„Numai tâmpiţii şi apucaţii nu trăiesc după un program şi sunt în afara timpului. Daca eşti poet, eşti poet tot timpul fără a fi obligatoriu sa scrii. Scrisul în sine e doar un mod de a te privi în oglindă. În spatele tău e o alta oglinda în care îl vezi pe altul care se uita la chipul tău şi tot aşa, mii de chipuri care se uita unul la altul şi se miră că ceea ce pare a fi de nevăzut poate fi văzut.
Exist deci scriu. Intr-o zi voi fi privit . Nu mă grăbesc de a fi privit. Oricum ceea ce am scris, am scris.”
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
Am avut norocul să nu abandonez scrisul atunci când eram conştient că ceea ce scriu nu avea nici un fel de identitate clară – asta până la vreo 23 de ani, dar şi determinarea de a renunţa de a mai scrie, de a face ”carieră” şi deci de a mă autopastişa, atunci când mi-am dat seama că experienţele mele personale interioare şi poetice se epuizaseră – asta la 36 de ani.
2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
Deşi mai „debutasem” de vreo câteva ori, începând cu 1969, prin mai multe reviste literare, debutul meu real s-a produs în „România literara” în mai 1978 când Nicolae Manolescu a prezentat 11 poeţi ai studenţescului „Cenaclu de luni”. Impactul celor două pagini de poezie din revista numărul 1 a României a avut efectul unui manifest poetic.
3. Care a fost drumul până la prima carte ?
Eu nu mi-am dorit să public prima carte de dragul de a publica o carte pur si simplu. Dacă nu ar fi fost Manolescu nu aş fi publicat nimic până în 1990. El m-a sfătuit că trebuie să public ceva, fie chiar şi o plachetă minusculă, numai să se ştie istoric. Aşa am publicat placheta „Neuronia” în revista „Argeş” în septembrie 1981 cu o mică postfaţă semnată de Manolescu, plachetă care a fost aspru şi periculos criticată în „Scânteia” din 25 octombrie 1981 şi semnată cu pseudonim de C. Stănescu. Trebuie şi acum să-i mulţumesc lui Sergiu I. Nicolaescu, redactorul şef din acea vreme, care a riscat enorm publicându-mi 16 poezii fără a cenzura o singura virgulă măcar. Ce a păţit el când a fost chemat la organele de partid şi de stat numai el ştie.
Ideea de a publica o carte îmi venise prin 1978, dar îmi pierdusem orice speranţă, după ce Editura Eminescu mă amăgise vreo câţiva ani că am câştigat concursul de debut (pe atunci editurile erau obligate să organizeze un concurs de debut). În 1980 am câştigat concursul de debut la Editura „Albatros”, sfătuit de Laurenţiu Ulici să particip, dar cartea mi-a fost publicată abia în decembrie 1984, cu multe peripeţii fireşte, o data schimbarea titlului din „Laboratorul” în „Laborator spaţial” (!) şi introducerea subtitlului „poeme s.f.” (!!!) (fără înştiinţarea mea ), apoi topirea plumbului primei variante a cărţii (se numea „Neuronia” ca şi titlul plachetei din 1981), în aprilie, şi retragerea de la tipărire, în urma unui referat fulminant scris de un alt politruc, Liviu Călin, a cărui vigilenţă depistase în poezia mea elemente hiperintelectualiste şi fascistoide! Atunci am avut noroc cu Mircea Sântimbreanu care m-a sfătuit să dau alte cicluri din cartea mea (cartea era mai mare, adică era structurată în cinci cicluri), altele decât cele care căzuseră la supraviză de cenzură în aprilie, iar eu să aştept până toamna când evenimentul din aprilie era aproape ca şi uitat. Temporizarea sugerată de el m-a salvat şi mi-a permis să nu modific nimic din texte. Porcăria cu "spaţial" şi "poeme s.f." îi aparţine lui Sântimbreanu şi Gabrielei Negreanu (redactorul cărţii). Atunci am fost cumplit de enervat, acum mă amuza intr-un fel.
Aici aş dori să povestesc o întâmplare care ar fi putut să-mi schimbe complet viaţa. I-am dat Danei Dumitriu întreg volumul meu de poezie în manuscris, eu neavând nicio copie, iar ea, pe patul de moarte (după doar câteva zile de la întâlnire!) şi-a adus aminte şi le-a rugat pe cele care o vegheau să ia volumul meu din bagajul de spital şi să mi-l aducă. Erau poeta Otilia Nicolescu si doamna Badea, mama lui Dorin Tudoran. Eu nu mi-am dorit şi nici nu am putut să-mi ţin minte propriile poezii. Propriile poezii te pot încurca total, te ţin în loc, pentru a avansa, pentru a putea scrie altele trebuie să uiţi ceea ce a fost înainte. Experienţele nu se pot repeta. Iar eu am avut o teama greu de mărturisit de a nu mă repeta. Daca acel volum s-ar fi pierdut, el s-ar fi pierdut pentru totdeauna, nu aş fi fost în stare sa-l reconstitui.
După 1984 a urmat o lungă tăcere, „Cartea Romaneasca”, la care depusesem al doilea volum, amăgindu-mă an de an prin Sorin Mărculescu, până când sistemul comunist a crăpat de-a binelea. În cei 5 ani care au urmat după debutul (alt debut !) de la „Albatros” şi până la căderea comunismului (personal îl credeam aproape veşnic) mi-am creat conştiinţa unui poet care va fi publicat post-mortem. După 1990 mi-am dat seama că de fapt fusesem trecut pe o listă a interzişilor de la publicare.
Din fericire toată nebunia asta m-a ajutat enorm să nu regret niciodată că am publicat un text/volum sau altul. Daca aş fi făcut-o, m-aş fi simţit total imoral.
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Cel mai mult am apreciat poziţia părinţilor mei care nu dădeau nici doi bani pe scrisul meu în anii liceului şi ai studenţiei. Asta m-a încurajat enorm. În rest anii liceului cred ca au fost esenţiali. Profesorul de latina Tudor Popescu m-a influenţat foarte mult, mi-a impus rigoare şi m-a împins către un studiu aprofundat al literaturii latine, al poeziei în mod special. Am citit si am scris foarte mult în acei ani. La 19 ani am aruncat tot, inclusiv toate cărţile de poezie ale generaţiei 60'. Mă încurcau teribil, pentru că eu gândeam altfel, în schimb nu reuşisem deloc să-mi personalizez propriile mele experienţe existenţiale şi estetice. La Bucureşti în primii ani de studenţie am fost izbit de lipsa principiilor şi de confuzie estetica. ”Cenaclul de luni” a fost revista vorbita în care am putut să mă exprim liber, fără nicio cenzură. Şi nu doar eu. De aceea a şi fost desfiinţat în 1983. Eu mă descoperisem de puţin timp. În „Cenaclul de luni” am găsit un spirit coerent, principial şi novator estetic. Mă număr printre cei câţiva membri fondatori. De fapt am şi fost primul care am citit poezie la prima întâlnire din 3 martie 1977, cu o seară înainte de devastatorul cutremur.
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Oho!.. Şi intr-un caz şi în celalalt ca dintre un debil mintal şi un om cu un grad de inteligenţă avansat.
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
În formă ! toate generaţiile în viaţa colcăie. Numai valorile par a fi ascunse sau aproape rare. Suntem încă o literatură care nu a fost acceptata în Spaţiul Schengen ! Din vina cui?
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
Numai tâmpiţii şi apucaţii nu trăiesc după un program şi sunt în afara timpului. Daca eşti poet, eşti poet tot timpul fără a fi obligatoriu sa scrii. Scrisul în sine e doar un mod de a te privi în oglindă. În spatele tău e o alta oglinda în care îl vezi pe altul care se uita la chipul tău şi tot aşa, mii de chipuri care se uita unul la altul şi se miră că ceea ce pare a fi de nevăzut poate fi văzut.
Exist deci scriu. Intr-o zi voi fi privit . Nu mă grăbesc de a fi privit. Oricum ceea ce am scris, am scris.
Facultativ:
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte.
Recomand „Acţiunea interioara", cartea mea publicata in 1999 cu câteva luni înainte de sfârşitul mileniului 2.
***
La capătul străzii cu tei şi castani
începe marea
Turla greacă a unui soare
Portocaliu
Poate sunt ochii tuturor sfinţilor
Sau poate eşti tu
singură şi imensă.
***
Destul infinit al sticlei rece
Tu trăieşti într-o Grecie
fără palmieri, fără ibişi
fără pietre sacre
fără sirtaki.
Destule imagini într-un orăşel
nelocuit în care intru
prin sticla unui laptop.
Nicăieri.
Respirând. Doar respirând.
02 02 2011, Piteşti,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu