigore etc...

Cum Cenaclul Astra părea la un moment dat destul de conformist pentruexigenţele noastre Alexandru Muşina şi Gheorge Crăciun au creat un alt cenaclu,Cenaclul 19, la iniţiativa poetului Adrian Munteanu, care era responsabilcultural la Casade cultură şi care ne-a găzduit cu inteligenţă şi curaj deşi securiştii nu eraudeparte... In acest cenaclu am avut ocazia să încurajăm primii paşi aitinerilor poeţi ca Simona Popescu, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, MariusOprea...

Am fost un grup de poeţi "rezistenţi" şi "indignaţi fărăexcepţie, înclinaţi spre poezia liberă, independentă, contestatară ( volumelemele Miraculum si Femina sunt singurele« dovezi » de care dispun), care nu accepta scrierea unor poeme deconjunctură, burebistare ori mioriţare. Intre timp am trimis la Luceafărul la"Atelierul literar" ţinut de către apreciatul poet Geo Dumitrescu şifaptul de a fi publicată de acesta mi-a deschis ochii şi porţile publicării înrevistele importante ale epocii.

Apoi am câştigat concursul Editurii Dacia, am putut debuta şi am fostghidată de editorul meu, poetul de mare ţinută Vasile Igna, care nu m-acenzurat şi m-a încurajat spre o totală libertate de ton.

3. Care a fost drumul pânăla prima carte ?

Drumul până la prima carte a fost deci o înşiruire de cenacluri, întâlniricu personalităţi interesante şi trimiterea manuscrisului la concursul uneiedituri importante.

Am avut noroc, căci pentru a publica în acel timp era un parcurs întrefurcile caudine.

Ca orice scriitor opus regimului, care nu a fost membră de partid, care arefuzat funcţii în cultura judeţului, care a trăit (voit) izolată demondenităţile din capitală (unde grupuri de poeţi făceau o curte asiduăcriticilor vremii), nu am scris mult şi timpul a trecut repede, astfel că în1987 părăseam România legal, cu unmanuscris în valize...

4. Ce personalitate (personalităţi),grupare literara, prieteni, eveniment biografic etc… v-au influenţat viata caom si scriitor ?

Am răspuns deja în întrebările anterioare dar e drept că în acelaşi timp amfost hrănită de munţi de cărţi,m-a debutat şi influenţat mult Geo Dumitrescu, apoipoetul Ioan Pop Barassovia care mi-a deschis barajele poeziei cu accentesociale, întâlnirile de la Cenaclul 19, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Nichita Stănescu,paginile revistei Vatra, Tribuna, Astra, Vasile Igna - editorul cărţilor mele la Editura Dacia.

5 Raportul dintre conştiinţă,politica si gândirea libera, constituie o mare problema a lumii contemporane.In aceste condiţii, care este, după dvs. raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitorsi putere ?

In cărţile mele, un fel de manifest ori program literar începuse să secontureze, intitulat brutal "Femelism" (de la latinul feminin, femeie,femelă), ceea ce pentru mine însemna să mă simt egala bărbatului, fără nici opoftă destructivă... Mamă Universală, tigroaică modernă, Născătoare de fii, demnăeroină a unui cotidian atât de dificil; fără adevăr, fără sinceritate, fărăemoţie nu puteam scrie, nu puteam fi mesagerul credibil al Poeziei. RevistaVatra din Tg. - Mureş publica poemele noastre non-conformiste, era o tribunănovatoare, stimulând pofta de a se auto-depăşi, de a încerca? de a modificamersul îngenuncheat al societăţii române.

Întâlniri cu personalităţi ca Mihai Sin, Romulus Guga, Dan Culcer, MarinSorescu m-au metamorfozat, mi-au impus o exigenţă clarvăzătoare, ne-au impusriscuri fără de care un scriitor nu are coloană vertebrală, vorbeşte în pustiu.

6. Literatura – la frontieramileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literaturaromână contemporană?

Am plecat de peste 25 de ani, internetul, diferite abonamente mă ajută săfiu la curent cu literatura română actuală.

Fără să citez nume, fenomenul liric român este complex, tendinţele suntforte diverse şi interesante.

Adevăratele valori nu sunt cele gălăgioase. Pe internet suferim de tiraniaunor bloguri care se autoglorifică, poeţii sunt pe Google, înecaţi înlabirinturile virtuale, unii critici continuă să rămână foarte subiectivi, suntîncă multe căprării.

E păcat că poezia română atât de viguroasă este atât de puţin cunoscută. Invaziade anglicisme duce la un fel de servilism anglo-saxon, a devenit o modă care vatrece… Adesea aceste texte supraîncărcate de anglicisme, ţigări, drog, cafele,sex, alcool sunt un fel de decor abil în spatele căruia sunt doar vorbe goale,şocante, o nevoie disperată de a fi vizibil pe scena zilnica, în spectacolpermanent de exhibiţionism. Dar poezia este un organism liber, care aparţinetuturor şi permite contactul electric dintre mediocri şi adevăratele talente.Geniul este printre ei, va apare prin surpriza !

Eu nu ţin cont daca textele mele sunt "comerciale", nu scriugândindu-mă la un public care va scoate banii din buzunar pentru a cumpăracărţile mele. De aceea, fără a ezita, am publicat o carte intitulată Dolor, în 2007 unde subiectul central îlconstituie ţiganii-subiect detestat atât aici cât şi în România. In acest sensnu m-am schimbat, am rămas un autor angajat, deloc politiquement corect, mi-ampermis să le iau apărarea în 1989, anul Bicentenarului Declaraţiei pentruDrepturile Omului.

7. Credeţi că există un timpanume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului?La ce lucraţi în prezent?... Pe când o nouă carte?...

Fiind plecată de 25 de ai, mi-a trebuit mult timp pentru a accepta noilemele rădăcini.

Mi-a trebuit mult timp pentru a accepta faptul de a aparţine la douăculturi,am înţeles că opţiunea mea rămâne aceea de a mă considera scriitorromân şi că aceste culturi au contribuit la naşterea şi renaşterea mea,de undetitlul ultimului meu volum: Celebratio,scris în franceză cu simţirea mea română. Orice aş face sunt o dezrădăcinată. Recunoscdificultatea de a mă exprima cu spontaneitatea din tinereţe; blocaj psihologic,scrupule diverse fac că uneori am impresia că nu am coborât încă din trenulcare mă duce la Paris Garede l'Est, cu două valize şi cu doi copii, simt încă brutalitatea vameşilorromâni, unguri, austrieci... Uneori mă simtpierdută şi mă întreb ce naiba fac pe aici...

Fără aceste rădăcini nu aş fi putut ajunge la cele noi de astăzi; deocamdatămai am adesea minţile în România, în Braşovul meu legendar, voiajul acesta interiorrămâne atât de intens că nu-mi lasă ocazia de a "privi" cu adevăratlumea aceasta nouă în care trăiesc, pe care o privesc deocamdată "printregene". Nu sunt obsedată ca unii de numărul de cărţi, nu sunt un robot alscrisului. Viitoarea mea carte se « plimbă » în mine, mă va surprinde, va fi poate ultima... am înmanuscrise o carte de cronici literare, o alta de cronici de artă plastică

Mă consider norocoasă de a aparţine la două culturi bogate, fascinante, amprieteni români şi francezi, punem "ţara la cale" în salonul"Casa di Luigi" din Frontignan unde sunt o ambasadoare pasionată aRomâniei, prietenii mei s-au obişnuit să le impui urechile cu subiecte diverse,unde Dracula, sarmalele, Eminescu ori Ceauşescu ocupă un loc preponderent şiunde accentul meu românesc îi amuză, îmi repetă adesea ca este"delicios", am început să şi cred că o fi adevărat; eu nu mă"aud", deşi predau franceza aici în Sud unde accente multiple seintersectează: magrebin, spaniol, portughez, italian si autohton. Sunt oeuropeana fericită!

Afara din Europa !

(vol bilingv Dolor Editions Clapas2007-Franta)

Drepţi în noroi, în vânt

Voi visaţi, vânaţi fericirea

Copiii dorm în carcase de maşini

Beau apa Senei

Si tulburi de dimineaţa pânăseara

Rătăcesc pe trotuare

Cerşesc câteva centime

Intr-un pahar

Agasând trecătorii:

Pentru mâncare Domnule vă rog,

Vă rog Doamnă,

Inutilă căutarea cheii

Acestui paradis aparent

Lumea are inima de ciment

« Drepţi în noroi în vânt

Voi visaţi, vânaţi fericirea »

Oameni enervaţi coboară

Din furgoane

Strivesc aceste maidane pustii,

Cocioabele lor,

Si urlă

Nu sunteţi la locul vostru

Niciunde

Vă cer actele

Acoperindu-şi nasurile

Nava voastră,

Deznădejdea -

Si-a pierdut demult odgoanele

Chipurile sumbre

Corpurile obosite, înlănţuite

Şi solidare

Adulmecă aerul greu

Îngrămădite

In celulele iadului -

Furgoanele de animale

Frontignan,Franţa, 2012

ADRIAN MUNTEANU - Antologia poemului comntemporan

2012-01-29T20:08:00.000+02:00

"Scriu un sonet. Deplină amăgire

Că prin canon mai liber mă voi face.
Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmiplace,
Modest cârpaci de vorbe şi iubire"

ADRIAN MUNTEANU s-a născut în Şcheii Braşovului, la 21aug.1948.

Aabsolvit Facultatea de Limba siLiteratura Română la Constanţa(prof. Cornel Regman, asistent Marin Mincu).

Este redactor la Societatea Românăde Radiodifuziune, director de editură, membru al Uniunii Scriitorilor şi alAsociaţiei Scriitorilor de Limba Română din Quebec.

Este autorul volumelor Tăcerea clipei(Sonete 1), apărut la editura Arania, Braşov, 2005, Casa fără ziduri (Sonete2), Arania, 2006, PAINGUL ORB (Sonete 3), Arania, 2007, FERESTRE ÎN CETATE (Sonete 4), Arania, 2008, FEMEIE!… (Sonete 5), Minerva, Bucuresti, 2009, “ORELE TĂCERII” (Sonete 6) , Dacia XXI,Cluj-Napoca, 2010 şi al volumului „7” cu care revine la Arania, în 2011.

Susţine recitaluri de muzică şi poezie cudiverşi interpreţi şi grupuri muzicale, este organizator de evenimenteculturale, actor, scenarist şi regizor cu 21 de premii naţionale deinterpretare, regie şi creaţie literară, şi membru fondator al grupului CaiiVerzi de pe Pereţi din Braşov cu care desfăşoară o activitate culturalăintensă, cu programări lunare ale unor autori importanţi din spaţiulliteraturii româneşti.

SCRIU UN SONET. DEPLINĂ AMĂGIRE

Scriu un sonet. Deplină amăgire

Că prin canon mai liber mă voi face.
Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmiplace,
Modest cârpaci de vorbe şi iubire

Un gând buimac într-un ungher îmizace
Şi nu-i găsesc firava limpezire.
Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire
Şi mă aruncă-n lumile opace.

Trec voci cerşind cărarea neumblată,
Dar altele, urlând, ademenesc
Cu zarea lor etern împurpurată.

Când verbe-n cuget tainic mă sfinţesc,
Nu-mi amintesc de mine niciodată.
E semn profund că-ncep să mă trezesc.

SPUNE-MI, IUBITO,UNDE-ŢI E POPASUL

Spune-mi, iubito, unde-ti e popasul?

În cuib zănatec, în amurg de ceară?
Unde-ţi aşezi piciorul să nu piară
Urma fierbinte ce-mi ucide ceasul?

Cum ai învins râvnirile de fiară
Ce-au despicat pădurile cu pasul,
Ca să-mi aplec genunchiul, să-mi fac masul
La umbra coapsei tale de fecioară?

Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,
Bea din potirul brumelor nectar
Şi din căuş de patimi apă vie,

Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,
Să te zidesc curată-n temelie,

Aceeaşi Ană, pe un nou altar.

PE MALURI SĂLCII S-AU TREZIT ALENE

Pe maluri sălcii s-au trezit alene,

Ca să aştepte-un răsărit de soare.

Presimt în tâmple trândavă licoare,

Dar somnul încă n-a pierit din gene.

Pe crusta apei scânteieri fugare

Ascund uimirea presurei subpene,

Iar plânsul ierbii, năpădit de lene,

A pus cu zorii pietrelorprinsoare.

Privirea blândă-n orizont răneşte.

Pe cer stau nori molateci ce ascund

Aripa zilei. Clipa ocoleşte

Cuprinsul frunţii într-un zbor rotund.

Şi peştele luminii îşi sticleşte

Eternitatea-n lacul fără fund.

TU CEL CE CAUŢI TAINA ÎNTR-O FILĂ

Tu cel ce cauţi taina într-o filă

Cutreierând neistovit izvoade

Şi năzuieşti spre-adâncile monade

Spune-mi cinstit : ascunzi sub pleoape milă?

Tu cel ce-ntinzi necercetate nade

Pe luciul apei, curgere fragilă,

Şi-ţi treci fiinţa rece şi debilă

Prin ochiul gol al vastelor năvoade

Tu ce-mblânzeşti sălbatice feline

Cu-n singur fir de iarbă din ogor

Şi vrei să strângi nădejdile ciorchine

În duhul frunţii, vag şi temător,

Răspunde-mi, frate, sincer fii cu tine

Eşti zeu de-acum sau eşti tot muritor?

ÎN UMBRA ZILEI ARIPA SE-MPLÂNTĂ

În umbra zilei aripa se-mplântă

Şi-acoperă uimirile cu pana.

Un strigăt stins îmi sfredeleşte rana

Iubirilor ce nu mă mai frământă.

Lumina stinsă-şi leapădă sutana

Pe cumpăna ce-n lacrimă se-avântă.

Talaz fugar pe mal se ia la trântă

Cu liniştea ce-mi pustieşte dana.

În iarbă-ngenunchez şi-mi cer iertare

Cărărilor ce le-am urcat pieptiş.

Un fir de iarbă-nfige în uitare

O sabie cu-nsângerat tăiş

Şi pasărea rămasă-n aşteptare

Îmi tăinuieşte-adâncul din frunziş.

SUB CLOPOTUL ZIDIRILOR RĂMASE

Sub clopotul zidirilor rămase

Se pierde urma mânjilor din stele.

Mă arde roua zilei prin obiele

Şi lenea vorbei mi-a pătruns în oase.

S-au spart băşici de patimă sub piele

Şi mi-am zdrelit picioru-n stânci tăioase,

Tot încercând să ocolesc angoase

Ce mi-au legat simţirea în atele.

Surpat de tot sub schele dărâmate,

Un cal îşi plânge aripile vii

Ce nu mai zboară. Îmi era ca frate.

Au sângerat amiezile pustii.

Răscoala clipei timpul ritmic bate

Până în miezul orelor târzii.

EU FLUTURELE-ALUNEC ÎN FÂNTÂNĂ

eu fluturele-alunec în fântână

ce spaimă hâdă-n trupul meu plăpândul

n-am timp să-mi chinui timpul întrebându-l

ce vaier lung pe-antene se îngână

n-am cal de foc pe care adăpându-l

să-l fac să urce-n sus pe ghizduri până

şi-ar împietri copita pe o rână

ca să ţâşnească-n aer pur cu gândul

ce–i până jos ce tihnă necurată

unde e luciul unde-i un năvod

să frâng în el căderea doar o dată

nu tremură nimic sub lânced pod

pe fund nu-i apă nu e nici o pată

plonjez în gol şi mă strivesc de glod

RĂMÂN COCOŞUL PUS PE-ACOPERIŞURI

rămân cocoşul pus pe-acoperişuri

din tablă sură înfruntând furtuna

ni îl înmoaie vipia nebuna

nu se încurcă-n oarbele desişuri

de sus oraşul mi se pare duna

în care surzii îşi împlântă şişuri

un soi bizar de umbre şi hăţişuri

în care scurmă necurmat minciuna

dar casa mea bătrână şi-a dus veacul

şindrila curge moale în răstimp

rugina groasă mi-a tăiat hamacul

mă încovoi sub orice anotimp

şi peste noaptea ce-a pornit atacul

picioarele mi s-au desprins de timp

MAI BINE MĂ NĂŞTEAM O RÂMĂ-N CLISĂ

mai bine mă năşteam o râmă-n clisă

să-mbăloşez cărările de humă

o sprintenă şi mlădioasă pumă

rupând din carnea zebrelor decisă

o frunză de-aş fi fost uitând postumă

că vântul toamnei m-ar fi vrut ucisă

sau o căpuşă bântuind proscrisă

prin blana vitei care-un chin şi-asumă

mai bine de eram ogar prin pustă

strivind nisipu-n jurul unui cort

sau în oceane paşnică langustă

veghind din valuri umbrele din port

decât izbit de viaţa-n veci injustă

mai bine mă năşteam de-a gata mort

UN FLUTURE, O FLOARE, O FURNICĂ

un fluture o floare o furnică

o pasăre o flacără câmpia

un deal o vale fluviul şi vecia

izvoarele şi marea o amică

un drum o creangă frunzele şi via

un avion ce tocmai se ridică

copilul cel poznaş luat de chică

măicuţa cartea pixul şi hârtia

uliţa strâmtă tatăl meu şi masa

fântâna şi un bal ţinut cu fast

un peşte prins în râu adânc cu plasa

biserica şi-un preot bun şi cast

feciorul meu şi fiica soaţa casa

acestea-s daruri restul e balast

Braşov, 2012

BORIS MARIAN MEHR - Antologia poemului contemporan

2012-01-28T12:16:00.000+02:00

"Ne trebuie,oare, o Arcă a lui Noe?

Leviathanul pareun blând caşalot,

Cineva ucide,tăcerea-i dă voie,

Mă aplec şicitesc Pirkei Avot."

Boris Marian Mehr s-a născutla 19 noiembrie 1941-Rusia. Studii liceale – Colegiul Sf. Sava (fost NicolaeBălcescu – 1959), studii inginerești - 1965 , debut în LUCEAFĂRUL – 1968, colaborările ROMÂNIA LITERARĂ, CONTEMPORNAUL, LUCEAFĂRUL, debut în volum – „Numele profesorului”- 1886 – Ed. Litera, a publicatopt volume de versuri. Referințe critice – Gh. Grigurcu ( STEAUA-1990), Alex Ștefănescu ( FLACĂRA – 1990), ISTORIA LITERATURII ROMÂNE – Marian Popa, apoi de D. Micu, apoi de H. Zalis, prezent înDicționarul Literaturii Române - Academia Română ( Eugen Simion), DicționarulScriitorilor Români – Ed. Dacia – Aurel Sasu, Dicționarul Scriitorilor Români-Iași, 2011, Boris Crăciun și DanielaCrăciun- Costin, etc. Este membru al Uniunii Scriitorilor România, ASR-București, secția de poezie

Poți cere iubire?

Cel care plânge,

Cel care pierdetot sângele,

Vântul de toamnăpeste

O groapă uriașă,

Blesteme șițipete-n beznă,

Oseminte senalță,

Se caută, segăsesc,

Nu au liniște,

Lacrimi depiatră.

Eu am văzut cumochii lor piereau în ceață,

Eu am auzitultimul lor strigăt,

Eu am văzut cumse nălța fumul,

Am auzit cum seînchideau ușile,

Fumul eraultimul lor cuvânt,

Ultimul sărut, oliteră,

Un semn pe uncer de lut.

Poți cere lumiiiubire?

Poți cere orice,

Iubirease-mparte

În iubiri maimici, tot mai mici,

Până ce tetrezești în palmă

Cu un dram deură,

O scuturi, nuscapi de ea,

Iartă-mă,Doamne.

2. Adiosau la revedere

Erau doiprieteni,

Unul Adio, altulLarevedere,

Făceam cu eischimb de piepteni,

Lafkadio, ziceaunul,

Belvedere,altul,

și-ndată serelua discuția,

la cuțite și lapahare,

după naufragiuapăreau broscuțele,

dar domina unlup de mare.

Ce este prostiaasta?

Întreba unul cubarba deasă,

Părea că-i crește din țeastă, din carne,

Mă prinde febracând știu că-i cu coarne,

Ba are și coadă,te trage și-n țeapă,

Lumea e plinăde bacterii și apă,

Lătratu-n pustiunu ajută pe nimeni,

Sunt un poem,îmi șoptește Aldine,

Aldine eracomandant în Sardinia,

În uniformăsemăna cu mătușa,

Cea care tușeștesub ușă,

Popor ținefrâiele-n puternica-ți mână,

Iar mâna e lungăși strâmbă și brânză.

Fugi, cireadă,strigă Heracles,

Are o mie o sutășperakle,

Nici o culoarenu va rămâne,

Dacă dau eu cubomba de lână.

Neșovăindînaintezi și cânți,

Deasupraunei mări de câlți.

Am scăpat detoate, în copilărie,

Ce spun aicieste doar o sclipire

Din memoriacelui cu boli alzheimerice,

Cine- a văzut cele două Americe?

3. Istoria este uneori ca o barcă

Istoria este uneorica o barcă

Legănată de apenegre-sângerii,

Cineva ucide, cegăseşte încarcă

Obiecte de cult,ochelari, jucării,

Cineva părăseşteîn larg naufragiaţii,

Pe cei ce-şisalvează bunul rămas,

Ultimul coltuc,fărâma de viaţă,

Ziua de azi estedoar un popas?

Ne trebuie,oare, o Arcă a lui Noe?

Leviathanul pareun blând caşalot,

Cineva ucide,tăcerea-i dă voie,

Mă aplec şicitesc Pirkei Avot.

PS. Pikei Avot-Tratatul Părinţilor- parte din Talmud.

Boris Marian,Bucureşti, 2012

George Luca – Scriitorul – destin şi opţiune

2012-01-27T09:48:00.000+02:00

„Era o vreme, exista un context în care delăsarea de actulpolitic/neparticiparea putea/puteau fi o formă de protest. Când însă politica înseamnă ignorarea scriitorului lovit de excesul oratoric, nu mai sunt îngăduite neimplicarea, decăderea înfaţa clanurilor de partid… In fapt însă, copleşit de activitate, dedicat măreţ labei mentale, scriitorul care adobândit pe seama prietenilor prestigiu excelează în diagnoza gazetărească, vizatătele, necruţătoare a faptului politic. Când autoritatea politică exerseazăteroarea în interesul cetăţeanului,scriitorul se agită pe margine dândcalificative cu tendinţe paroxistice şi revine extenuat în culcuşul său călduţ.Duplicitar, oportunist şi plângăreţ,scriitorul român actual este un caplimpede de maimuţă a lui Borel evoluată prin administrarea “normalităţii”decătre “manometrul” literaturii actuale.Excepţiile, câte sunt, consolidează ordinea.”

0. Mai întâi stimularea. Pe vremuri de glorie, activismul cerea o acţiune, respectiv acţiunea celor trei “R”: recuperare, recondiţionareşi refolosire. In agoniseala de piaţă afacerea respectivă se cheamă şi second hand. Ceea ce pentru un consumator este gunoi pentru unoperator este marfă. Producătorul deliteratură este un alt fel de operator ce recuperează, recondiţioneazăşi refoloseşte. Memorie, confesiune, imaginaţie…Resturi, deşeuri provenite din trăire. Se deduce că tomul şi plachetuţa devin container şi coş de gunoi. Excitant…

1. Pentru un scriitor, destinul şiopţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă)acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Există o expresie folosită des astăzi ce ilustrează situarea între destin şi alegerea personală: “actor în sistem”. Fiinţaumană interpretează un rol potrivit regiei şi normelor, iarregimul şi normalitatea îi administrează spiritul liber.Sistemul supraveghează realitateasocială, ideologic, pândeşte efectiv individul, stabilind momentele sale contravenţionale. In numele binelui său.

Nu sunt un scriitor în sensulprofesionistului care periodic scoate câte o carte, căutând să obţină un venit din scris. Intr-o vreme am crezutcă am destinul acestui tip deproducător. Mulţumesc lui Dumnezeu că pot scrie poezie, adică, după oteză cistelecaniană, ceva ce nu se poate citi pentru un cititor care nu există.Când apare cerinţa ca poezelele mele să intre într-o carte, înţeleg să mă cenzurez. E un fel de a fi desprins de piaţă şi sistem. Piaţă şi sistem care nu au nevoie de mine şi nici de poezelele mele.

Prin urmare, avem de recuperat o zonă a memoriei ce vizează devenirea ca scriitor, dar nudupă cum vor muşchii literatului, ci pe două coordonate: ce a fost fatalitate şi ce a fost alegere personală. Aşadarnu e vorba de o răscolire a trecutului fiecăruia, trecut în care nimeni nu va include şi eventualele momente compromiţătoare, ci de un prilej ca autorul de literatură să-şi prezinte “strategia identitară” (cf. DanLungu). Ocazie pentru darea în spectacol, pentru fentarea realităţii, pentru mitizare. Dau şi eu un exemplu ca autor de poezele de peste patru decenii…

Fericit în visare şi dedat izolării, influenţat de cărţilepopulare ”Alexandria” şi “Esopia”, dotat cu ceva naivitate, am înţeles târziu, odatăcu moartea părinţilor la sfârşitul pubertăţii mele, dispoziţiile firii, ordineanaturii, condiţiile politice ce-mi determinau viaţa. Fundalul în care evoluezîmi induce un comportament cotidian deneadaptat. O anume pornire rebelă îmi fusese indusă prin ciocnirile cu găştile din zona fostuluiCopou din Botoşanii anilor 50-60, aşa cum se numea strada care a luat numele lui Nicolae Iorga. Stare de nesupus care, pe fondul unor lecturi provocate şi administrate deprofesorul Nicolae Andrieş (tatăl lui Andi Andrieş) s-au adăugat unei stăriconflictuale cu tatăl meu. Sunt un revoltat fără ţintă, pregătit pentrudisperare şi plâns când îmi văd limitele. Învăţ să mă bat în ringul de box, treclunar prin drame amoroase, scriu poezele şi ceea ce voiam să fie un romanpoliţist. Deşi am crescut ascultând rugăciunile mamei şi închinându-mă în biserica Sf. Ioan dinBotoşani şi în Mănăstirea Coşula, nuexcelez într-o înţelegere creştină, mă revoltă calculele lui Dumnezeu, iar dupăcâţiva ani de subzistenţă îl înlocuiesc pe Christos cu Albert Camus. Descopărcă filosofia e altceva decât ceea ce sunt obligat să buchisesc în manuale, darnu decad în nihilism şi concept oteorie a sfidării şi una a definitului şi nedefinitului. Scriu cu modelul Nichita Stănescu în faţă, ajungvedeta revistei “Lyceum”. Aşa cum destin a fost să locuiesc în curtea unui rabin habotnic, să am o suită de profesori formaţi înainte de război, destin a fost să apară în viaţa mea redactorul şef al ziarului “Clopotul” Nicolae Cântec şi poetul Lucian Valea. După care, în 1971, deşi am primit multe sugestii pentru o carierămilitară, deşi am trecut de toate barierele pentru asta, renunţ pentru că vreau să fiu liber şi-midoresc o viaţă de boemă. Pur şi simpluasta a fost motivaţia pe care i-am dat-o unui general. Din acel moment devinGică Contra, adică practic sfidarea,înţeleasă nu ca ofensă, cica refuz disimulat de încadrare în norma zilei. Figura de negativist nu este însă aducătoare de beneficii imediate.

2.Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unuiscriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acesteveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despreprimele încercări literare.

2. Examinarea clipei primelor încercări interesează istoricul, dar faceparte şi din strategia mitizantă a unuiliterat… Cu excepţia primelor două-trei texte mâzgălite, în revista liceului “A. T. Laurian” îmi publicam între 1969-1970 versuri ce credeam eu cămă înfăţişează. Nu exista nimeni să măcenzureze, compuneam cu uşurinţă, după modele ale zilei. Mizam pe metafora neobişnuită şi cadrul neprefăcut,folosind un instrumentar destul de redus. Este adevărat că pentrua fi publicat in ziarul local toţitrebuiau să plătească tributul patriotismului. Nu aveam deloc simţământul autodiscreditării, iar drepturile deautor obţinute le tocam cu amicii de pahar. Cunosc autoricare scriind după clişeul ţuguian-crangulean- patriotard au trăit din banii căpătaţi de la ziar. Cine însă căpătase conştiinţa scrisului, nu rămânea la inconsistenţa festivă şi registrul paradei de civism, ci îşi aduna însertare probe ale autenticităţii lirice.

Un episod deosebit a fost primul colocviunaţional de poezie de la Iaşi lacare “m-am strecurat” şi eu trecând de cerberul Traian Iancu. Discursul lui Laurenţiu Ulici, dar şi scandalul provocat la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” de IonNicolescu mi-au schimbat oarecum viziunea asupra propriului scris. A fost momentul în care am căpătat un nou suflu de încredere în poezie şi deirevenţiozitate faţă de autorităţi. Împotrivă îmi era locuirea în provincie, ceeace însemna să fiu mereu în contra-timp, să fiu constrâns la tardivitate. Aminiţiat un ordin literar “Lira eretică” şi am rămas singurul membru(!), am publicat versificaţie cu mesaj ascuns (de exemplu, formula“model negativ” reieşind din iniţialele fiecărui vers), am socotit să-mi exprim vehemenţa anti-patriotardă şi am înaintat primului secretar de judeţ şiapoi la Uniunea scriitorilor o scrisoarede protest faţă de promovarea în publicaţiile locale a versificaţiei proletcultiste… Având acordulverbal al câtorva colegi de cenaclu, am adăugat la semnăturamea şi numele lor. Toţi au negat că ar fi părtaşi la protest în momentul când autorităţile au făcut “cercetări”. “Vitejia ”mea nu era decât o “sminteală”.

Nu-mi reneg primele apariţii în “Clopotul” din 1971, undeam cunoscut o adevărată şcoală degazetărie, dar şi a duplicităţii, ciconstat că adevăratul debut, adicăpublicarea primelor texte care măreprezintă s-a petrecut în revista “Familia”, după un deceniu. Aici în anii 1980-1982 atrag întâiatenţia lui Stefan Aug. Doinaş, apoi a lui Al. Cistelecan şi lui Virgil Podoabă, care fac posibilă apariţia unor poeme ale condiţiei mele. …Editorial, debutul îmi este fracţionat în două grupaje, unul întitulat“Speranţa matematică”, cuprins înplachetuţa scoasă în 1979 de autorităţile judeţene în cultură,celălalt, “Unităţi de suflet”, în“Caietul de poezie” al Editurii Albatros pe 1980-1981, odată cu Romulus Bucur, I. Bogdan Lefter, Călin Vlasie, LucianVasiliu…

3.Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Nici în tinereţe, nici acum n-am redactat/nu redactez cărţi. Aşa cum am spus, scriu poezele fără să pretind că rezistestetic şi nu cred să am privirea imbecilă a autorului de deliruri poeticale. Înainte de 89 am trimis manuscrise la mai multe edituri.Titlurile ar putea spune ceva: “Elementede ereziologie”, ”Antibarbari”, ”Pajiştea dinlăuntrul pietrei”… Cu altecuvinte, nu am căutat, n-am fost presat să intru în atenţia sau graţiile nici unui editor. De altfel, ştiam că redactoriide la edituri nu citesc manuscrisele celor “necunoscuţi” decât ca urmare a uneiintervenţii. In 1988 aveam la Cartea românească sau Albatros un volum intitulat “Genialităţi şipoezioare”… Afirm că Mircea Ciobanu ştia să mintă. Altă promisiune aveam la Junimea aflată într-un moment de scleroză. Bine că rămas promisiune.

Nu mă preocupă în mod deosebit scoaterea de cărţi nici după “revoluţie”, înregistrez binelefăcut de amici, aşa că mă desprind de orice grupare. Acum realizez că m-amautoexclus din provincie. Ignorării îiopun ignorarea şi decretez că prietenia este adevăratul duşman al literaturii. Sesizezinvazia maculaturii şi devalorizareacărţii… Intr-una din deplasările mele laTg. Mureş în 1998 în interes deafaceri regăsesc la “Vatra” şi îmifac altfel de prieteni. EugeniuNistor îmi propune scoaterea unei cărţi, îmi fac o selecţie severă din producţia poetică începând cu 1968 şi astfelapare la Editura “Ardealul” volumul“Efectul pervers”.

4.Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, evenimentbiografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Iniţial scriam în stilul facil stănescian şi de aceasta formă m-am desprins cuceva greutate. Nu conta ce spun, ci cum spun. O înrâurire deosebită asupra mea a avut în anii de început şi preocuparea pentru enigmistică, criptologie, substrat,precum şi literaturaştiinţifico-fantastică a vremii.

Ce înseamnă demnitate şi rezistenţăspirituală am învăţat de la Lucian Valea,care substituia într-un fel părintele… Nu i-am cărat geanta cu cărţi, daram început să ascult emisiunile, înspeţă cele culturale, de la “Europaliberă” la sugestia lui şi tot la sugestiile sale căutam anumite cărţi şi articole în revistele literare. Atracţiapentru polemică şi dispută, pentrudescoperirea “şopârlei” într-un text, deviza “vexatio dat intellectum “ mile-a cultivat Lucian Valea, chiar fără vrerea lui. Influenţalui a rămas la nivelul instrucţiei, deşi avea tendinţe şi asupra vieţii private. Intr-o măsură stăruitoare, promova crezulpoetului neînsurat, iar eu am fostprimul care l-am trădat. Si nu doar din acest punct de vedere.

Fireşte că nu aveam cunoştinţe de poeticile şi filosofia lui Bachelard şi Heidegger.

Mai târziu m-a marcat moartea celui de al doilea copil al meu. Eram adeptul necesităţii ca literatuladevărat să suporte o golgotă, dar nu credeam că pot fi eu cel sfâşiat.

Aveam deprimareavenită în linie maternă şi dispoziţiapentru starea de absurd la care se adăugau şocul şi un sentiment al înfrângerii. Una este săfaci teorie, alta e să fii supus probei trăirii.

Fireşte că influenţe a căror pondere asupravieţii şi scrisului meu nu o pot estima acum au exercitat mediile în care am lucrat (construcţii şi cooperaţie), mediifolositoare prin răsplată, relaţii, circumstanţe,adică un univers de viaţă palpabilă, contradictorie şi captivantă în care am fost prins… dar discursul meu a rămas şi după experienţa “revoluţiei”, a episodului politic şi intrarea înafaceri axat într-un fond de provocare,revoltă şi furie. Mi-am asumat o poziţie ex-centrică,chiar teoretizând ex-centritatea, dintr-o tendinţă spre libertateanegativă şi sfidarea creatoare.

Trebuie să recunosc şi că anumitecărţi mi-au influenţat alegerile în viaţa şi modul de a gândi. Am învăţat stilul intelectual din ”Imaginaţia sociologică”(1975) a lui C. Wright Mills, lecţia despre “Manierismul în literatură”(1977) a lui G. R. Hocke ,despre gândirea lui Marcuse. O revelaţie a fost “Experienţa. Arta. Gândire”(1977) a lui N. Tertulian.Sunt matur când cred că scriu poemele mele esenţiale şi citesc pe George Steiner în “După Babel”(1983), eseurile din 1986 ale lui AntonDumitriu şi descifrez pe Jaspers. Mă fascinează şi SF-ul, în speţă contra-utopia şi interpretezsilogismul SF drept poezie.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şigândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În acestecondiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintrescriitor şi putere?

5. Faptul că nu sunt un scriitor în sensul ordinar al termenului nu înseamnă să nu fac referire la condiţia de cetăţean a profesionistului de litere. Mă închin eroismului său permanent şi observ că în postura sa de dispozitiv de înregistrare şi prelucrare a imaginilor date de mai multe camere de luatvederi, dispuse în interiorul propriu şi înafară, scriitorul actual e un locuitor al statului pasiv şi de ale cărui testicule creţe puterii politice nu-i pasă…

Era o vreme, exista un context în care delăsarea de actulpolitic/neparticiparea putea/puteau fi o formă de protest. Când însă politica înseamnă ignorarea scriitorului lovit de excesul oratoric, nu mai sunt îngăduite neimplicarea, decăderea înfaţa clanurilor de partid… In fapt însă, copleşit de activitate, dedicat măreţ labei mentale, scriitorul care adobândit pe seama prietenilor prestigiu excelează în diagnoza gazetărească, vizatătele, necruţătoare a faptului politic. Când autoritatea politică exerseazăteroarea în interesul cetăţeanului, scriitorulse agită pe margine dând calificative cutendinţe paroxistice şi revine extenuat în culcuşul său călduţ. Duplicitar, oportunistşi plângăreţ, scriitorul român actualeste un cap limpede de maimuţă a lui Borel evoluată prin administrarea “normalităţii”de către “manometrul” literaturii actuale. Excepţiile, câte sunt, consolideazăordinea. Fireşte, m-am asigurat de ocară. Hulă meritată.

6. Literatura – la frontieramileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literaturaromână contemporană?

6. O temă care impune o viziune mai destinsă. Un mileniu =o veşnicie cuprinzând câteva epoci, câteva ere de consecinţe neintenţionate, aşacum ne-am delectat în “era socialistă”. Adică un timp în care limba română aretoate şansele să devină o limbă moartă. Au murit ele imperii, după multăchinuială, cât ii trebuie unuistătuleţ criminal, blestemat, să-şi extermine populaţia?...

Prin urmare, după sfârşirea douămiiştilor în propria sforţare vizionară, arhiereii canoanelor literare au deproiectat în noul mileniu încă maximum nouzecişinouă generaţii-promoţii-serii de tipulician. Posibile în măsura în care europenizarea şi globalizarea nu vor însemna înghiţirea limbii române decătre limba de comunicare viitoare. Ce le poatecompromite rămâne acelaşi inamic: maculatura. La a cărei producţie îşi dau concursul scriitorii băgaţi înpriză,scoţând cărţi în ritm alert.

In prezent, s-au stabilit câteva victorii în acţiunea de separare a maculaturii de impurităţile cu însuşiri deosebite apărute între 45-89,numai că mecanica non-spunerii, uşurimea suportului nou, mimetismul dispoziţiei emoţionale, absenţa cerberilor necesari, menţinând şansele de afirmare pentru oricare “cuvântător” permit o expansivitate a textului redactat ce are drept consecinţă denaturarea serviciilor de recepţie ori sufocarea singularităţii şi a excepţiei. Lectorulspecializat care dă avizul derecunoaştere a valorii e aglomerat, nu mai citeşte efectiv, frunzăreşte în diagonală.

Pe de o parte, devalorizarea cărţii, pede alta elitismul “oficial” al grupurilor dominante. Chiar gratuită, cartea a devenit un produs de refuzat, neacceptat nici drept cadou. Ea circulă într-un cerc exclusivist, scriitorii se citesc tot mai mult între ei. Nerespectându-se, lipsită de exigenţă, câmpia literaturii (dela …E. Barbu citire!) pare compromisă de grupurile închise şi redundante, de reţeaua în care dicteazăliderul – făbricuţă pe bandă rulantă, ocupat şi cu tocmeala premierilor oristrategia ignorării adversarului…

7.Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Centrat pe o idee ori o comandă, înfuncţie de genul literar şi de circumstanţe, autorul profesionist urmează un program propriu. Excepţie face un tip de poezea a cărei scriere intervine pe neaşteptate, pe fondul unor achiziţiimentale. Există un anume moment de autostimulare ce areca urmare discursul poetic într-o anume formă. In ce mă priveşte,eu nu-mi las textul aşa cum decurge iniţial, îl regândesc şi îl prelucrez. Ocupat cu trăitul (primum vivere), în memoria calculatorului meu rezultă şi ceva texte. Nu mai am prolificitatea de altădată, scriu cu întreruperi, îmi concentrez discursul. Stiu că am multerestanţe. Am multe lucruri de scris pe care le tot amân. N-a venit încătermenul de predare, sper să o fac. Otemă care mă incită acum e condiţiapoetului dotat cu… armă de autoapărare. Oricâte poezele, consemnări şi însemnări s-ar aduna, nu este pentru mine un motivimperios pentru o noua carte, pentru unnou “coş de gunoi”. Înclin de mai mult timp pentru postarea pe net a producţiilor mele, mi-am cumpărat propriul domeniu, dar întârzii. Prefer grupajulde versuri dintr-o revistă literară.

Faculataiv :

7 + UNU. Încontextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din operadvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumescpentru înţelegere.

7+UNU.Extrag din grupajul publicat în revista “Vatra”nr.12/2009 următorul text.

SATIRA. Văzduhului meu

(Botoşani, martie2009)

La noi se mănâncă bine din poezia luiEminescu

şi la fel de bine se şi bea din povestea fiecăruia.

Codiţele de topor papă însă alte averi

lumea bună papă şi crapă ca toată lumea.

Papă cotlet şi sfârşeşte în metafizica dela closet.

Detalii la băieţii de la Cultură. Buni labeutură.

Târgul zace şi zace şi zace ca o moluscă

strada zace ca o şopârlă beată

oraşul întreg lâncezeşte de parcă

ar fi acoperit cu flegmă şi cenuşă

boschetarii ling sticla vitrinelor

tarabagii trag de cureaua parlamentarilor

taxatorii taxează astrologia natală

din grija de cetăţean zmeul zmeilor

gâtuie cetăţeanul

unde nu te aştepţi te pândesc sperietorile

ca să câştige titlul de sperietori premiate

muritorii de rând sunt fericiţi sa fiecocoşaţi

pe ghiţă îl cheamă gheorghiţă

pe primar îl cheamă viermele politic

judecătorul care se miră şi nu face filosofie

înmărmureşte filosofia adevărului

ţâşneşte o sirenă şuierând ridicol săsalveze nimicul

suferă cumplit juneţea băgată pe jumătateîn monitor şi

tastatură

circulă aberaţia ca o cucoană sulemenită

la primărie trepăduşii au program delălăială.

Botoşani, 2012

Călin Sămărghitan - Scriitorul – destin şi opţiune

2012-01-26T11:25:00.000+02:00

„Dezastru! Valori false,superficialitate, nimic profund. Afirmare de sine. Vanitate. Inventăm modele pemăsura propriei înţelegeri, limitată, lipsită de viziune şi vom ajunge să numai fim în stare, organic, să recunoaştem valoarea autentică. Vor existadesigur insule de autenticitate, dar marginalizate, izolate, puţini le vorcunoaşte coordonatele, dar e aceasta e chiar benefic şi imperios necesar: va fiexact modul prin care vor supravieţui.”

1. Pentru un scriitor,destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat(joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

E interesant acest interviu, mai aparte decât cele care tot apar.Totuşi, n-am vrut să răspund, doar insistenţele dumneavoastră m-au determinatsă o fac până la urmă şi sunt convins că o să-mi facă plăcere. Am să încerc săstau cât mai aproape de ideile aduse ca să nu divaghez foarte mult. Da, şidestinul şi opţiunea sunt dimensiuni fundamentale, de acord. Opţiunea ne stă,cred, mereu în faţă. Destinul stă în spate, nu ni-l putem vedea decât lasfârşit şi doar privind retrospectiv. Asta îmi era clar încă din facultate. Efirul roşu pe care îl lăsăm în urmă. Deci numai despre opţiune putem vorbi acumşi sper să am răgazul odată, la sfârşit, înainte să mor, măcar pentru vreo 15minute să pot sta să privesc în urmă pe linia propriului destin şi să spun, da,iată-l! Îl văd! Acesta a fost! Destinul se conjugă numai la timpul trecut. Înschimb, opţiunea e degetul lui Dumnezeu. Acolo unde El pune degetul pe acestfir. Bineînţeles că alegem liberi, acesta e marele nostru dar, însă paradoxul estecă oriîncotro ne ducem, tot peste Dumnezeu dăm, mai devreme sau mai târziu, orică ne place, ori că nu ne place.

Şi ca să vedeţi ce rol a jucat pentru mine opţiunea, am să vă povestesco întâmplare, capitală, generatoare de destin dacă doriţi. Până acum n-amfăcut-o publică niciodată. Tatăl meu este preot, dar nu m-a obligat niciodatăsă urmez această misiune, ci, când eram în clasa a XII-a mi-a spus doar atât:„Vreau numai să ştii că există şi facultate de teologie”. Eu mă pregăteampentru matematică-fizică şi eram un mic expert în geometria în plan care îmiplăcea grozav. La una dintre olimpiade fusesem singurul din tot liceul, carerezolvasem problema de geometrie. Nu exista problemă pe care să nu o potrezolva, şi încă mă mai mândresc cu asta. Vedeam pur şi simplu soluţia pe loc, îmilua timp doar ca să pun pe hârtie demonstraţia. E vorba de acel nivel, nu spuncă eram formidabil. Apoi a urmat un dens episod în care degetul lui Dumnezeu aatins cu siguranţă firul acela roşu de care vă spuneam şi a cărui urmă amvăzut-o abia retrospectiv. A culminat cu predica de Crăciunul lui 1985 a marelui MitropolitAntonie al Ardealului, din catedrala din Sibiu. Luam deja meditaţii lamatematică şi fizică pentru admiterea la facultate, dar am venit acasă, m-amdus în cameră şi nu ştiu ce s-a întâmplat acolo. Adică ştiu, dar nu e de spus.Şi am ieşit din cameră, m-am dus în faţa alor mei şi le-am zis că m-am decis sădau la teologie. Era sfârşitul lui `85, în plin regim comunist, iar un avocatdin vecini chiar le-a spus părinţilor mei, aveam să aflu mai târziu: „cum îllăsaţi la teologie, când religia nu mai are niciun viitor?” Dar Dumnezeu a fostde altă părere. A fost opţiunea fundamentală a vieţii mele, sunt convins căgeometria mi-ar fi plăcut la nebunie, dar a fost o minune că am intrat înnemaipomenitele taine ale teologiei. Geometria şi teologia sunt foarte strânsrelaţionate! Dumnezeu e geometrul desăvârşit. E singurul care ştie să-mi punăprobleme pe care să nu le pot rezolva pe loc.

2. Istoria literaturiiconsemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs.,când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câteceva despre primele încercări literare.

Ştiţi? Dumnezeu s-a tot jucat cu firul acela roşu al meu. Primele meleîncercări literare erau penibile şi nu datează decât din perioada liceului.Încă le mai am într-un carneţel pe care l-am purtat apoi la mine pe tot timpuldesfăşurării serviciului militar şi în care adăugam mereu câte ceva. Eu m-amtrezit mai târziu pentru literatură. Acum, iarăşi retrospectiv, văd nişte semneîncă din liceu, dar atunci nu le-am acordat importanţă. Eram cu fotbalul, uniispuneau că eram un bun portar, şi cu geometria. Abia în facultate mi-am luatinima în dinţi şi am trimis câteva texte, sub pseudonim, la revista „Flacăra”unde era Darie Novăceanu. În două rânduri de la poşta redacţiei mi le-a făcutpraf. Adevăratul meu debut avea să vină ceva mai târziu şi abia după cea de-adoua mea naştere. La Predeal,unde am trăit un an jumate la marginea pădurii, îmi place să zic. Eram dejapreot în armată şi locuiam în căminul militar în splendoarea de munţi de acolo,unde dimineaţa mă trezeau privighetorile.

3. Care a fost drumul până laprima carte

Nu eu am făcut drumul până la prima carte, ci ea l-a făcut spre mine.Vă povestesc şi asta: Eram preot în munţi la marginea pădurii şi eram împotrivatelefoanelor mobile care tocmai apăruseră. Dar părinţii mei au ieşit la unmoment dat din ţară, într-o vizită, şi mi-au lăsat mie telefonul lor. Atunci amdescoperit SMS-ul. Am scris atunci primele mesaje pe telefon şi le trimiteamfraţilor mei care erau studenţi la Cluj, frate şi soră, gemeni. Erau cu 10 ani mai mici decâtmine, dar aveau împreună un telefon mobil ca să ţină legătura acasă. Atunci amredescoperit şi eu legăturile cu lumea. Prin SMS. Fratele meu arăta mesajelemele colegilor lui şi odată îmi spune: „Ştii ce, prietenii mei zic să-ţi adunimesajele astea şi să faci o carte.” O colegă de-a lui cânta chiar într-oformaţie şi mi-au propus să le fiu textier. Asta n-a ieşit, iarăşi. Dar m-amapucat să-mi adun mesajele de prin telefoanele prietenilor, unele le mai aveamşi eu, m-am dus la Bucureştipe lângă o editură ce scotea o revistă militară, şi a apărut. Majoritateapoeziilor sunt foarte scurte, au sub 160 de semne, atâtea câte intrau într-unmesaj. Aşa a venit ea, cartea, la mine. Îi spune „Aşa cum este, nu este”. Cândm-am dus s-o iau, pe facturi scria „Aşa cum este, aşa este”. Am paralizat.Distruseseră titlul. Am sfâşiat primul pachet şi mi-am dat seama că era doar ogreşeală în factură. Titlul pe carte era bun.

4. Ce personalitate(personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţatviaţa ca om şi scriitor?

E o altă frumoasă poveste: În 1947 Nichifor Crainic, marele teologinterbelic, părintele misticii româneşti, fusese arestat în casa bunicului meu,preotul Ioan Sămărghiţan din Cerghid jud. Mureş, unde se ascundea de comuniştiicare îl condamnaseră, şi au fost amândoi închişi ca deţinuţi politici. Cânderam încă în facultate, dar după Revoluţie, un vecin de-al meu a reluat revista„Gândirea” a lui Crainic, încă din 1990, şi am fost repede cooptat încolectivul din jurul acesteia. A fost momentul în care Dumnezeu mi-a făcutcunoscute ultimele frânturi rămase din „rezistenţa” anticomunistă. L-amcunoscut, cu doar câţiva ani înainte de a muri, pe Ovidiu Papadima, cel care făcea Cronica literară la „Gândirea” luiCrainic. Am fost în casa dumnealui şi l-am întâlnit personal de câteva ori. Erade o smerenie vecină cu sfinţenia. Apoi l-am citit, căci bibliotecile îşideschiseseră secţiunile interzise. Felul dumnealui de a vedea literatura,latura ei spirituală, ascunsă, sensurile ei profunde, conexiunile inefabiledintre lucrul scris şi cel trăit, m-a influenţat definitiv. Apoi criticaliterară a lui Nichifor Crainic,volumul său „Spiritualitatea poeziei româneşti”, cronicile acestuia literare şide artă plastică, acidele sale „cronici mărunte”, m-au marcat şi ele. Şibineînţeles volumul său de mistică românească, pe care îl descoperisem, cunumele autorului răzuit pe copertă şi decupat de pe pagina de gardă, înbiblioteca bunicii. Ceva mai mulţi ani, până în 2000, l-am frecventat pe Pan M. Vizirescu, prieten al luiCrainic, ultimul supravieţuitor din lotul ziariştilor reprezentativi pentruinteresele naţionale, lot care fusese condamnat de comunişti imediat dupăprocesul generalilor. A fost o şcoală cum eu nu-mi închipuisem vreodată căpoate exista. A murit la 93 de ani şi spunea aşa: „îi mulţumesc lui Dumnezeu cămi-a dat harul suferinţei”. Tot atunci, foarte important, la revista „Gândirea”lucram împreună cu Maica ZamfiraConstantinescu, elevă a lui Crainic, cea care fusese maica stareţă întimpul când părintele Arsenie era la Mănăstirea Prislop.Aceea a fost şcoala mea teologică, mistică, literară şi de atitudine. De ladânsa am o copie a manuscrisului de mistică germană al lui Crainic, care aoferit varianta de bază a primei versiuni tipărite la Sibiu abia în 2010. Dânsam-a învăţat în ce lumină trebuie privită personalitatea Părintelui Arsenie,care e complet diferită faţă de cea în care se face îndeobşte astăzi. Dar nu elocul aici pentru astfel de amănunte. Aceasta a fost educaţia mea gândiristă;am avut şi opozanţi, nu vă gândiţi că nu, dar şi de la aceia am avut deînvăţat.

Formarea teologică o datorez marelui dogmatist de largă viziune şiincredibilă capacitate de studiu, pr.Ioan Ică, la care mi-am făcut şi licenţa şi teza de doctorat şi prinfiltrul căruia am fost strecurat mulţi, mulţi ani la rând. Şi, probabil, oanumită parte a formaţiei mele o datorez şi teologiei anglicane în genere, pecare am studiat-o mai în amănunt, şi care cuprinde o foarte largă şi generoasăpaletă, de la cele mai profunde scrieri mistice ale secolului XIV, apoi aleanglo-catolicei Mişcări de la Oxford din sec XIX, până la minuţioasele critici biblice şispeculative ale secolelor XIX şi XX din partea laturii protestantizante.

Din perspectivă literară trebuie să-l amintesc şi pe marele profesor dela literele sibiene, Victor Grecu,călăuzitor în lingvistică, semantică, poetică şi arta metaforei.

Mai am în poezie un model pe care trebuie să-l recunosc, dar pe care nul-am cunoscut personal: cel mai mare poet postbelic, întemeietor de sistempoetic (la noi, pe lângă el, mai sunt doar doi, Eminescu şi Blaga), inventatorulde limbaj, redescoperitor al viziunii, Nichita Stănescu. E etern şi al foartemultora, nu doar al meu.

Şi am lăsat la urmă pentru că e prima: minunata şcoală a părinţilor meiMihai şi Carmen şi a binicilor Romulşi Lia. Nu există altceva echivalentpe pământ.

5. Raportul dintre conştiinţă,politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane.În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor,dintre scriitor şi putere?

Mărturisesc că mi-e greu să trec la acest subiect după ce am vorbit de„şcolile” de mai sus, mai ales deoarece consider politica o decădere de lastadiul omului deplin, o degradare a fiinţei umane, care în loc să trăiască înarmonie cu cei din jur, se apucă să gândească strategii de îmbogăţire, deînşelare, de oportunism conjunctural. Îmi repugnă. Mă rog, Crainic nu ar fifost de acord cu mine, avea chiar un program, dar atunci erau alte vremuri,oamenii credeau că se mai poate face ceva în această privinţă. Eu zic că nu, nuse mai poate repara nimic. Mergem în jos şi ne va salva doar Dumnezeu când vacrede El de cuviinţă. Sunt foarte curios însă ce metodă va alege acum. La potopa renunţat, va fi altceva, eu cred că o încercare majoră care deocamdată nicinu trece prin minte. Deci sar la raportul dintre conştiinţă şi gândirea liberă,cetăţean – scriitor, scriitor – putere. Aproape că aş zice că scriitorul eputerea de fapt. Dar nici măcar Platon, n-ar mai fi de acord, care a alungatpoeţii din cetate. Dar de ce? Pentru că el nu-i prea vedea cu picioarele pepământ, considera că poetul are o relaţie specială cu divinitatea. Ei bine,foarte, foarte puţini scriitori mai au o astfel de relaţie, iar dacă o au, suntmarginalizaţi. Deci să ne ferească Dumnezeu de o societate condusă de scriitori,că ar fi vraişte! Dar nu, scriitoul trebuie să ne vorbească, aşezat şi cuminte,despre lumile care nu pot exista, care nu există decât în sufletele şi în imaginaţianoastră, să ne ofere ceea ce nu se poate oferi acum, să ne amintească deNostalgia Paradisului. Tot Crainic, ce să-i faci! Eliade o ia de la el cu mituleternei reîntoarceri. Înspre ce? Înspre o stare pe care am avut-o odată, că deaceea ne amintim, prin artă, de ea. Dar e o stare pe care am pierdut-o. E binesă visăm la ea, că ne face mai buni, dar e bine şi să ştim că nu o mai putemrecupera vreodată. Nu aici, doar dincolo. Eu mi-am răspuns la aceastăîntrebare, nu ştiu dacă v-am răspuns şi dumneavoastră ori cititorilor.

6. Literatura – la frontieramileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literaturaromână contemporană?

Dezastru! Valori false, superficialitate, nimic profund. Afirmare desine. Vanitate. Inventăm modele pe măsura propriei înţelegeri, limitată,lipsită de viziune şi vom ajunge să nu mai fim în stare, organic, sărecunoaştem valoarea autentică. Vor exista desigur insule de autenticitate, darmarginalizate, izolate, puţini le vor cunoaşte coordonatele, dar e aceasta echiar benefic şi imperios necesar: va fi exact modul prin care vor supravieţui.Acesta e viitorul: moartea viziunii şi afirmarea derizoriului ca ultimărealitate. E înfricoşător, ştiu.

7. Credeţi că există un timpanume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului?La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?

Am scris mai mult poezie. Pentru poezie da, ai nevoie de stareapotrivită, sunt suficiente câteva minute de inspiraţie, dar la care nu ajungiuşor. Nu cred în poezia neinspirată şi pot să spun că o identific imediat. Darde ceva timp m-am simţit tot mai mult atras de proză. E un cu totul altfel deefort, mult mai susţinut, îţi trebuie robusteţe şi rezistenţă. Trebuie să-ţifaci timp şi să-ţi creezi tu atmosfera, să te lupţi cu personajele şi cudestinele lor. Apoi personajele încep să aibă voinţă proprie, să ţi se impună ţie,autorului, vor alte destine. Ajungi să te cerţi cu ele pe stradă. E magnificasta. Înseamnă că îţi trăiesc şi sunt autentice. Am câteva proze scurte, onuvelă ceva mai întinsă, „Rochia e bal”, dar satisfacţia e că tocmai amterminat un roman la care am lucrat mult dar şi am cercetat destul de susţinutpână şi noţiuni de fizică cuantică. Acesta ultimul e un roman SF, „Câmpiilealbastre de sub orizont”, şi e doar primul volum. E un SF de facturăantropologică, singura latură care mă pasionează a acestui sub-gen şi mă luptnu doar cu destinul personajelor, ci cu destinul întregii omeniri. Eu aş vreasă duc acţiunea mai departe, dar personajele vor acum ca eu să scriu despretrecutul lor, cum au ajuns ele la stadiul în care le-am prezentat. E o micărevoltă acolo şi încă nu ştiu cine va avea câştig de cauză. Şi cred că voi publicaun al treilea volum de poezii, care să corespundă celui de-al treilea stadiu pecare cred că mi-l identific.

7 +UNU. În contextul celor afirmate, pentrua avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. untext care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentruînţelegere.

Ceeace m-ar reprezenta acum, în seara de 11 ianuarie 2012 (mâine, poimâine poate ficu totul altceva), e o poezie, ultima scrisă, în momentul când tocmaiidentificasem un nod al destinului, un destin posibil, foarte probabil, care arfi putut fi, dar care s-a încheiat, spulberându-mi-se în faţă (a se citi „înspate”), dar nu înainte de a-mi face cunoscută existenţa posibilităţii sale:

Poem cu panteră, hiene şi cocor

Timpul trădează asincron.
Întinzi mâna şi dai peste zidul aplecat
de deasupra
de parc-ai fi într-o criptă.

Prin mijlocul oraşului trece o panteră de gheaţă
rânjind.
În urma ei o şleahtă de hiene
apoi tristeţea care binecuvintează cu trei degete
trecători muribunzi.

Într-o zi
va fi uitat
acest cântec abia viu
care acum se târăşte pe pietre.

Biletul va rămâne încă
pe noptieră
pe el, mâine, nu se va mai desluşi nimic
- aşa trădează timpul -
ştergând cu o linie prin aer
apoi se desprinde
în-cet.

Pe mijlocul pistei de decolare
dansează un cocor.

Sibiu,2012

Adrian Suciu - Scriitorul – destin şi opţiune

2012-01-25T20:35:00.000+02:00

„Doar opţiunea e fundamentală: destinul econjunctural. Un mare artist se împlineşte sufleteşte prin propria-i artă,indiferent de conjuncturi.”

1. Pentru un scriitor,destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat(joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Doar opţiunea e fundamentală: destinul e conjunctural. Un mare artist seîmplineşte sufleteşte prin propria-i artă, indiferent de conjuncturi. Nimeni nuva putea, vreodată, să facă lista marilor artişti pe care destinul i-a scos dinscenă dar asta e doar spre paguba societăţii şi nu a lor. Unui mare artist,bucuria creaţiei îi este suficientă şi transcende condiţionările destinului.Destinul are rol doar în receptare, recunoaştere publică, recompensă socială.Ce mărunţişuri pe lîngă bucuria creaţiei!!!

2. Istoria literaturiiconsemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs.,când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercăriliterare.

Istoria literaturii este, inevitabil, (şi) o chestiune administrativă.Scriu literatură de cînd ştiu să scriu. Prin clasele primare, participam cupoezii la tot felul de concursuri, încurajat copios de învăţătorul caresusţinea că am talent. Debutul pe care mi-l asum oficial a fost în revistaTribuna, în 1990, cu o prezentare a lui Ion Mureşan.

3. Care a fost drumul pânăla prima carte ?

Indecent de simplu. Fusesem “înfiat”, din fragedă studenţie, de cătreregretaţii Mircea Zaciu şi Marian Papahagi. Aşa că, după vreo 3 ani de apariţiiprin revistele literare, am inaugurat, la iniţiativa lor, colecţia de debut aEditurii Echinox, în 1993, cu volumul “E toamnă printre femei şi în lume”.

4. Ce personalitate(personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-auinfluenţat viaţa ca om şi scriitor?

Imposibil să răspund la întrebarea asta : orice listă aş face, ar fiinevitabil incompletă. Fiecare dintre noi este, în fond, suma propriilorexperienţe şi întîlniri. Pe de altă parte, fiind o fire liberă şi independentă,nu am avut niciodată idoli, nici în literatură şi nici în viaţă. Modele da, darnu sînt dispus să vorbesc public despre ele, e o experienţă intimă care ţine dealchimia propriei mele deveniri.

5. Raportul dintreconştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumiicontemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintrecetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Puterea a fost întotdeauna hipnotică pentru scriitori. În spatele tuturormarilor aberaţii din istoria omenirii, din antichitate şi pînă la comunism şifascism, au stat scriitori şi intelectuali care au justificat, din înalteconsiderente sociale, morale şi umanitare, orice! Scriitorul sau intelectualulcare, indiferent de motivaţie, devine un propagandist al puterii, indiferentdespre ce putere vorbim, nu-mi inspiră nicio încredere. Scriitorul, dacă leare, e dator să-şi păstreze mintea şi sufletul libere pînă la moarte.Scriitorului care se vinde pentru avantaje, materiale şi/ sau de carieră, îivoi prefera curvele care fac sex pe bani. Dacă Sfîntul Petru îşi face datoria,ele vor intra mai uşor în rai.

6. Literatura – la frontieramileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literaturaromână contemporană?

O sumă de contradicţii.

7. Credeţi că există un timpanume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului?La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

A răspuns Eclesiastul la întrebarea asta : există o vreme pentruorice… Lucrez la un roman pe care sper să-l termin în 2012.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate,pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din operadvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumescpentru înţelegere.

Vin mai este

Mi-aduc aminte de cînd erambătrîn

şi mergeam pe o stradă caretrebuie să existe.

Era linişte. Să umplem linişteanoi!, a strigat cineva

în crîşma veselă care trebuie săexiste,

unde-s cîinii şi femei frumoaseca seminţele

roditoare. Eram bătrîn şi adunamcocoaşe

de odihnă în spate pentru acum.

Sînt bătrîn şi încă mai fug deacasă

pe străzi care trebuie să existe.Eu şi amarul meu

sîntem prieteni buni: nici nu-lînec

şi nici nu-l sugrum. Şi nici

nu ne părăsim unul pe altul – bemîmpreună.

Eu şi-amarul meu în crîşmă:

vin mai este, noi mai sîntem!

Vulturiitandri

Un om avea o dragoste şi o ţineaascunsă.

O îmbrăca, o hrănea, o împăca

şi o ţinea ascunsă. Într-o zi,s-a făcut iarnă

şi omul a uitat de dragostea luiascunsă.

Cînd şi-a adus aminte, a dat fugaîntr-un suflet

dar ea îngheţase şi roiauvulturii tandri în jurul ei. Numai

buzele ei mai erau calde şi-amurmurat:

„Cine-a mîngîiat cu dragosteobrazul mortului

ştie că nu seamănă cu nimic laatingere. Nici cu gheaţa,

nici cu mătasea, nici cunisipul.”

Viaţa de apoia gutuilor

Cînd cerul îmi pare prea mare şimă striveşte,
mă duc înpădure. Printre frunze, se văd doar bucăţi
de cer,mititele. Şi eu trăiesc şi mă simt bine.

Ca o călugăriţă care s-a rugat
toatănoaptea şi, înainte să adoarmă,
se miră:Oare cine-o fi Dumnezeu?

Ca un soldat care dezertează casă-şi întrebe
cîinelede-acasă: Oare borcanele cu gem
sînt viaţade apoi a gutuilor?

Ca un călător străin undeva.

Bucureşti, 2012

24 ianuarie (1859-2012) - Ziua Unirii - La mulţi ani, români de pretutindeni!

2012-01-24T10:52:00.001+02:00

Nicolae Nica - Hora Unirii - Muzeul Chilia-Făgeţel (pe Valea Vezii, dincoace de Piteşti)

Ion Toma Ionescu –Scriitorul – destin şi opţiune

2012-01-23T19:02:00.000+02:00

« Nouă nu ne-aulipsit niciodată valorile, dar în zaveraşi gâlceava care ne-a cuprins, pe câmpia largă a libertăţii de expresie, îndorinţa de a ne îmbogăţii, ne-am pierdut simţul umorului, nu mai ştim să nebucurăm în comun, cultivându-ne doar simţul proprietăţii. »

1.Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţialefundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Se spune că destinul ţi se dă de la naştere şinimeni nu poate interveni asupra lui.

Poate pe alte străzi, nu şi pe uliţa mea.

Tocmai se asfaltase. Drumul se desenase drept, se dărâmaseră câtevacase, bisericuţa legată cu cabluri, clătinatăca o corabie, fusese tractată undeva maiîn spate. Treceam cu vederea, crud, mi se părea că orizontul e aproape şi-l pot atinge, dar cineva a avutideea să planteze odată cu pomii de pemarginea drumului şi un semafor. Eu purtam de-atunci ochelari cu lentilăgroasă, tot timpul vedeam numai culoarea roşie. Unii spun că ăla era ochiuldestinului, alţii susţin că era ochiul vigilent al securităţii.(Să fi fostsecuritatea… circulaţiei ?)

Nişte băieţi tineri, ofiţeri de vârsta mea, m-auscos din rând şi binevoitori m-au dus la sediu şi mi-au zis să privesc fix înochii lor albaştrii până disting că sunt verzi (sau căprui după caz), şi să amîncredere că se ocupă ei de destinul meu, mă învaţă ei culorile. N-am fostsilitor, mi-au reproşat că nu vreau să colaborez, că sunt duşmănos. Unul mi-aluat ochelarii de la ochi şi mi-a dat o palmă, apăsat. Abia atunci am văzutstelele, verzi.

La plecare, în dosarul meu, eu nu l-am văzut decăttârziu după 40 de ani, îmi schimbaserăîncadrarea la rubrica destin. Nu maieram scriitor, ci în câmpul munciila Fabrica de automobile.

Opţiuni: Mult timp n-am avut opţiuni, nu eraucondiţii de zbor, n-am fost erou, am rămas pe linia de plutire.

Dosarul albaştrii,ultima mea carte, rejucând aceaîntâmplare m-a eliberat, clarificându-mă într-un fel mie însumi

2.Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unuiscriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acesteveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

În 1971, după Tezele din iulie, cănd ni s-a înscenatun proces public, de fapt noţiunea exactă era «demascare publică», făceam parte dintr-un grup de tineritalentaţi, uşor zgomotoşi, nonconformişti ce ne manifestam în Cenaclul LiviuRebreanu şi pe scenele piteştene, cu fervoarea şi teribilismul vârstei,încurajaţi cumva de deschiderea culturală ce se manifestase până atunci, deaccesul la lecturile adevărate, şi de patronajul discret pe care ni-l acordarevista Argeş, în cea mai fastă perioadă a existenţei sale, sub conducerea luiGheorghe Tomozei, avându-l alături pe Florin Mugur, Al Cerna Rădulescu şi CezarIvănescu.

În timp ce barzii locali , mai în vârstă, se plângeaucă revista nu reflectă zona şi e deschisă doar numelor importante de aiurea,nouă tinerilor ni s-a întins o mână, majoritatea dintre noi având posibilitateasă debutăm acolo.

Odată cu demascarea publică organizată desecuritate împreună cu Comitetul judeţean de partid, în făţa unei săli înţesatede elevi, studenţi si muncitori aduşi cu autobuzele din zonele industriale,redacţiile revistelor s-au închis pentrunoi ani de-a rândul. Am continuat să scriu citind uneori în cenaclu, aici aveamvoie căci era « zonă liberă» pentru informatori. Călin Vlasie, prietenulmeu mai tânăr, părtaş într-o anumită măsură la întâmplările din DosarulAlbaştrii, dar salvat de unele împrejurări ale vieţii, mi-a oferit şansa unuiredebut consistent în paginile revisteiCalende, după1989.

3.Care a fost drumul până la prima carte ?

Am tipărit prima carte, Pasărea ceţii în 1995, la o vârstă când alţii se lasă de scris,încurajat de acelaşi Gheorghe Tomozei. Tom a avut amabilitatea să-mi scriepentru coperta a patra, câteva rânduri pe care nici acum nu ştiu dacă le meritpe deplin.

4.Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, evenimentbiografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Fără îndoială toată viaţa am fost marcat desecvenţa cu pistoalele. A fost la fel ca într-un film cănd ni s-a înscenat «flagrantul»şi am văzut gaura neagră în ţeava pistolului îndreptată spre mine, tremurând înmâna nesigură a comandantului securităţii care duhnea a alcool. M-am pierdut cătevaclipe lungi, gândindu-mă că gestul de ascoate pistoalele în faţa unor copii nevinovaţi putea fi mai uşor justificat, dacă aceştia nu mai existau, dacă dispăreampur şi simplu.

Mult timp nu am putut povesti, nu am avut curajulsă rememorez secvenţa respectivă. Ce literatură puteam scrie noi ca să fie într-atâtde ostilă societăţii, pentru ca aceasta să-şi scoată armele în poziţie detragere împotriva noastră !?... În noaptea aceea, arestaţi la securitate,am aşteptat până dimineaţă pentru ca manuscrisele noastre care ne fuseserăluate să fie citite de Augustin Z.N. Pop. Dimineaţă profesorul eminescolog adat verdictul :

«În cel mai rău caz ăştia pot să strice limba.Aici e tot pericolul!».

Dintre prieteni, printre cei care au contribuitdupă 89 la recuperarea mea ca scriitor, îi număr doar pe cei care m-au publicat:Virgil Diaconu, Aurel Sibiceanu, Călin Vlasie şi desigur Gheorghe Tomozei.

5.Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mareproblemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Am un blog, Pasărea ceţii : http://pasareacetii.blogspot.com,accesaţi-l. Mă manifest acolo şi ca cetăţean, şi ca scriitor. Scriu pamfletevizând atât puterea, cât şi opoziţia. Stiu să mă autopersiflez, mă bucur devictoriile sportive, şi aplaud victoriile în literatură. Pănă la urmă, oricecarte nouă este o victorie. Şi apar multe cărţi. Nouă nu ne-au lipsit niciodatăvalorile, dar în zavera şi gâlceava carene-a cuprins, pe câmpia largă a libertăţii de expresie, în dorinţa de a neîmbogăţii, ne-am pierdut simţul umorului, nu mai ştim să ne bucurăm în comun,cultivându-ne doar simţul proprietăţii.

6.Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,pentru dvs., literatura română contemporană?

Ce să răspund? Că mi se pare superficială, că încănu au apărut cărţile de căpătâi, că selecţia nu mai funcţionează, că tirajelesunt mici, că susţinerea financiară şi desfacerea nu sunt asigurate, că găştilefuncţionează după legea clanurilor şi dacă tot sunt clanuri, de ce n-ar fi şi un serviciu al recuperatorilor devalori!?... Să vorbesc despre postmodernim, despre post-post modernism, despre Nimic, la ce maitrebuie dacă tot vine Apocalipsa.

7.Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Cât încă scriu, mai ales eu cu pauzele mele lungi, niciodată duse până la capăt (pauzele),nu pot spune că există un timp anume pentru creaţie. Important e dacă rămâne ceva, fie şi o neîmplinire. Un « program », slavădomnului că IT-iştii încă nu s-au gândit să omoare literatura cu vre-un« program de creaţie ».

Aştept să iasă de sub tipar Bursa îngerilor.

Am zburat cu Pasărea ceţii, după ea am tras cu unGlonţ de argint, am ajuns în cer la Bursa îngerilor şi firesc ar fi să măîntorc în Lut, ca să fie ciclul complet. Sigur voi schimba titlul ; prietenului meu Virgil Diaconu nu-i placelutul, cică e învechit în poezie.

DosarulAlbastrii, cartea aia nu se-nnumără, nu e cartea mea, s-a scris singură.

7+ UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cucititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care,în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Semn de carte

umbra e

dinaintea mea

lunecând în nisipul albastru al ierbii

om de vânt

fără chip

crescut din trup

efigie

din care timpul

a nivelat

reliefurile

filă de carte

scrisă de înger

împingând roua

în hieroglife suspendate

şi înflorind aerul

precum coarnele unui cerb

la capătul zilei

noaptea muşcă din carne

literele se întorc

împletind pe trup

o cămaşă de zale

sufletul flacără

se zbate în colivie

nevazută ca o floretă

pasarea cetii

puncteaza-n asalt

tuşe

cu trandafiri galbeni

Porthartul cudragoste

ClaudieiDuminică

ţin în porthart

o bucată de asfalt rulată fin

covoraşul meu fermecat

cât un petec de cer senin

mi l-a dat zâna

o dată cu creta

(creta aia superdotată

prindea culoare după gând)

pe covoraşul întins

înşirase şotronul

şi fără griji ţopăia

urzind razele

m-a învăţat să desenez

în jurul gleznelor

am trasat cu albastru

conturul unui lac

apele s-au ridicat în genunchi

atunci am desenat o insulă

insula s-a rotit împrejur

risipindu-se

într-un norişor verde

ne-am înlănţuit în iarbă umbrele

m-a prins de încheietura mâinii

şi cu degetele mele resfirate ca nişte petale

a nisipit praful de cretă

curcubeu între sâni

râdea tot timpul

m-a pus să închid ochii

şi mi-a desluşit

învelişul de taină al culorilor

n-am mai deschis porthartul.

nu mai ştiu

dacă

funcţioneaza

vraja

Piteşti, 2012

Dan Dănilă – Scriitorul destin şi opţiune

2012-01-22T16:46:00.000+02:00

"De când presa e liberă, am și eu răbufniri etice, chiarpatetice uneori, dar ele se pierd în vacarmul de voci și tonuri încrucișate întoate direcțiile; mi-am dat seama demult că la fiecare revistă, pe fiecare blogsau site de știri de la noi există câțiva căței de serviciu care servescanumite partide sau „grupuri de interese” și care transformă orice schimb deidei într-o bârfă ordinară, în scandal și bășcălie. Nu am timp să lupt cumorile de vânt, am ceva mai bun de făcut decât să mă cobor în cloaca unor falsecomentarii. Dacă eseiști de talia lui Pleșu suntagasați de trepădușii și pupincuriștii blogurilor, alții renunță mult mairepede să-și expună ideile în spațiul virtual. La noi, intelectualii au îngeneral o faimă proastă, sunt văzuți deformat și de aceea prezența lor înpolitică este mai mult decât riscantă. Dar fiecare carte, chiar și de versuri,conține destule opțiuni morale, politice și estetice pentru a contura un anumitprofil cetățenesc, fiindcă nu te poți izola de problemele vieții cotidiene."

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţialefundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Cred că e foarte bine că nu știm exact înce măsură suntem predestinați să facem anumite lucruri și în ce măsură nealegem singuri drumul în viață, pentru mulți ar fi un motiv în plus de orgoliu,sau dimpotrivă, de regrete tardive; probabil că așa numitul destin ține înprimul rând de origine, de genele pe care le primim și de spațiul cultural deformare, de oportunități. Dar un talent înnăscut nu trebuie să ducă neapărat lao carieră creatoare sau artistică, eu sunt sigur că fiecare om are anumitetalente ascunse, care fără un mediu propice și fără voință, se pierd în neant. Deci,e o problemă absolut individuală, care ține uneori și de noroc.

În cazul meu, pot să spun că am trăit demic printre cărți, părinții mei fiind profesori, iar mama mea, care se tragedin familia Humuleșteanului, avea multiple daruri, cânta, dansa, picta,povestea și recita, în așa fel că ar fi putut îmbrățișa aproape orice carierăartistică; de la tata, ardelean, am preluat rigoarea și seriozitatea, respectulpentru tradiție și pentru spațiul rural în care mi-am petrecut cea mai mareparte a copilăriei. Eu trebuia de fapt să devin artist plastic, dar ceva m-a (re)direcționatspre literatură.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutuluiunui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acesteveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despreprimele încercări literare.

Cred că am scris primele versuri (dedragoste) pe la zece ani, în stilul lui Coșbuc, dar de abia în liceu am începutsă umplu caiete cu simulacre de poezie, alternând între modelele Blaga, Bacoviași Eminescu... în 1972 am publicat mai multe poezii în revista „Sunet șiculoare” a Liceului de artă din Sibiu, iar în 1973 am publicat o primă poezieîn revista sibiană Transilvania, cu sprijinul lui Ion Mircea.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Am debutat foarte târziu în volum, deșipublicasem sporadic în Transilvania, Luceafărul și Amfiteatru; în 1993, când aveam deja 39 de ani, mi-aapărut cartea de versuri „Dintr-un sertar”, la editura Thausib din Sibiu, cuajutorul lui Ion Mircea. Numele nu e ales întâmplător, erau versuri păstratepeste ani, la care s-au adăugat și niște creații mai recente. Astfel că nu amfost niciodată încadrat în generația optzecistă, de care țin din punct devedere strict biologic. Poate că aș fi debutat mult mai devreme dacă nu aș fifost agasat de permanentele cerințe ale unor versuri patriotice sau sforăitor-propagandistice,cerințe cărora am refuzat să le răspund.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, evenimentbiografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

În Sibiu am avut norocul să-i cunosc peIon Mircea și pe Mircea Ivănescu și să particip la cenaclurile localeTransilvania și Radu Stanca; scriam și aș fi scris oricum, chiar fărăapropierea lor benefică, dar ei mi-au dat probabil imboldul necesar și m-auîncurajat, cu tact și delicatețe, fiindcă modestia mea patologică avea mare nevoiede asta.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie omare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Până în 1990, a face politică înRomânia însemna pentru un scriitor să joace în strună comuniștilor, deci nu sepunea problema dacă erai un om onest și cu capul pe umeri, nedispus să tevinzi; rămâneau doar micile satisfacții ale textelor și subtextelor carereușeau să înșele cenzura. De când presa e liberă, am și eu răbufniri etice, chiarpatetice uneori, dar ele se pierd în vacarmul de voci și tonuri încrucișate întoate direcțiile; mi-am dat seama demult că la fiecare revistă, pe fiecare blogsau site de știri de la noi există câțiva căței de serviciu care servescanumite partide sau „grupuri de interese” și care transformă orice schimb deidei într-o bârfă ordinară, în scandal și bășcălie. Nu am timp să lupt cumorile de vânt, am ceva mai bun de făcut decât să mă cobor în cloaca unor falsecomentarii.

Dacă eseiști de talia lui Pleșu suntagasați de trepădușii și pupincuriștii blogurilor, alții renunță mult mairepede să-și expună ideile în spațiul virtual. La noi, intelectualii au îngeneral o faimă proastă, sunt văzuți deformat și de aceea prezența lor înpolitică este mai mult decât riscantă. Dar fiecare carte, chiar și de versuri,conține destule opțiuni morale, politice și estetice pentru a contura un anumitprofil cetățenesc, fiindcă nu te poți izola de problemele vieții cotidiene.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cumapare, pentru dvs., literatura română contemporană?

După 1989, literatura noastră acunoscut un prim deceniu foarte febril, haotic aș spune, de adevărată erupție alibertății de exprimare, care a dus și la numeroase aberații... în ultimavreme, mai ales după intrarea României în UE, lucrurile s-au mai așezat, oparte din entuziasmul inițial s-a stins, dar încă nu s-a ieșit din zonaexperimentalului și a forțării cu berbecele a porților Parnasului. E normal căși critica literară a mileniului trei e depășită de avalanșa cărțilorpublicate, dar rolul ei informativ și formativ e mult diminuat de anumite tendințecare nu-i fac deloc cinste. Problema găștilor și a grupărilor care se „ajută”reciproc nu e doar o vorbă în vânt ci o realitate despre care nu vreau săvorbesc aici. O soțietate fără prințipuri va să zică că nu le are. Dar există oașezare de durată a valorilor în care cred și care nu depinde de cei necinstițicu ei înșiși și cu toți ceilalți.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre unanumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouăcarte?...

Există un timp pentru toate, darinspirația nu vine la comandă; când nu ai inspirație, citește marile cărți alelumii și astfel ceea ce pare un gol de creație, se umple în mod miraculos cuidei.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cucititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari,generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Final

Moartea din poem şi din imperiul vieţii

ca o rimă rară la un ultim vers.Dintr-o

dată totul s-a şters, s-a întors încălimară.

Ereţii pe cer rescriu definiţia unuizbor

fără pradă, tot ce clădim visează săcadă

cu zgomot asurzitor. Moartea omului de

zăpadă cheamă florile de cireş, ceialeşi

îşi coboară privirile să nu vadă cândieşi.

Mai uşor e să povesteşti visul decâtviaţa

cu faţa întoarsă spre sine, când teiubeşti

într-o farsă reinventând paradisul. Ebine

să creşti printre unităţi de măsură,printre

animale materne cu puii în gură. Laţară

e moartea uşoară, e viaţa mai viaţăafară,

abia apoi să citeşti cum se ieseelegant din

poveşti şi să-ţi pese. Scrii rimat dacăpoţi,

rima dă plopilor soţ, te leagă decuvinte.

O ierţi mai uşor dacă e rea sau teminte.

Leonberg,Germania, 2012