Leo Butnaru - Scriitorul - destin şi opţiune

 
„A fi scriitor român şi a te plasa în câmpul axilogic universal nu sunt lucruri incompatibile.”

           

             




1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

                                                           

1. Pentru a se putea înţelege, dar şi... subînţelege unele date sau doar nuanţe din cele ce voi spune, ar trebui, probabil, să facem o identificare de adresă, pentru unii dintre cititori precizând, că  răspunsul vine din arealul prutonistrean, interriveran, basarabean – din Estul Moldovei istorice, actualmente – Republica Moldova. Bineânţeles, la Chişinău, ceea ce s-ar numi destin de scriitor, acum două decenii, se deosebea întrucâtva de destinul (con)fraţilor din Bucureşti sau Iaşi, Cluj sau Craiova, Timişoara sau Botoşani etc. Ca să nu intrăm în amănunte – şi ele ar fi foarte multe! – aş spune că, din perspectiva basarabeană spre cea panromânească, în dreapta Prutului avea să devină şi să rămână scriitor cel care nu accepta un destin „oferit”, de-a gata, de extrem de „grijulia” putere sovietică. Iar acel a nu accepta reflecta anume opţiunea – a tinde, în pofida rapturilor şi nedreptăţilor istoriei, să ajungi un scriitor pe potriva confraţilor tăi din dreapta Prutului. Şi, dacă e posibil, pe potriva celor buni şi foarte buni. Odată opţiunea conştientizată, asumată, mai rămânea esenţialul – să ştii a te modela, a te construi, a te edifica (acel self man-made american sau englez, probabil). În cazul meu,   în acea sufocantă atmosferă de „lagăr socialist” se întâmplară şi anumite secvenţe de... ocurenţe mai mult sau mai puţin propice, care aveau să-mi marcheze destinul şi să-mi încurajeze opţiunile. Când venii la Chişinău, în 1967 (unde mai avusesem o escapadă de elev în anul de studii 1964-1965), aici se mai făceau sesizabile unele ecouri ale aşa-numitului „dezgheţ hruşciovist”, după câţiva ani de relativă libertate, pe care îi trăise intelectualitatea din Uniunea Sovietică. Aceasta se simţea şi  în scrisul unor autori basarabeni. Ion Druţă, spre exemplu. Dintre poeţi – Gheorghe Vodă şi Ion Vatamanu, care, în primele lor cărţi, vibrau, în unison, să zicem, cu poezia lui Nichita Stănescu sau Marin Sorescu – autori populari în mediul nostru studenţesc. Astfel, scriitorul-debutant (publicasem versuri de pe când mai eram elev), studentul la jurnalism şi filologie care devenisem, avea posibilitate să descopere  literatura lumii, estetica, filozofia. Pot spune că biblioteca universitară şi cea republicană aveau multă literatură română şi tradusă în româneşte; aveau, la zi, revistele „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Secolul XX” etc., etc. Această situaţie mă ajuta – cum ar fi zis Nichita Stănescu – să mă obişnuiesc cu interiorul poezie, fiind benefică începuturilor mele literare ce simpatizau cu formulele artei moderne, astfel că, în continuare, cu anii, cu experienţa, cu maturizarea, nu a trebuit să fac modificări radicale de direcţie (preferinţă), ci doar, mereu, „necesarele corecţii de curs”, în acord cu perpetua contemporaneizare a discursului estetic. 

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Pot spune cu oarecare certitudine că versurile de început le-am scris în toamna anului 1964 sau în iarna-primăvara anului următor. La Chişinău, undeva mai sus de actuala clădire a circului, pe strada Abrupta (aşa traduc eu Krutaia de pe atunci). Locuiam în gazdă la familia Timotei şi Ecaterina Duca. Sau, nu  exclud, dintîiele versuri mi-ar fi venit în minte şi mi-ar fi declanşat prima intenţie „scriitoricească” în incinta şcolii medii chişinăuiene nr. 11 „Ion Creangă” de pe chiar strada Şcolilor.  Aveam în jur de 15 ani. Adică, eram la vîrsta unui... veteran al copilăriei şi, concomitent, a unui efeb prematur al adolescenţei şi, probabil, al literaturii. Dar, de facto, ca „om al scrisului”, am debutat  prin 1965-1966, cu nişte texte „jurnalistice” inspirate din realitatea „tumultoasă” a comunei mele de baştină Negureni din judeţul Orhei. Le-am publicat în ziarul raional din Sîngerei. Iar primele poeme mi-au fost tipărite în ziarul „Tinerimea Moldovei”, în mai 1967.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Debutul editorial avea să mi se întâmple în 1976, cu cartea de versuri „Aripă în lumină”, în colecţia „Debut”, căreia i se mai spunea şi... „De băut”... Căci, pe atunci, se cam bea, şi în România, şi în Basarabia. (Aş vrea să mai spun că acea primă carte i-o oferisem, cu autograf, şi lui Nichita Stănescu, în septembrie 1976, când venise la Chişinău, împreună cu Mircea Tomuş.)

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Mă gândesc cu recunoştinţă la scrisorile „instructive” pe care, elev fiind, le primeam de la redacţiile revistelor „Tinerimea Moldovei” şi „Moldova”, inclusiv de cele semnate de poetul Anatol Ciocanu. Chiar din primele săptămâni de studenţie, mă angajai cu pasiune în dezbaterile de la şedinţele cenaclurilor literare „Eminescu” de la Universitate, „Luceafărul” de la „Tinerimea Moldovei”, „Mioriţa” de la biblioteca republicană şi, nu în ultimul rând, în cele ale cenaclului de la casa municipală a tineretului. E drept, nu peste mult timp, activitatea unora din aceste instituţii ale juneţelor noastre a fost sistată de organele puterii ruso-sovietice foarte vigilente, impreialiste şi deznaţionalizatoare, iar celelate erau supravegheate „la sînge” de fel de fel de mahări dubioşi, curatori – aşa se numeau – de la KGB, de lideraşi komsomolişti... Prin 1968-1969, se înteţiră represaliile pe „frontul ideologic”, fiind închis şi raionul de carte românească al librăriei „Meridiane”. Cehi, polonezi, nemţi (democraţi!), cubanezi etc. – poftim, însă români– net, nelyzia! Cărţile româneşti le puteam procura oriunde în altă parte a Uniunii Sovietice, numai nu şi în RSS Moldovenească... Apelam la „Cartea prin poştă” unională, la conoştinţe şi prieteni din Cernăuţi, Moscova, Kiev, Leningrad, Odessa, ba chiar, în unele din aceste oraşe, organizam „desanturi” de „rechiziţionare” a literaturii în limba română. Contra cost, fireşte.

Avui noroc de înţelegerea şi solicitudinea poetului Gheorghe Vodă, care şi-a asumat, ca şi cum, misiunea de a-mi susţine versurile oarecum „ciudate”, cum li se păreau unora dintre acerbii slujitori ai realismului socialist. Domnia sa Vodă mă prezentă cu un amplu grupaj în revista „Nistru”, apoi îmi apără manuscrisul la dezbaterile de la Uniunea Scriitorilor şi editură, îmi scrise prefaţa la prima carte, dar şi la... a treia, care era privită cu suficientă suspiciune la editură şi avea, deci, nevoie de pledoaria unei personalităţi. Peste ani, aveam să văd acele situaţii în modul/ poemul următor: „pe când debutam şi eu/ versurile poeţilor „de pe la noi”/ mai purtau încă rime mărimea 43-45/ ca la încălţăminte/ iar cele ale poeteselor –/ numerele 34-36/ bineînţeles pe tocurile/ semnelor de exclamaţie // eu însă/ aş fi debutat ca şi cum desculţi/ un (s)critic scriind: ce/ poet ambiţios – pe/ parcursul întregii cărţi/ nu a admis nici o pereche de/ încălţăminte... – pardon:/ rime...”

Şi, pentru a nu ne îndepărta prea mult de începuturi, aş mai vrea să menţionez că mi se pare oarecum curios că, sub aspect critic, tipologic, particularităţile poemelor mele au fost intuite de un coleg de generaţie, dar nu de la Chişinău (aici, ierarhiile erau deja... beton!), ci de la Cernăuţi, Ştefan Hostiuc (actualmente stabilit la Bucureşti), care, în recenzia publicată în revista Nistru, scria despre „creatorul unor structuri poetice originale”, scrise „într-un limbaj îndrăzneţ, împrumutat de la uzul cotidian”; despre „explorarea poetică a limbajului de toate zilele” şi despre acea „soluţie care este derutantă pentru cel care se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie „clară” de pe poziţiile logicii noţionale”.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

 5. Să începem cu partea a doua a întrebării. Între scriitor şi puterea oficială există permanent situaţia de a-şi crea mutual probleme, de a-şi da de furcă unul celuilalt. Spre deosebire de masele de cetăţeni „obişnuiţi”, scriitorul are o atitudine specială faţă de societate. Nu de puţine ori, când mulţimea spune „Da”, scriitorul spune un „Nu!” răspicat. Deoarece, dacă oricare regim politic consideră cu  nelipsită doză de cinism că anume el defineşte deplin şi întronează în societate adevărata dreptate, omul de artă şi, în primul rând scriitorul autentic, este cel dintîi care pune la îndoială acest lucru. Fiindcă, oricând şi oriunde, idealitatea regimului puterii nu e decât o crasă utopie. Iar scriitorul nu poate să nu reflecteze asupra atâtor destine nedreptăţite, în suferinţă. Precum filozofia în concepţia lui Theodor W. Adorno, şi literatura este o continuă reflecţie asupra vieţii mutilate. Iată de ce raportul faţă de putere conţine apriori drama spiritului creator.

În aceste condiţii, cum spuneţi, în abordarea problemei mai trebuie să ţinem cont, fireşte, că scriitorul român, care nu are averi, moşii etc., stă sub determinările supraindividuale ale condiţiilor sociale. Nu e deloc uşor să scrii literatură sub povara obsedantei preocupări constante (mai adevărat zis, agasante), sub aspect material, faţă de ziua ce vine (dacă mai vine...).

În ce mă priveşte, am fost şi sunt printre cei care au avut grijă (ca strădanie) – programatic – de a-şi crea condiţiile unei stări de experienţă intelectuală şi de creaţie cât mai puţin tributare degringoladei cotidianului, a politicului vulgarizant din Republica Moldova, dar şi din România; condiţii cât mai puţin „bruiate” de starea deplorabilă a mentalităţii mulţimilor ca opţiuni de tot soiul, deformate şi mai mult de sărăcie. Am reuşit, atât cât a fost să fie, şi din motivul că nu am aderat la disciplina de grup, nefiind nici membru de gaşcă, nici de partid. Am învăţat de la alţii că oamenii de caracter – îndrăznesc să cred că fac parte din... puţinătatea lor – sunt mereu opozanţi în minoritate, deoarece cei mai mulţi semeni se arată lipsiţi de fermitate în atitudini. Şi din acest motiv, omul, scriitorul, intelectualul de caracter este respins, exclus din atenţia „funcţională” a societăţii, a guvernării. Însă, tot din considerentul că dînsul are caracter, exclude, la rându-i, respinge din orizontul consideraţiei şi axiologiei sale pe cei ce îl exclud, limitîndu-l în afirmare şi refuzîndu-i justa apreciere. Pur şi simplu, am ţinut să fiu capabil, să zic aşa, de a domina şi de a-mi trăi la modul creator circumstanţele, în istovul voinţei de a renunţa la o mie şi una de invitaţii flecăreţe, căzînd de acord – în urma propriei experienţe – cu grecul Odysseas Elytis care susţinea că „poezia ne dezvaţă de lume”. Şi de aici pornesc sensibile potoliri de apetit pentru diverse manifestări ale persoanei tale în plan socio-monden. Pentru că există şi nişte rigori ale vîrstei, ale experienţei de viaţă (şi de creaţie) sau ale predispoziţiei de a te lua cu adevărat în serios în munca, în vocaţia ta. Şi-ţi dai seama că, la adîncă... maturitate, literatura pe care o scrii parcă ar fi, implicit, uşor codificat, nu atât jurnalul unui om de prisos, ci al unuia al prisosinţei. Iar din prisosinţă alegi strictul necesar, conformîndu-te unui statut benevol asumat de Robinson al scrisului, cititului, reflecţiei. Adică, faci robinsonadă într-un cadru est-etic. Şi zău avea dreptate Byron care spunea că, uneori, în singurătate te simţi mai puţin singur. Dar a fi singur nu înseamnă a fi şi sociofob. Oricât de „pur” ai fi ca scriitor, tu nu poţi aborda şi judeca timpul, societatea în care trăieşti doar sub aspect estetic. Trebuie să o ajuţi să se dumirescă, să se lumineze cât de cât. Să fim convinşi că, ideatic, sufleteşte, esteticeşte, axiologiceşte, dacă vreţi, cele mai tainice sensuri şi năzuinţe ale firii şi fiinţării adevăratului scriitor, adevăratului intelectual, personalităţii exemplare, statuate întru demnitate umană, chiar dacă nu e agreată de oficialităţi, se includ, totuşi, în circuitul general al motricităţii filozofiei civile, acţiunii cognitive şi creative, prin care comunicăm, intrăm în relaţie cu celălalt, cu ceilalţi.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. De o mult mai mare diversitate tematică, ideatică, stilistică. Incluzând aici şi notele, nuanţele, specificul aduse de anumiţi autori din Moldova Estică ce nu mai pot fi concepuţi decât ca scriitori români şi – puncum!

Din când în când, în literatura noastră apar şi tineri furioşi. Dar – de cursă scurtă. Par a obosi prea repede. Din lipsa combustiei artistice, a ideilor, stilului care i-ar personaliza?... Se cam clişeizează. Înde ei. Sau, poate, nu obosesc, ci se maturizează precoce. Renunţă la teribilism. Se cam formalizează. Conform regulilor proprii, „de uz intern” generaţionist, cred ei, însă care sunt ale multora, totuşi, regulile. Majoritatea teribililor de ieri sunt doctorii în filologie (şi alte ştiinţe) de azi. Iar doctorii deja nu se mai dedau excentrismelor. Sunt pragmatici. Şi, probabil, nu e rău într-o societate în care scriitorii mai că sunt consideraţi de prisos...

Şi mai sigură de sine pare a fi literatura noastră. Chiar dacă e la fel de neliniştită/ preocupată, ca şi acum 40-50 de ani, de mirajul unui posibil Premiu Nobel... românesc! (Mereu refuzat, din considerente obscure, extraliterare, ar mai fi de adăugat… Precum se zice… Nu fără temei,  cred eu…) Însă este important că tot mai mulţi dintre noi conştientizează „pe bune” că a fi scriitor român şi a te plasa în câmpul ideatic şi modelul stilistic, axiologic universal, în perpetuă contemporaneizare, nu sunt lucruri incompatibile. Fapt confirmat de tot mai multe traduceri ce apar în ţările lumii din creaţia condeierilor noştri care, dimpreună cu confraţii lor de pretutindeni, înţeleg că în starea de evoluţie sau de criză a zilei de mîine vor dăinui multe din problemele prezentului, inclusiv cele referitoare la dispariţia sau supravieţuirea literaturii în concurenţa ei cu televiziunea, internetul, globalizarea.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. După cum visez eu sau văd la modul superior condiţia sciitorului, consider că ea îl caracterizează pe cel care simte necesitatea de a se „suspenda” din cursul obişnuit, „zebrat” al vieţii, şi chiar reuşind să facă acest lucru, pentru a intra în cursul mai special al vieţii de creator profesionist. Iar a fi liber profesionist înseamnă să te autoimpui unei discipline ce se împacă de minune cu o ordine de preferinţă ce „ţi-o propui” şi o respecţi ca şi cum fără a mai depune eforturi. Ea îţi intră în fire, în caracter, în conştiinţă. Aceasta înseamnă o mai largă şi liberă tratare a statutului scriitorului conform propriilor sale convingeri şi nu în baza unor clişee constituţionalizate. Însă, oricare şi oricum ar fi acest statut, re-văzut sau rău-văzut, în consecinţă contează opera literară a fiecăruia ca argument, contraargument sau, pur şi simplu, ca împlinire netrîmbiţată în fel şi fel de animozităţi, orgolii şi bătălii sterile între cei care ar face bine cel puţin să mai citească ceva, dacă, totuşi, nu se simt în forma cea bună a scrisului. Apoi, odată cu opera, contează şi calitatea acesteia, de dorit – cât mai convingătoare; contează, primează dincolo de oricare deliberări teoretice, consideraţii de ordin socio-artistic, economic, de raportul casă-exil-diaspora-România-Republica Moldova şi oricare altele care pot fi invocate în ocurenţă. Oarecum ludic vorbind, dar nu şi... neserios, aici ar putea fi atât o metodologie, cât şi... o mitologie personală. Este dorinţa ta de a-ţi spune povestea propriei dorinţe de cât mai multă libertate de dispunere de sine în numele geloasei vocaţii literare. Pentru că literatura nu iartă, nu uită, nu aşteaptă că, iată, chipurile, mă mai duc patru-opt ani pe urlaţii deputăţiei, prin parlament sau prin cine ştie ce business etc., după care, învingător în politică, în afaceri, revin  la tine, dragă literatură, şi o să demonstrez virtuozităţi profesionale nemaiîntîlnite! Aiurea! Literatura e foarte geloasă şi de neînduplecat. Pentru că ea e o artă liberală, dar nu şi libertină.

În ce priveşte a doua componentă a interogaţiei... Public în foileton (Revista „Sud-Est”) romanul memorialistic „Copil „la ruşi”. În iunie-iulie-august am scris şi mai scriu la o carte de proze scurte şi scurtisime căreia, provizoriu, i-am zis „Ruleta românească”. Finalizez trei-patru volume (cred că atât ar putea să aibă selecţiile din creaţia a  peste 150 de autori, dintre care, în română, n-au fost traduşi decât 10-15...) ale unei Panorame a poeziei avangardei ruse (circa 40 de mii de versuri). Iar la o editură bucureşteană aştept să apară, în traducerea mea, un volum de versuri al lui Velimir Hlebnikov şi altul de proză al lui Leonid Dobîcin. Iar la Nădlac (editura „Ivan Krasko”) e pe cale să fie publicat o carte versuri a lui Ian Satunovski. Alte două volume de „Miniatură poetică rusă” vor veni în continuarea primelor două, deja publicate. Mai am manuscrise (computerograme) depuse şi la alte edituri, sperând la deznodăminte pe potriva speranţelor. Apoi, îmi scriu textele pentru rubricile din revistele „Contrafort”, „Sud-Est”, „Ateneu”, „Clipa”, susţin o antologie a poeziei de avangardă rusă la „Apostrof”.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

POEME ŞI POEŢI ŢINÂNDU-SE DE MÂNĂ

                                        La nouă dimineaţa, 
                                        e Arctica.
                                                         Sylvia Plath


La unul din poli
pe catedrale de gheţari
unde se află Vaticanul pinguinilor imperiali
papalitatea păpătorilor de heringi argintii-albaştri
acolo mi s-a întâmplat un poem laconic încât
poate fi reprodus şi aici –
(pe creasta unui nor – semiluna
ca o focă de foc
pe vârful aisbergului din tărâmurile unde
exoticele noastre dorinţi
se întretaie cu recea
realitate) - de fapt trecuta şi prezenta zămislire
întâmplându-mi-se la Neptun în dreptul Vilei Stancu
unde
marea poartă botniţă şi zăbală de stabilopozi caraghioşi
întinzându-şi pe ţărm balele melanjului de spumă
alge şi meduze lentiloforme
lunecoase simpatico-greţoase
uneori îngogoşate în placente de petrol
suprapuse şi supraexpuse ca năzdrăvăniile din textele
zise suprarealiste
comentate de veleitari cu ochii încercănaţi
împupilaţi ca un ombilic dedublat al oboselii şi posibil
începutului bolii de rinichi
şi atunci şi acum mirându-mă cum iată
toatele se leagă în lumea aceasta dacă
liantul este reţeaua liberală a poeziei în care
sensurile circulă în toate sensurile
până fireşte se întâmplă accidentul finalului de poem
sau poate de poet precum în cazul Sylviei Plath care
în rochie albă cu trenă lungă de tul transparent
e mireasa ce zboară peste catedralele gheţarilor
eu unul având impresia că bărbatul ce o ţine de braţ
(exact: ca într-o pictură de Chagall)
e unul din viitorii poeţi români sinucigaşi
ambii
cu picioarele gracile plutind deasupra stranelor
altarelor reci precum scria
condrumeaţa sau poate chiar iubita colegului nostru
care
în loc să traverseze Styxul traversează
Oceanul îngheţat de Nord.

----------::::::::::----------

august 2007, Chişinău