Christian W. Schenk - Scriitorul – destin şi opţiune

Christian W. Schenk

„Poezia este mult mai mult decât perceperea realităţii însă totuşi trebuie să rămână în limitele perceperii realităţii la fel ca un palat care este mai mult decât o casă dar la urma urmei tot o casă rămâne. Orfeu cu lira a mişcat mai mult în lumea asta decât Hercule cu bâta!

Atunci când te apasă ceva, când ai o problemă sau o durere, trebuie într-un fel sau altul s-o prelucrezi; astfel când poetul suferă face din suferinţă un poem. Adevărata poezie devine de la sine atât filozofică, morală, etică, estetică, religioasă, politică cât şi socială!”

1.- Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Vântul nu-l poţi opri a bate, poţi însă construi mori de vânt; manipulând destinul acesta devine „şi mai Destin”, opţiunea însă este doar o joacă puţin controlabilă şi acela ce va avea la moarte din toate cel mai mult acela va fi câştigătorul fiindcă la urma urmelor Dumnezeu ne dă materia primă, diavolul însă pe ei ce o prelucrează. Ergo, cel mai sigur demers de a rămâne sărac e alegerea a două opţiuni: A deveni poet şi a rămâne sincer. Destinul poate mai puţin, opţiunea cu siguranţă mai mult au determinat faptul ca în anul 1986 să fiu declarat „persona nongrata” în urma unui editorial pe când eram redactor şef al unei reviste dinafara ţării.

Destinul mi-a dat harul versificaţiei dar în acelaşi timp opţiunea de a o valorifica. Destinul mi-a dat numele pe care-l port într-o ţară în care nu se potriveşte iar eu am optat – ca scriitor – pentru acest nume cu multele ei dezavantaje. Destinul m-a rupt în trei limbi native, eu am optat activ pentru două. Ce rol joacă (a jucat)? România e o ţară în care creatorii trebuie să fie de preferinţă români  - experienţă pur personală - sau, poate mult mai important, să aibă nume de români ca să fie cu adevărat integraţi (în adevăratul sens al cuvântului) în literatura ei. Opţiunea de a-mi păstra numele (şi grafia numelui!) au fost în multe rânduri fatale: la admiterea în liceu am fost „rugat” să merg la secţia germană sau maghiară. La facultatea de litere din Bucureşti – română – am trecut admiterea dar… nu am fost admis. Toată viaţa (până în urmă cu 18 ani), scriind predominant în română, numele mia fost – exagerat de multe ori – românizat: din Christian W. Schenk am ajuns să mă citesc ca Cristian V. Şenc sau alte aberaţii asemănătoare.

Oare literatura română ar fi rămas mai săracă cu un Mihail Eminovici? (Mă mir că până acum nu a venit nici unul să mă numească Christian Şenchescu…

2.- Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Primele încercări literare le-am făcut la vârsta de 7-8 ani; momentul debutului e mai greu, depinde ce înseamnă pentru fiecare debutul. În orice caz un fel de ieşire în lume, nu?

În 1961 am publicat pentru prima dată o poezioară (mai mult un „plagiat” după Arghezi, la îndemnul şi sprijinul acestuia. În 1969 la Cartea Românească, sub conducerea lui Marin Preda, o carte de balade germane. În 1971 două poezii în „Viaţa Armatei”, între 1966-1973 în revista braşoveană „Astra” mai multe materiale, în 1984 (sub pseudonim) m-au publicat dramaturgul Dan Tărchilă şi criticul Mircea N. Rusu în „Almanahul Coresi” iar în 1981 am publicat pentru prima dată o carte consistentă în Mainz (Renania Palatina), editură proprie. Debutul meu editorial în România a fost definitiv (cu opere proprii) în anul 1991 în Bucureşti.

3.- Care a fost drumul până la prima carte ?

Ce pot să-ţi spun dragă prietene? Cred că toată viaţa. Nici acum nu sunt sigur că am ajuns la prima mea carte, cu toate că am publicat multe. Probabil acea primă carte va fi după mine.

4.- Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Bunica, pentru mine evident, a început să-mi recite di fragedă copilărie din baladele germane, fiind o împătimită cititoare de lirică la fel ca şi tatăl meu. Mama îmi citea, în afară de poveşti maghiare, poezii de Sándor Petőfi,  Endre Ady, László Arany, Endre Tóth sau István Eörsi. Primele contacte cu lirica (de copii) în limba română le-am avut la grădiniţă. Urmând şcolile în română am avut primele contacte cu literatura mare a ţării în acea perioadă îndrăgostindu-mă de ea, fapt care m-a urmărit o viaţă întreagă chiar dacă am plecat din România în urmă cu mai bine de 35 de ani.

Ca evenimente biografice care m-au influenţat au fost mentorii mei Tudor Arghezi şi poetul transilvan Vasile Copilu-Cheatră. M-ai târziu am avut ocazia s-ăl cunosc la Portlligat lângă Cadaqués pe pictorul Salvador Dali ale cărui imagini mi-au schimbat totalmente metaforica de mai târziu şi dragostea pentru imagini plastice.

5.- Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Noi suntem în lumea asta singuratici cu un subconştient extrem de bine dezvoltat. Noi nu avem – sau nu am avea voie – să avem carnete sau carneţele politice, să nu aderăm la o ideologie. Prin acest subconştient avem o legătură, câteodată fatala sau altădată benefică, atât cu cetăţenii cât şi cu puterea. Doar – foarte târziu – când conştientizăm acest lucru realizăm fatalitatea sau beneficul.

Din păcate se confundă foarte uşor adevărul cu politica, etica cu cetăţeanul, morala cu colectivul conştiinţa cu gândirea liberă. Nici noi scriitorii, nici cetăţenii nu pot – prin esenţa însăşi a naturii - fi liberi.

6.-  Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Literatura română contemporană este puţin crispată faţă de celelalte literaturi europene şi suferă – fără nici o motivare concretă – uneori de complexul inferiorităţii, alteori de o grandomanie dusă până la hazard.

La frontiera mileniului III literatura română poate oricând concura cu restul Europei şi ar putea ajunge chiar dincolo de marginile pe care şi le-a impus singură dacă ar putea trece peste orgoliile şi vanităţile care – mie pe care o urmăreşte din depărtare, activ/pasiv, de foarte mult timp – pe an ce trece par a se înteţi.

7.- Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Nu cred nici într-un timp al creaţiei şi nici într-un program al scriitorului. Dacă totuşi încercăm să ne sufocăm în aceste şabloane-menghini atât „timpul” cât şi „programul” refuză a ne sta alături. Cine crede în Muză ştie când a venit timpul, cine e sclavul unui „trebuie” nu ajunge decât maximal la mediocritate. Pentru orice în viaţă vine un timp, un timp pe care – însă – nu noi îl hotărâm atâta timp cât tindem – pe cât se poate – spre perfecţiune.

După ce ai creat ceva, atunci şi numai atunci, se scurge totul în imensul vas al „timpului creaţiei”, timp care nu vine ci care a fost.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Destinul meu

Destinul meu a fost cuvântul  şi contopirea lui în vers,

eu nu l-am scris fiind doar sclavul pluralităţii-n univers,

născut dintr-un cuvânt spre frază fără vreun drept la un mormânt

până în clipa-n care fraza se va-ntregi iar în cuvânt.

Destinul meu a fost cuvântul! Ori şi-n ce limbă s-ar ivi,

prin mine-şi bate joc de mine, prin mine se-ntregeşte şi

prin mine vrea s-arate frazei că nu-i decât o consonantă,

vocală – uneori – de ştirbă şi existenţă delirantă.

Îngenunchez să-i simt aroma şi blestem când se ascunde-n mine

ba într-o limbă, ba-ntr-o alta, ba-ntr-o metaforă, ba-n rime

jucându-se de-a Fraza-Oarba – Copil-Destin de iad şi sfânt

ce m-a născut să simt durerea cuvântului în necuvânt.

De-mi va-ngădui la moarte  – să mor sper ca-mi va-ngădui –

voi întreba de Babilonul o joacă a fost spre-a mă-ntregi

iar eu unealta jucăriei – rupt în trei limbi –  trăind cu gândul

speranţei că destinu-mi, totuşi, nu poate fi fost doar cuvântul.

Eu v-am iubit

Un Rondel

Voi m-aţi uitat prieteni, dar vă iert,

Vă iert că n-aţi ştiut cum vă voi plânge

Când orice gând spre voi mi-a fost deşert,

Când orice gând sta aripile a-şi frânge.

M-aţi aruncat în lume, nu vă cert

Că nu aţi vrut din resturi a mă strânge;

Voi m-aţi uitat prieteni, dar vă iert,

Vă iert ca n-aţi ştiut cum vă voi plânge.

Acolo dus, acolo-n depărtare

M-am ridicat cum sunt, din sfert în sfert

Şi v-am slăvit întregul drum pe care

Nu m-aţi hulit, dar m-aţi lăsat inert.

Voi m-aţi uitat prieteni dar vă iert!

Boppar, Germany. 2012