„Dincolo de reuşitele care au fost din plin comentate, mă opresc la o carenţă, care mi se pare simptomatică în cazul literaturii române contemporane: e vorba de estomparea conştiinţei estetice, de tocirea simţului diferenţei specifice în acest sens.”
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
Destinul nu-i decât o „materie primă” interesantă. Aşa cum în literatură, din orice punct ar porni, un scriitor talentat poate trage firul unei poveşti memorabile, tot astfel, destinul ca dat iniţial al vieţii e pentru om, mai degrabă, un punct de plecare decât de sosire, aş spune, o provocare. Opţiunea e cea care „scrie” destinul, care îl poate transforma pe acesta într-o „poveste”, cu relevanţă general umană. Ca şi creştin, nu cred în teoria destinului, în accepţia sa de predestinare. Opţiunea reuşită realizează un acord armonios cu fiinţa noastră lăuntrică, reuşeşte să ne apere de contorsiune, de disimulare, ca şi de fructul efemer al acesteia, care este uşurătatea; „insuportabila uşurătate a fiinţei”, vorba unui scriitor încă la modă.
2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. 3. Care a fost drumul până la prima carte?
Primele încercări literare, din câte îmi amintesc, s-au petrecut în liceu. Pe atunci căutam, de pildă, să compun în maniera lui Cummings. Debutul meu propriu-zis în poezie a avut loc o dată cu lansarea volumului „catacombe. aici totul e viu” (Vinea, 2008). Până la acest volum au existat, desigur, diverse încercări de cristalizare a unei arte poetice. Lectura şi exerciţiul poetic, precum şi conţinutul existenţial implicat, îndeosebi concretizarea simţământului de iubire şi transmutarea suferinţei, sunt nelipsite de pe acest drum.
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Aici sunt multe persoane şi evenimente demne de menţionat. Părintele Ghelasie de la Frăsinei, de exemplu, mi-a marcat viaţa şi ca om şi ca scriitor, printre altele în sensul că a „supra-determinat teologic” orientarea mea profesională şi culturală. Prin aceasta, am găsit un interes crescând în cercetarea zonei de întrepătrundere între ştiinţă, teologie şi cultură, ca un corolar al credinţei creştine că omul creat de Dumnezeu e o fiinţă unitară, nu fragmentată. Din punct de vedere creştin se consideră că Dumnezeu e orizontul absolut al omului, iar omul însuşi se află la orizontul naturii ce tinde spre umanizare. Ştiinţa însăşi, în ceea ce priveşte observaţiile ei, nu se poate sustrage circularităţii gândirii, ce tinde să atragă tot ceea ce poate fi gândit către orizontul unei interpretări filosofice şi, în ultimă instanţă, teologice, un orizont propriu disciplinelor umaniste. Acestea, vorba lui Eminescu, „dau orizont nemărginit singurătăţii”.
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Conştiinţa creştină este, totuşi, ceva diferit de ceea ce înţelegem prin libera cugetare. Dacă au ceva în comun, în primul rând este vorba de bunul simţ comun. Puterea, de regulă, transcrie cu traiectoria ei, devieri de la acesta. Scriitorul are ca instrument de lucru fantezia, care, după cum spunea Giambattista Vico, marchează reîntoarcerea la originar, la acel „simţ comun” propriu artiştilor şi copiilor, firi „neprelucrate”, nedisimulate (atragem aici atenţia că disimularea, ca procedeu literar, nu constituie o problemă de fond sub aspect spiritual). De regulă, există o distanţă între scriitori şi putere, între bunul simţ şi tendinţa de corupere a acestuia.
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
Dincolo de reuşitele care au fost din plin comentate, mă opresc la o carenţă, care mi se pare simptomatică în cazul literaturii române contemporane: e vorba de estomparea conştiinţei estetice, de tocirea simţului diferenţei specifice în acest sens. Pe de altă parte, constat absenţa conştiinţei graniţelor dintre utopie şi un angajament spiritual autentic. Se pune accent pe experienţa omului minimal şi pe o interpretare a literaturii în varianta agresivă a post-modernismului, revendicată de la freudism. Riscul e de a face o literatură care nu poate începe, pentru că scriitorul însuşi e angajat într-o ideologie exterioară fenomenului pe care încearcă să-l producă...
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?... Pe când o nouă carte?...
Eu continui să cred în noţiunea de inspiraţie şi, ca atare, într-un timp spiritual prielnic creaţiei, susţinut de un program de voinţă. În prezent lucrez la câteva studii şi traduceri pentru al şaptelea număr din revista „Sinapsa”. Nu pot să precizez, încă, timpul apariţiei unei noi cărţi, ea abia începe să se nască.
decembrie 2010, Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu