LUCIAN ALECSA – scriitorul – destin şi opţiune

« Decât să gâfâi în permanenţă după un gram de glorie, mai bine stau în banca mea şi mă amuz pe seama celor care fac febră de personalitate, scot limba după cel mai mărunt succes. »

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

       De la naştere  suntem aşezaţi de către bunul Dumnezeu într-un câmp destinal, doar aici ne putem contura şi manifesta personalitatea. Din acest spaţiu prestabilit nu mai poţi evada, vectorii care  îţi delimitează «  destinul » sunt atât de natură  genetică , deh !, doar vii cu-o moştenitre de câteva generaţii în spate,  cât şi una spirituală, apoi ,  aici intervin educaţia şi « anturajul «  în care eşti lăsat să-ţi exprimi fiinţa. Ceea ce numim talent e  o pulsaţie angelică,  ce controlează sufletul, măsoara sensibilitatea noastră pământeană şi determină forţa de absorbţie a  matafizicului din marele trup divin.Fiecare reprezentăm câte o celulă din acest trup, la un moment dat murim şi-n locul nostru regenerează o alta. Să nu uităm că putem fi şi-o celulă cancerigenă, atunci vai şi amar de  «destinul »  nostru. Aici e aici, dacă reuşeşti să iei zilnic tensiunea propriilor trăiri, emoţii, sentimente înseamnă că ţi-ai  exprimat în totalitate fiinţa şi te-ai achitat faţă de viaţă. Opţiunea e  un  factor volitiv, care  nu prea te poate încărca cu talent, nici măcar nu ţi-l poate şlefui, asta e, îl ai sau nu-l ai, te poate doar determina să fii mai atent cu el. Nu ştiu în ce măsură am talent , cert este însă că mi-am exprimat cu sinceritate trăirile, fără a umbla după artificii sau efecte de «  modă », n-am forţat în nici un fel destinul. Am lăsat totul să curgă de la sine. Ce-i drept, în acest spaţiu destinal, de care vorbeam,  mai poţi apăsa pe accelerator din când în când, mai poţi da din coate  pentru a câştiga o poziţie privilegiată printre confraţi. Sincer, am cam stat în banca mea. Decât să gâfâi în permanenţă după un gram de glorie, mai bine stau în banca mea şi mă amuz pe seama celor care fac « febră de personalitate », scot limba după cel mai mărunt succes.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

         Mi se pare o aiureală să crezi că debutul a avut loc într- o zi anume , într-o revistă anume şi că din acel moment, pac,  ai devenit scriitor. Şi acum sunt sub “teroarea” încercărilor literare, cine crede că şi-a definit deja traseul literar şi că poate glăsui tot ce-i trece prin cap fără să mai schimbe tonalitatea se înşeală amarnic. Câţi poeţi n-au pornit furtunos, au tras de pe cuvânt pieliţa bătătorită de alţii, l-au împrospătat , după care au căzut într-o auto-admiraţiei, mai, mai să-i apuce demenţa. Istoria literară i-a găsit  vlăguiţi, pe unii chiar înecaţi în propria  salivă. Prefer să debutez cu fiecare poezie, cu fiecare carte, să redescopăr forţa cuvântului în fiecare respiraţie, decât să mă culc pe-o ureche.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

          Prima carte a avut o perioadă de gestaţie îndelungată, câţiva ani buni, a fost tipărită abia în 92, se numeşte “Oraşul de gips”.  Vremuri ciudate. Mă bucur că nu s-a născut prematur, a deschis o pârtie bună şi pentru celelalte cărţi.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

          Dacă cineva îţi înfluează viaţa înseamnă că eşti o legumă, pot spune că în Cenaclul “Mihai Eminescu” din Botoşani mi-am disciplinat cuvântul, mi-am rafinat  gusturile poetice, sufletul nu mi l-a schimbat nimeni, la nivelul lui se produc combustiile , acela este creuzetul  alchimic în care se obţine poezia. Au fost personalităţi literare care mi-au marcat anumite segmente de timp , dar fără să mă lase mut. Mai degrabă prietenii au fost cei ce mi-au încălzit zilele negre, în compania lor tot timpul m-am simţit întreg.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Scriitorul este un cetăţean ciudat şi-un om politic dezastruos, istoria a confirmat din plin această aserţiune. Au mai fost şi excepţii , dar astea nu ne ţin de cald. Creatorul, în general, nu prea atinge conştiinţa colectivă, doar o „ presupune”, e prea orgolios şi cu prea multă personalitate, el îşi dimensionează lumea lui şi de acolo doreşte să-i dirijeze pe cei mulţi. Zona politică e mult prea alunecoasă pentru precarul său echilibru. Încă ceva. Nimeni nu-l ia în serios, aşa apare blocajul de comunicare. S-au mai văzut voci poetice care au „tunat „ spre mulţime dirijând-o spre dezastru. Un Adrian Păunescu a avut o oarecare influenţă, dar glasul lui era plin de-o spuză malefică , a fost vai şi amar de cei ce şi-au ciulit urechile la vorbele lui gonflabile. Şi n-a fost singurul. Şi prin preajma noastră sunt mulţi dintre aceia, au curajul şi umblă cu coada ridicată .  Şi eu îmi expun opiniile politice într-un ziar, trag în oamenii politici care nu-şi fac treaba ca-n hoţii de cai, degeaba, nici nu sunt luat în seamă. Li se fâlfâie de părerile mele.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

           Literatura româna ca orice literatură are şi momente de vârf şi clipe de odihnă, cred că acum a intrat , mai ales datorită  generaţiei 2000 , într-un interval al întrebărilor, într-o uşoară derivă, pare un pic ameţită. Abia ieşită din întunericul bolşevic e normal să aibă ezitări, e greu să te dezmeticeşti odată ce-ai fost timp de cincizeci de ani legat la ochi. Nici o problemă, îşi revine ea imediat , doi-trei scriitori de forţă o pot pune imediat pe picioare. Se publică mult, se caută imediat glorie, se practică şocul poetic, se consumă lectură la întâmplare , se pierde enorm de mult timp prin tot felul de întâlniri inutile, se dă prea multă atenţiei frivolităţilor literare, se amestecă valorile, se serveşte balast ca desert Oricum, lucrurile se vor limpezi. Să nu ne facem prea mari probleme,  totu-i pe bune!

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

          Ce-i ăla timp pentru creaţie? , dacă suntem un „produs” al creaţiei divine,  atunci suntem obligaţi destinal să trăim în numele creaţiei , iar la rândul nostru să ne proiectăm , să ne prelungim viaţa în creaţie. Să ieşim din zona definitului lălăit şi s-o spunem pe şleau: când  te apucă damblaua, scrii. Nimic nu se programează. Chiar zilele acestea am finalizat un roman  intitulat provocator „ Nelegiuitul amant”, mai am o carte de versuri pusă la sertar :” Iluzionista Babette” . De publicat, numai Dumnezeu ştie când, sper ca romanul să fie preluat de Editura Paralela 45.

Martie 2007, Săveni

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

poezii

e întunecă de ziuă
Moartea stă proţăpită pe coşul pieptului meu
chiar în dreptul inimii
ca o matroană ce-şi aşteaptă clienţii
îngână un descântec de leagăn
şi-mi retează atenţia
numără toţi flăcăii pe care i-a sedus
cu luciul minţii oţelite
/ sub lumina lunii
cuvinte vrăjite fac hora demenţei
dansând haotic din buric
/ târfa îşi întinde fardurile
până hăt în lumea cealaltă
să-i tragă pe sfoară şi pe bieţii îngeraşi
ce sar coarda peste orizont
la apus de soare
/ din când în când îşi unduieşte corpul
precum o mreană
secreţiile sexului ei
rumenesc de-a binelea soarele
dându-i alura unui fagure de miere
din care sug pe rând
toţi îndrăgostiţii lumii
/ Cerul stă într-o rână
ca un împărat plin de griji
şi alungă cu norişori purpurii
drăcuşorii ce-i dau târcoale
/ sub ţâţa ei dreaptă
respiră o moară de vânt
de-o frumuseţe astrală
când e gata să-şi dea duhul
un strop de transpiraţie
de pe barba lui Don Quijote o excită
ochii acestuia
devin un şirag de mărgele lucioase
la gâtul luI Sancho Panza
/ într-un bâzâit supărător de elice
şi sânu-i stâng este în nelinişte
alăptează în draci
o irezistibilă şi nesătulă Julietă
plină de pistrui şi coşuri pubertine
stă la rând şi neastâmpăratul Romeo
care o sărută din când în când pe glezne
acolo ar fi zona ei erogenă
lumea îşi poate imagina însă orice
buzele lui devin tot mai cleioase şi îmbujorate
/ Aplaud cu frenezie spectacolul
pare decupat dintr-o tragi-comedie
cu actori profesionişti
educaţi prin spitale de psihiatrie
/ se întunecă de ziuă
aud un oftat agitat
ce seamănă cu respiraţia unei sticle de şampanie
o privesc fix în ochi
are naivitatea unui ţânc
prins cu mâţa-n sac
/ aşchii de lună îmi atacă imediat
zona mâloasă a nervilor
sar ca ars direct
pe burta întunericului
ţeapănă şi catifelată
/ o apuc de plete
şi-o balansez ca pe-o păpuşă gonflabilă
nici ţipenie de coasă prin jur
asta mă înfurie şi mai rău
o trag spre mine
o înalţ un pic peste un nor obez
şi-o proptesc cu spatele de rai
într-o poziţie care să-mi convină
îi rup chiloţii fragezi şi transparenţi
o penetrez cu multă ciudă şi cruzime
/ unghiile ei îmi joacă prin măruntaie
ca nişte cuţite de silex
limba e gata să mi-o înghită cu primul vaiet
plăcerea ne îmbracă într-o singură epidermă
ce miroase a fructe de mare

Iartă-l Doamne pe Lucică
e nebun şi nu ştie ce face!

O iarnă ca-n basme
Este o iarnă cumpliă în urechea mea dreaptă
şi-o vară toridă în cea stângă
inima mi-e un adevărat patinoar
alunecă moartea ori de câte ori
încearcă să mă prindă
în schimb sufletul arde până la cer
/ După ce l-am stropit cu votcă
vântul îl umflă ca pe un zmeu
copilul din mine se aruncă în beznă
ca pe un derdeluş argintiu
o pasăre albă îi soarbe zâmbetul de pe chip
şi mi-l stoarce în palme
stau cu faţa la Dumnezeu
şi aştept să-mi regenereze trupul
doi maidanezi şi-au făcut culcuş în orbitele mele
adâncite şi calde
ies doar noaptea la pradă
îmi adulmecă pe rând
splina, ficatul, rinichii
fără a se înfrupta însă din organele străzii
ca un şarpe cărămiziu
limba răzuieşte luna de solzi
rămâne aşa ca o nucă de cocos
dezghiocată de orice urmăde viaţă
înot orbeşte în secreţiile gândurilor
ca-ntr-un lichid amniotic
oasele se decalcinează uşor
o mână cioturoasă îmi strânge pielea
ca pe o foaie de cort
nu mai e mult şi ajung o celulă
conservată în uterul lumii
ca apoi să mă divid într-un alt destin
ceva mai copt şi c-un cordon ombilical mai elastic
/ Of, este o iarnă cumplită în sufletul meu
acum inima e un adevărat patinoar
alunec în stânga alunec în dreapta
moartea o ia de-a berbeleacul
pe pârtia deschisă de sărutul lui Iuda
Fiul meu cu faţa în sânge
se chirceşte în turla inimii mele
şi aşteaptă bătăile clopotului
mă simt hăituit de propriile mele iluzii
laţul mi se aşează cu multă delicateţe pe grumaz
precum un inel de logodnă
pe degetul iubitei
nu scot nici un cuvânt
de teamă să nu mă sinucid
umbra-mi stă deja agăţată
de aripa unui fluture
mă revolt împuşcând-o
e-o lehamite peste lume
că mă apucă dorul de moarte
patinoarul din ceruri e arhiplin
gândurile s-au îmbujorat de tot


Alfabetul braille
Descifrez lumina sufletului cu alfabetul braille
hectare întregi de bălării ard în întuneric
e o muzică ezoterică pe fundal
miroase a jumări de vise romantice
e o atmosferă superbă
/ se tăvălesc de râs mii de lighioane
fiecare are câte un stilet înfipt în frunte
par nişte inorogi înroşiţi de chin şi deznădejde
cuvintele dau bună dimineaţa scamatorilor ordinari
ce transformă vinul liturgic în tinctură de vis
spălându-i pe faţă pe dracii împieliţaţi
goniţi de tămâie
în dreptul uşii de la intrarea în iad
se adânceşte o matahală de umbră
purtând două felinare în loc de ochi
ceva mai la dreapta spre scara lui Iacob
se caţără plămânii mei tatuaţi cu nicotină
se hârjonesc ca nişte pui de veveriţă
şi gândurile încep să aibă formă
s-au coagulat într-o rânduială atomică
fac duş cu stropi de alcool
oricând face bine o dezinfecţie la sânge
se lucrează mereu şi la nivelul creierului
e un punct tare delicat
încep să am rău de înălţime
şi unde mai pui intru şi-n criză de timp
mă amestec tot mai mult cu făptura lui Toma necredinciosul
mâinile le pierd prin măruntaiele nopţii
sunt gata să le înhaţe ligamentele orelor
să le articuleze în lumea incestului
asta-mi mai lipseşte
să mă culc cu propria-mi făptură
chiar ar fi o crimă desăvârşită!
Ah, dar şi înstrăinarea are efectul drogului
Visele toate se lipesc precum nişte abţibilduri
pe pieliţa lumii
anesteziind şi cea mai pipernicită realitate
îmi plâng în draci silabele
ce mi-ai ciuruit plăcerea
de-a îngurgita lumină pe inima goală
dar poate mai bine aşa
absenţa e cel mai nevinovat culcuş
tăcerea are gură de aur
şi alfabetul braille încă nu este cunoscut
într-un târziu îmi pun oase de paradă
îmi dosesc sufletul în locul măduvei
şi-o tai hai hui în infern
fără măcar să storc vreo lacrimă
aici e viaţă nu glumă
se hârjonesc femei şi bărbaţi
într-o împerechere dementă
doar eu ce mai suport un gram de decenţă.

Săveni, 2011