Liviu Antonesei - Scriitorul - destin şi opţiune

 
„În clasa a treia, credeam că voi fi scriitor. Se pare că sînt... “

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale exemplare. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

- Cred că, pentru un scriitor, pentru orice artist de fapt, destinul este opţiunea şi reciproc. Sau, pe un ton împrumutat din strămoşul nostru Caragiale, viţeversa! Lăsînd gluma deoparte, îmi amintesc că, prin clasa a treia primară, după ce citisem într-o vacanţa de iarnă Cavalerii teutoni, dar şi sub impresia filmelor cu partizani sovietici şi a westernurilor care începuseră să ruleze, ca efect al „liberalizării” de la mijlocul anilor şaisezeci, m-am trezit că scriu „romane” – cu partizani şi cow boys, de bună samă! Le scriam pe caiete de 50 de file şi le ilustram cu desene de un kitsch nebun ultilizînd o trusă de pixuri cariocas, primită de la un coleg de-al tatei, evreu, care făcuse o vizită în Italia. Asta a durat vreo doi ani şi eram convins că voi fi scriitor. Cu toate acestea, literatura a dispărut ca preocupare pentru mine, în favoarea sporturilor, dar şi a lecturilor, pînă la mijlocul liceului cînd, ca efect al primei iubiri adevărate, m-am trezit că scriu poezii – de dragoste, dar şi, să le zic, „filosofice”. Şi, totuşi, a existat un fel de moment al opţiunii, un moment de cumpănă. Cînd am împlinit 25 de ani şi deja publicasem poezii şi articole în reviste, ba chiar scrisesem un număr de povestiri ce aveau să intre, o parte, în volumul de debut, alta, într-un volum publicat 25 de ani mai tîrziu, am avut un fel de criză de încredere în literatură şi arte – am rupt tot ceea ce am găsit din ceea ce scrisesem pînă atunci, am spart chitara, am decis că arta e o mare tîmpenie şi o înşelătorie. O zi după aceea, am încercat să recuperez din bucăţele de hîrtie ceea ce distrusesem, am fost fericit să mai găsesc nişte texte care scăpaseră furiei, îndeosebi un caiet în care erau povestirile şi cîteva zeci de poeme din exerciţiile mallarmeene pe care le făcusem vreme de vreo cinci ani, mi-am dat seama că literatura este nu doar opţiunea, ci şi destinul meu. Poate mă înşel, dar cred că de criza aceea am început să scriu mai bine, că mi-am definitivat nu doar stilul, ci şi viziunea privind literatura. Oricum, dincolo de eventuala maturizare, nu cred că scriitorul care sînt acum este foarte diferit de cel care eram atunci.

2. Istoria literaturii consemnează uneori arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs. când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele dvs. încercări literare. 

- Dumnezeu ştie! Scriam mai sus despre poeziile de dragoste şi „filosofice” din vremea liceului. O parte au fost publicate în revista şcolii, cred că se chema Năzuinţe. Dar poate fi socotit acela un debut veritabil? Mă tem că, dacă le-aş citi acum, aş fi îngrozit de naivitatea şi de grandilocvenţa lor adolescentine! Cred că mai potrivit ar fi momentul de la începutul anului al doilea de facultate, deci prin 1973, cînd, cam în acelaşi timp, am primit o rubrică la revista studenţească Dialog şi am fost publicat de Ştefan Aug Doinaş, la celebra sa rubrică pentru debutanţi din revista Familia. Mai întîi, cu poezia Frigul, scrisă oarecum sub impresia ermetismului montalian, apoi cu alte trei poeme şi o scurtă prezentare de salut. Cum toate acele poeme au fost integrate în volumul meu de debut în poezie, apărut vreo 15 ani mai tîrziu, cred că atunci a fost debutul meu adevărat şi că trebuie să-i rămîn în veci recunoscător marelui poet şi cărturar. Chiar în momentul crizei din 1978, probabil faptul că fusesem „descoperit” de Doinaş a înclinat balanţa în favoarea destinului meu de scriitor.

3. Care a fost drumul până la prima carte?

- A fost un drum lung şi aventuros! În 1980, eram un membru destul de cunoscut al generaţiei mele şi mi s-a publicat ca supliment al revistei Opinia studenţească, în Biblioteca Opinia, un fel de plachetă de poezii, de 16 pagini, nelegată, cu mici texte de prezentare ale deja foarte cunoscuţilor poeţi Mihai Ursachi şi Cezar Ivănescu. Dar nefiind vorba de sistemul editorial, nu a fost un debut propriu-zis. Am trimis volumul finalizat de poezii la concursurile de la Cartea Românească şi Albatros. În 1981, pe la începutul verii, am fost declarat cîştigător la concursul celei de-a doua edituri. Asta seara, cînd am şi sărbătorit evenimentul împreună cu colegii mei de generaţie Florin Iaru, Traian T. Coşovei, Mariana Marian, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu etc şi cu vărul George, care a acoperit cheltuielile cu multă generozitate. Deci, asta seara, pentru că a doua zi dimineaţa, editura numai ce l-a anunţat cîştigător, oficial, pe un june care urma să însoţească, drept translator, trupele româneşti trimise în Angola. Editura i-a publicat volumul, dar eu n-am mai auzit nimic de el de atunci – sper să nu fi devenit „pagubă colaterală”! Drept consolare, editura m-a publicat şi pe mine, cu un poem, e drept mai amplu!, în Caietele debutanţilor 1980-1981, apărute în 1984! Dar nici acela nu mi se pare un debut adevărat! Acesta s-a produs, la frumoasa vîrstă de 35 de ani, în 1988, cînd editura Junimea, mi-a publicat volumul de eseuri Semnele timpului (reeditat anul acesta, după 25 de ani, la Princeps Edit), depus în 1986 şi prins în planul editorial pentru 1987. La începutul primăverii anului 1988, neliniştit că volumul, căruia îi făcusem ultima corectură încă de la mijlocul anului precedent, nu apare, am folosit procedeul pe care îl folosise Mihai Ursachi în 1977, cînd nu îi apărea Marea Înfăţişare. Am selectat trei persoane din mediul literar pe care le bănuiam de colaborare strînsă cu „organele” şi le-am spus că, dacă nu apare cartea, voi face un scandal monstru, cu reverberaţii internaţionale. Cel puţin unul dintre ei şi-a îndeplinit misiunea şi volumul a apărut cam într-o lună de la discuţiile mele! Mai mult, a apărut fără tăieturile făcute în editură din exces de zel. Nu la fel aveau să stea lucrurile un an mai tîrziu, la debutul în poezie. Din volumul Căutarea căutării a apărut la Cartea Românească, cam o treime, cu titlul Pharmakon. Nici acum nu ştiu exact cît a tăiat cenzura de la CCES şi cît delicatul poet Florin Mugur, care mi-a fost redactor de carte. De altfel, nici aşa nu apărea dacă nu se bătea pentru mine cu cenzorul Velescu, de la CCES, Marin Mincu. Nu ştiu de ce a făcut-o, de-abia ne cunoşteam, dar îi sînt recunscător pentru asta. Desigur că, în 1990, am republicat volumul în întregul său, la Junimea, însoţit de titlul original şi de o mică notă explicativă. Cred că atunci am debutat, în volum, şi ca poet.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc, v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

- Cred că toţi marii autori, de la Homer şi autorii biblici la Mallarme, Rene Char, Henry Miller şi Lawrence Durrell, m-au influenţat într-un fel sau altul, ca om şi ca scriitor, prin simpla lectură a cărţilor lor. Dacă trebuie să mă refer însă la oameni pe care i-am şi cunoscut, lista e iarăşi destul de lungă – Doinaş, Noica, Mihai Şora, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Al. Zub, Al. Călinescu, Luca Piţu, Dan Petrescu. Desigur că şi colegii mei de generaţie, mai ales cei din jurul revistelor studenţeşti Opinia studenţească şi Dialog, au avut o influenţă asupra mea, poate şi eu asupra lor, oricum, mai ales în ultimul deceniu comunist am suferit, compătimit, ne-am bucurat, am fost anchetaţi împreună! Chiar şi acum, cred că reuşesc să-mi păstrez cît de cît prospeţimea de gîndire şi o relativă „tinereţe” datorită studenţilor mei şi, mai ales, tinerilor colegi împreună cu care, lună de lună, în condiţii tot mai vitrege, scot revista Timpul. Niciodată nu se ştie cine dă şi cine primeşte, cum cita adesea Noica!

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs, raporul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

- Scriitorul este un cetăţean ca oricare altul, deci are aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii. Însă este un cetăţean avizat şi care, în unele împrejurări, cum este tranziţia noastră nesfîrşită, se poate bucura de o audienţă şi o autoritate mai mari decît ceilalţi. Din acest motiv, eu cred că este dator să se pronunţe, nu neapărat prin mijloace literare!, ori de cîte ori libertatea în general sau libertatea de exprimare sînt în pericol. Nu doar din generozitate, ci şi din egoism de breaslă pînă la urmă! În absenţa libertăţii, vocaţia lui va fi sufocată, mai devreme sau mai tîrziu. Cît priveşte puterea, orice putere, scriitorul trebuie să păstreze distanţa, să fie vigilent şi chiar suspicios. Spun asta după ce m-am raportat la putere în toate cele trei maniere posibile – ilegalitatea, opoziţia şi exercitarea. Ultima postură, cînd eram un fel de prim-secretar de tip nou al Judeţului Iaşi, mi-a plăcut, de altfel, cel mai puţin! În doi ani şi jumătate, am făcut diabet şi, dacă stăteam pînă la sfîrşitul mandatului, o apuca şi inima pe căi greşite. Să vezi prostia şi ticăloşia la adversarii tăi, poate fi chiar mobilizant, cînd le vezi la parteneri, la comilitoni, e de-a dreptul deprimant. Nu regret însă experienţa pentru că m-a vindecat de maniheism – acum, ştiu că proştii şi ticăloşii sînt peste tot, ca şi oamenii de treabă, nu neapărat uniform distribuiţi desigur, numai că mai ştiu că cei dintîi sînt mult mai numeroşi! Din acest motiv, scriitorul trebuie să-şi păstreze autonomia poziţiei, libertatea atitudinilor, lipsa unui partizanat pronunţat. Deci, să lovească prostia şi ticăloşia oriunde s-ar afla acestea. El poate fi, cum spunea Raymond Aron, un „spectator angajat”, ceea ce mă strădui de vreo opt ani, de cînd m-am eliberat de „angajament”, să fiu. Cred că, măcar uneori, reuşesc asta. Sigur, eu mă definesc ca fiind un liberal, în sensul european al termenului, dar cînd mă uit la oamenii din partidul care şi-a alocat doctrina, îmi trece imediat pofta de vreun angajament politic propriu-zis.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare pentru dvs. literatura română contemporană?

- Mai bogată, mai diversă şi mai interesantă decît acum 15 ani. Fără îndoială, dispariţia cenzurii şi a controlului ideologic a eliberat-o de tabuuri – nu doar de cele politice, ci şi de cele sexuale de pildă, sau de viziune. Semnul cel mai bun mi se pare explozia prozei, mai ales la generaţiile foarte tinere, dar nu numai, dar şi apariţia unui număr neobişnuit de mare de dramaturgi. Ceea ce regret este retragerea aproape completă a criticilor consacraţi, nou veniţii nereuşind să acopere în întregime golurile. Un asemenea moment de ebuliţie ar fi avut nevoie de o critică literară mult mai puternică decît cea de acum, mai ales dacă ţinem seama şi de faptul că o bună parte a ei nici nu este critică propriu-zisă, ci promovare, publicitate – uneori, mascată în discurs critic, ceea ce este şi mai grav. În primii vreo zece ani de la Revoluţie, am fost îngrijorat şi de rarefierea publicului, atras de unele dimensiuni ale culturii, şi genuri artistice, precare sub comunism. De vreo cinci-şase ani, constat o reîntoarcere tot mai pronunţată a publicului la lectură, în sălile de spectacole şi de concerte. În ce priveşte literatura, a fost mai întîi o reîntoarcere la cea universală, iar din 2003-2004 încoace şi la cea aborigenă. Va trebui să evaluăm cîndva importanţa politicilor de carte ale unor edituri precum Polirom, Paralela 45, Nemira, Vinea, mai recent şi Humanitas, în această reîntoarcere spre literatură, cum nu va trebui să trecem cu vederea şi contribuţia unor edituri mai mici, mai ales din provincie, la acest proces. În acest moment, nu literatura română ca atare mă preocupă, cred că este pe un drum fast, ci slabul ei ecou internaţional, numărul mic de traduceri din literatura română contemporană şi numărul, poate şi mai mic, de exegeze dedicate acesteia. În afară de Goma, Ţepeneag, Norman Manea, Buzura, Breban, Nina Cassian şi alţi cîţiva care, în timp şi prin strategii personale, şi-au făcut loc singuri în celelalte lumi literare, ce mai găsim? Cazul lui Mircea Cărtărescu, care a îmbinat perfect o strategie personală cu suportul unei mari edituri, şi operaţiunea Les Belles Etrangeres, din fericire şi cu alte ecouri editoriale la unii din autorii selectaţi, dar aceasta este o operaţiune franţuzească, în care singurul nostru merit este acela că am avut de unde să se selecteze nişte autori. Acum, aştept rezultatele acţiunii de traducere în alte limbi declanşate de Institutul Cultural Român, deşi selecţia e destul de discutabilă şi numărul de autori selectaţi, deocamdată!, cam mic. Dar măcar e un început! Fără a contesta cu totul „ajutorul de stat”, cred că editurile noastre, care traduc imens – şi bine fac! – vor trebui să înveţe strategii ale schimbului. Cum şi autorii înşişi vor trebuie să-şi amelioreze strategiile de „export”.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie, sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent? Pe când o nouă carte?

- Depinde de genul abordat. Eu n-am scris niciodată poezii decît atunci cînd „mi-a venit” şi, uneori, mi-a venit la intervale de cinci-şase ani, pentru o perioadă de cîteva săptămîni. Pentru atît lucru, n-am spus niciodată că nu voi mai scrie poezii, cum nu spun nici acum, deşi ultimele poezii, care vor apărea în toamnă la editura Brumar, sînt scrise în două „şedinţe” din 1999 şi 2000. Cărţile de eseuri, articole şi cele „de meserie” (că sînt profesor de ştiinţele educaţiei) le-am mai scris şi programat, ori măcar le-am definitivat cu program. Acum, încerc să nu mă fac de rîs faţă de tinerii mei asistenţi şi să-mi termin partea dintr-un volum privind cercetarea educaţiei, un fel de ghid pentru studenţi şi începători, pe care-l scriem împreună – ei şi-au terminat ce aveau de făcut de un an, aşa că e timpul să termin şi eu! După ce scap de această obligaţie, autoasumată de altfel!, cred că voi începe lucrul la unul din cele patru romane pe care le am am în cap, ba chiar şi în notaţii, schiţe ale poveştii, poveşti colaterale, personaje etc. Însă următoarea carte apărută va fi, desigur, volumul de poezii erotice de la Brumar, urmat de o antologie de autor la Paralela 45. Cum am scris relativ puţine poezii – trei volume, cu cel de la Brumar patru, al doilea fiind reconstituirea celui de debunt – , desigur că antologie va însemna un fel de „opere poetice complete”!

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Pastel nordic

Zapada se prabusea peste noi
in valuri enorme, fosforescente
din lumina cazuta a nordului.
Nu stiam deosebirea dintre unu si doi,
copii ai Domnului tinindu-se stingher
mina in mina. Tandri si goi,
cu sexele stralucitoare la umbra podului.
Pe pasarela metalica, fata in fata,
ti-am rostit numele, apoi declaratia
Cu respiratia aprinsa, de gheata,
am interpretat amindoi, intr-un
straniu duet al trupurlor, invocatia -
si jocul a inceput in zapezile groase.
Universul din drum s-a oprit,
aerul s-a sfisiat in lungi fisii
de calda matase,
apele s-au despartit -
a aparut cararuia ierboasa,
pe care nimeni inca nu trisase.

Februarie 2008, Iaşi