vineri, 25 decembrie 2015

Scriitorul - destin şi opţune


PETRUŢ PÂRVESCU


- Cronica unui interviu imaginar -








moto:
"treizeci de spiţe se unesc în butucul roţii;

însă golul din centru îngăduie folosirea"
(Laio Tse „Tao Teking”)















Acum, câţiva ani, d-l profesor Mircea Martin m-a rugat să scriu, câte ceva, despre mine, cenaclul „Universitas” şi colegii mei de generaţie, în baza unui proiect al domniei sale. Sincer,  nu prea ştiam cum să procedez...
Am stat mult în cumpănă... Perioada studenţiei mele, în special cea legată de „Universitas”, a fost, este şi rămâne una dintre cele mai dragi sufletului meu. Deşi, cu unele, inerente, întreruperi,  am frecventat şi alte cercuri literare, ea a răspuns cel mai bine căutărilor mele. M-am gândit, într-o primă etapă, să apelez la notele de jurnal din acea perioadă. Le-am verificat. Erau reci, confuze şi, pe alocuri, superficiale, aleatorii, „discriminatorii” pentru mulţi dintre colegii mei de generaţie.  O mare parte, a vechilor şi noilor prieteni, au devenit, între timp, persoane publice, personalităţi onorabile, cu un statut şi biobibliografii puternice.
Pe cât se poate, am încercat să recuperez câte ceva – acele segmente, linii, plane - care, coroborate, cu memoria mea regresivă, să poată da contur, imagine şi culoare acestui demers. Pe de altă parte, am căutat o cale adiacentă, onorabilă, de ieşire din labirintul acestei provocări. Lipsit de prejudecăţi şi falsă aroganţă, m-am gândit să răspund printr-un modest, posibil chestionar imaginar. El ar rezolva, oarecum, câteva aspecte ale acestei dileme…

1.                  Ce rol a jucat destinul şi opţiunea în viaţa ta?

Ferestrele timpurii ale mefienţei…
Mursecând zidul unsuros al existenţei mele de crustaceu înrăit, destinul şi opţiunea par a-şi adeveri întru câtva neajunsurile. Principiile unei astfel de contradicţii sunt, cred, chiar ele însele; mustind în cercuri palide, derizorii ferestrele timpurii ale mefienţei, acolo unde limitele unor suprafeţe apoase îndelung chinuite întâlnesc, la rându-le, limitele; rotunjindu-se în colţurile ascunse sau încolţurându-se în cele spre rotunjire.
Destinul a făcut să mă nasc între zi şi noapte, într-o iarnă geroasă de februarie a anului 1956, undeva, dincoace de Piteşti, pe valea râului Vedea, în satul Păcala, comuna Făgeţelu, jud. Olt (până în 1968, raionul Vedea, regiunea Argeş). Acolo, între un apus răvăşit de somnul spredimineţii şi un răsărit palid, decorticat, promis mereu altora, cu steaua roşie (pixel), înfiptă adânc pe catarg, a început naufragiul proprie-mi călătorii.
Aşa se face că ochiul meu înfuriat de miopia lucrurilor din jur, îndesfrunzind fundul acestei mări cenuşii în care ne trăim zilnic destrămarea, dezmierda îmbătat de lumina păgână marginile roase al psaltirilor de clorofilă. De acolo, spre încoace, căutam, cu uimire şi nerăbdare, înţelesul pietrificat al slovelor lui Goethe: O privire în cărţi şi una în viaţă !.. Nici astăzi nu ştiu, dacă, cumva, ciurda slovelor păstoresc câmpia cu numere prea fericind-o, sau cărbunele oilor albe au pre-înnodat firul priapic şi-nvolburat al clipelor flămânde!…
Iată de ce, dând la o parte cortina dulce a fanteziei, scena ne apare în toată splendida ei nuditate, iar noi, actorii ei răzleţiţi – mai mult sau mai puţin fericiţi – repetăm aceleaşi lungi, siropoase, interminabile monologuri. Într-un articol „Destin şi accident în profesia de scriitor” (Caiete botoşănene, nr. 1-2/1997) spuneam, printre altele: „…în definitiv, culoarele fiinţei sunt determinate de natura sa existenţială. Cu alte cuvinte: Tu eşti ceea ce este, sau este ceea ce suntem!…
 Scriitorul, artistul, omul de cultură în general nu poate face abstracţie de acest lucru, asta nu înseamnă că el se şi mulţumeşte sau că rămâne indiferent. Din toate timpurile, scriitorii au reprezentat avangarda prospectivă; au practicat, cum s-ar zice, Viitorul… dar nu s-au îndepărtat, cu puţine, foarte puţine excepţii! prea mult, de grosul „trupei” în desfăşurare.
Excepţiile – în cazul de faţă – nu fac şi regula!
Scriitorul nu este decât obiectivarea profesiei sale în câmpul existenţial.”

2.                 Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru tine, când crezi că s-a produs acest eveniment?

Efebia…
Greu de spus!.. şi în acelaşi timp foarte uşor: în anul cutare…, la revista cutare… etc., etc… Şi totuşi, aşa cum este firesc, trebuie să „fie” un început.
Poezia, ritmul şoptit, cântat sau lălăit al cuvântului m-a fascinat, încă din copilărie. Sistemul imitaţiei, mimetismului cultural şi structural funcţiona din plin în acea perioadă şi, cred, mult timp după aceea.
Efebia, magia iniţiatică!… mama – primul meu dascăl, învăţătoarea, eminentul meu profesor de limbă şi literatură română Gheorghe Tomescu care, cu tact şi înţelegere, m-au odrăslit întru lectură şi scris.
Eram prin clasele primare. Învăţasem să scriu şi să citesc binişor. Basmele şi povestirile mă fermecau... Poeziile lui Arghezi, Labiş, Eminescu, Magda Isanos, Jebeleanu îmi torturau inerţia, dintr-un îndepărtat, dorit şi intangibil teritoriu.
Dacă m-ar fi întrebat cineva ce-o să mă fac în viaţă, i-aş fi răspuns fără şovăire – scriitor!.. Scriam într-un caiet ciudat însăilări dibace „ce din coadă au să sune” şi eram tare mândru şi preocupat. Era mai mult o joacă a jocului, de o profundă candoare şi naivă inspiraţie. Labiş, prin măreţie şi destin, îmi locuia stângăcia. El a reprezentat, multă vreme, modelul…
La un sfârşit de an, învăţătoarea, care ştia că eu „începusem” să scriu poezele, m-a pus să recit, pe o scenă improvizată (aşa cum se obişnuia în acele vremuri), propria-mi poezie. Tata, care era în sală (de clasă!), printre ţăranii spectatori, m-a întrebat acasă de cine era scrisă poezia cu pricina… De mine!.. i-am răspuns mândru şi oarecum ruşinat. De cine mă?!.. a continuat tata mirat, după care a început să râdă în hohote…
Nici astăzi nu ştiu de ce râdea atunci tata … dar nu l-am întrebat niciodată!…
Primele poezii le-am publicat prin 1967 într-o revistă şcolară – „Muguri”. Au mai fost şi altele…dar fără importanţă. Adevăratul debut (după mine!...) s-a produs mult mai târziu. În 1984 am trimis câteva poezii revistei clujene „Tribuna” care, spre surprinderea mea, le-a publicat. Astăzi, pentru foarte mulţi dintre tinerii scriitori, pare o aberaţie. Dar, pentru cei care ştiu, si-şi mai aduc aminte! A publica, în acele vremuri ciudate, la început de carieră, era o adevărată odisee...

3.                 Care a fost drumul până la prima carte?

Drumul greu cărările-l susţin…
 Cât priveşte drumul până la prima mea carte „tipărită”… aici lucrurile şi fiinţele se complică şi mai mult. Înainte de draga noastră Revoluţiune, era greu să publici o poezie, dar o cate!
 Am debutat editorial târziu, în 1995, la 39 de ani – vârsta la care Eminescu trecea în eternitatea limbii române – cu volumul de poezii „Câmpia cu numere – prima zi”. Cartea a fost premiată la Concursul naţional de poezie şi critică „Porni luceafărul...”, ed. A XIII-a, Botoşani, 2005. Mulţumesc, şi pe această cale, prietenilor mei Daniel Corbu şi George Vulturescu care mi-au înlesnit publicarea: Câmpia cu numere (prima zi), Ed. „Panteon”, Piatra Neamţ, 1995.
 Câmpia cu numere a fost propusă, în perioada studenţiei şi după aceea, mai multor edituri „de prestigiu!”... Respinsă politicos la unele, ciopârţită şi umilită la altele, mi-am dat seama că, în condiţiile date (cenzură, birocraţie, ignoranţă), nu are nici o şansă să apară. Am aşteptat… Sincer să fiu, nu-mi pare rău că am publicat-o aşa de târziu!.. Ea a apărut, însă, aşa cum am dorit-o eu…Întreagă!
O parte a prietenilor cunosc, oarecum, odiseea „anabasiană” a acestei cărţi. Ea a început imediat după terminarea liceului, facultate şi a continuat până în toamna anului 2005. Este cartea cărţilor mele. La ea am lucrat (aş putea spune, fără falsă modestie)…aproape o viaţă!.. Cu metodă, studiu şi program.
 Sunt unul dintre scriitorii care cred că, în domeniul creaţiei artistice, în afară de talent, care se validează, dacă este, oricum,  implicit, creaţia nu se mai poate realiza decât în baza unui program şi proiect anume, combinatoriu:  muncă, inspiraţie, muncă, îndoieli, muncă, aşteptări!.. Dincolo de inspiraţie, însă, m-a preocupat analiza şi sinteza acestui proiect. Aducerea în scenă a acelor compartimente, peisaje,  culori, mijloace şi expresii care să poarte amprenta unui stil propriu, pe care, l-am dorit coerent, sănătos şi puternic. Am, pot spune, dincolo de toate, cu certitudine, conştiinţa acestui demers. Cât priveşte cealaltă latură..., am, e drept, unele îndoieli...
 Critica, cu puţine dar consistente excepţii, nu prea s-a înghesuit s-o ia în seamă. Nu vreau să vorbesc, aici şi acum, despre sistem (chiar şi astăzi!). Cum operează el de bine, eficient, aproape sănătos, în buzele democraţiei, libertăţii!... etc., etc., etc. Nu zâmbiţi!  Înarmat cu răbdare, am citit şi am scris. Am aşteptat. E timp destul!.. mi-am zis, şi după cum observaţi, nu m-am grăbit niciodată!... Am învăţat, e drept, într-o lume aflată în căutarea reperelor, destul de târziu şi greu lucrul şi fiinţa aceasta. Înainte de 1989 constrâns de împrejurări, după 1989 constrâns de libertatea împrejurărilor…
 Câmpia cu numere este o carte în cărţi, sau o carte în carte. Ea face parte dintr-un proiect mai larg. Am gândit-o, la început, ca pe o trilogie: Câmpia cu numere (prima zi), Câmpia cu numere (geometria visului), Câmpia cu numere (a opta zi). Ea poate să funcţioneze în cadrul acestei dimensiuni, ca o unitate multiplă, unde, fiecare parte are individualitatea ei, dar şi deschidere spre şi dinspre celelalte părţi. De fapt, aşa au şi apărut: lucrări distincte ale unui proiect unitar. În toamna anului 2005, cu ajutorul bunului Dumnezeu, am reuşit să definitivez acest program: Câmpia cu numere (geometria visului), Ed. Paralela 45 şi Câmpia cu numere (a opta zi), Ed. Axa.
 Concomitent, am scris şi publicat şi alte cărţi. Am, se pare, obsesia „proiectelor”. În prezent lucrez la un alt proiect. Este vorba despre un volum de poeme, în-pe linia lui Tudor Arghezi (oarecum!), Marin Preda, Ion Marin Iovescu sau Marin Sorescu (mai cu adeverire!), ce are ca obiect lumea satului: „păcala-făgeţelului”. Sunt dator acestui „loc” minunat (vorbesc de sat, în general şi în particular de păcala făgeţelului!)  şi oamenilor săi. Sper, într-un an sau doi, să fie gata. Dumnezeu să ne ajute!

4. Ce personalităţi, eveniment biografic v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Datorez multe şi multora!...
Formaţia mea ca om, ca poet, scriitor, fără toate acestea nu ar fi fost posibilă. Am încercat, încerc mereu, acea cale a regăsirii multiple, a împlinirii şi a ajungerii din urmă a mea însumi. Între dorinţă, credinţă şi aşteptare, drumul şi calea s-au arătat mereu îndepărtate şi pline de neprevăzut. Datorez multe memoriei!
Ţăran de origine, ca mulţi alţii, am părăsit satul cooperativizat (îndesfrunzit de valori şi perspectivă) la 14 ani. De atunci, am rămas ţăranul donquijotesc al unei pribegii parţiale, absurde. Sigur. Cred că ne năştem cu „ceva anume”, vreau să spun că, există „acolo” o genă predestinată, substanţială chiar, dar fără activarea celei de-a doua gene – aceea a dobândirii şi redobândirii active – prima, are toate şansele să rămână în stare latentă, să dospească în propria-i osânză, fără valoare, temei şi perspectivă. Eşti ca un burete gol/setos la început, acolo undeva pe fundul dublu al mări albe, dar ai nevoie de lichidul din jur (apropo, de celula noastră bipedă!) pentru a te „umple”, pentru a te împlini ca om… şi, mai ales, ca artist!..
De la „biblioteca” şi „sala de lectură” din podul nostru vechi ale calei părinteşti unde, stând pe maldărul de cărţi, petreceam ore întregi citind la lumina chioară a luminatoarelor de şindrilă tot ce îmi cădea în mână, aiurea şi într-o dezordine deplină, mânat de mirajul slovelor scrise… şi până la „metode” şi „reguli” (hai, să le zicem...) sistematice! (dar nu numai...), drumul a fost lung şi anevoios. Departe de mine gândul că el s-a şi încheiat!..
 Sunt dator enorm mamei mele, aşa cum am mai spus, ţărancă cu studii medii (absolvise liceul „Domniţa Elena” din Bucureşti, în perioada interbelică) bună şi înţelegătoare. Ea mi-a/ ne-a (suntem şase fraţi) îndrumat primii paşi spre scris şi citit. Şi mamă şi tată... Tata a plecat treizeci de ani pe şantier!
Sunt dator copilăriei mele, liberale şi libertine, pe meleagurile satului subcarpatic, muntenesc, păcala făgeţelului (cu toate lipsurile şi sărăcia acelor vremi). Cred, şi acum, cu tărie,  că, dacă, un om nu a trăit şi la ţară, a trăit în lumea asta degeaba!.. Între vis şi realitate, acolo, în păcala-făgeţelului, pe valea superioară a râului Vedea, dincoace de Piteşti,  am locuit cu ochii minţii larg deschişi toată lumea... Aici am auzit, prim oară,  cântecele şi doinele aceste lumi de prăsilă. Acolo am mers la horă, nunţi, înmormântări şi parastasuri, priveghi sau şezători; am mers la colindat, cu pluguşorul, steaua şi capra, am văzut căluşarii, ursul dansând pe jăratec şi ţiganii jucând paparuda; m-am jucat cât e ziua de mare în aerul verde, am păscut vitele pe izlaz şi pe luncă; am bătut în lung şi-n lat dealurile împădurite şi văile lui răcoroase, adumbrite din împrejurimi. Pe uliţa satului a trecut toată copilăria lumii!… Acolo am auzit vuietul clar al crivăţului iarna şi ţârâitul greierului în nopţile cu miros de tei şi liliac vara!..., Am văzut, cum s-ar zice,  prin peretele zilei cum creşte iarba şi m-am mirat îndelung!..
Dar tot acolo, am asistat, copil fiind,  la scene cutremurătoare ale „măreţelor” transformări comuniste, din prima şi cruda lor etapă. Drama unei întregi clase de ţărani care-şi pierdea încet, încet, identitatea… Deseori, şi astăzi când scriu, mă gândesc la ei şi la golgota lor fără nume, prelungită mereu, cu bunăştiinţă şi îndestulare, dintr-un veac într-altul noii noştri ciocoi… Ce tristă ironie!
Ce a urmat!.., nu a fost decât o reluare aproximativă, o reevaluare pe alte paliere şi alte caturi ale aceleiaşi dimensiuni.

O adevărată „piatră tombală” (ca să folosesc expresia, căzută în banalitate, a lui Mircea Cărtărescu) o reprezintă perioada studiilor universitare. Ea mi-a fixat reperele, scheletul viitoarei construcţii.
Am găsit Bucureştiul sub botul buldozerelor. Cenuşiu. Anost. Începuse epoca demolărilor – şi la propriu şi la figurat – era noastră, 1981-1985!.. Mi-ar fi plăcut să urmez facultatea de litere şi filozofie. Nu mai exista! Aş fi mers la filologie. Se cerea o limbă străină… cunoşteam doar rusa!.. şi aceea pe sponci… După ce am fost scos din sala de examen (la academie!), de nişte tovarăşi, pe motiv de un bunic chiabur, pe care, eu, nu l-am cunoscut niciodată!, am ales, dintre toate, facultatea de istorie şi filozofie. Ea mi-a „fundamentat”, oarecum sistematic, anumite probleme, în multe altele a rămas deficitară…

 Pot spune, cu destul temei, că m-am format, în afara „instituţiilor”. Biblioteca, Lectura, Teatrul, Filarmonica, Opera, Ateneul, grupul de prieteni… şi, mai ales, cenaclurile literare bucureştene au reprezentat mult în acea perioadă. Pare oarecum preţios…, ca să fiu mai bine înţeles, trebuie spus că până în 1981 eu am trăit, cu foarte puţine întreruperi (între 1975-1976 am lucrat, ca muncitor necalificat la Fabrica de mobilă din Curtea de Argeş; între 1976- 1977 am făcut armata la Deveselu – lângă Caracal), la... ţară. Copilăria, şcoala generală, liceul, apoi cei trei ani ca profesor suplinitor… Totul a fost la ţară! Aşa, poate, se explică câte ceva… Nevoia imperioasă de spaţiu şi de timp cultural. Ca să acopăr, până la marginea neuronului acvatic şi dincolo de el, distanţele dintre rânduri şi haturi, a fost nevoie de foarte multă trudă... Cursurile, pe atunci, nu erau facultative… Programul şi programa erau năucitoare. Student de Complex Grozăveşti. Examenele beton!.. Să pot termina facultatea aveam nevoie de bursă… şase fraţi… numai tata lucra. Timpul - mereu acelaşi!.. Ce-mi mai rămânea era împărţit între universitate, literatură şi spaţiul cultural adiacent!.. Lucrurile şi fiinţele nu stăteau deloc roz. Într-o lume cuprinsă de o profundă criză, la toate compartimentele (nu este cazul să vorbesc acum, şi aici), era foarte greu să alegi, să faci evaluări, să tragi concluzii…
Personalităţile culturale, cu mici excepţii, nu veneau în întâmpinarea aşteptărilor noastre. Grupurile „tari” funcţionau pe sistem de castă şi o anumită clandestinitate. Prelegerile lui Ioan Alexandru din podul Facultăţii de litere... Cenaclul de luni, mutat dintr-un loc într-altul,  până la desfiinţare... Despre Petre Ţuţea şi Nicolae Steinhart aproape că nu se ştia... Noica, „exilat” la Păltiniş, era considerat „contagios” pentru tânăra generaţie.
Cărţile bune, cu excepţia unor anticariate,  se găseau greu şi se citeau pe sub mână. Pe Geoge Orwell l-am citit, traducându-l direct din franceză, împreună cu prietenii de „cenzură” şi „conspiraţie”, noaptea, târziu, într-o cameră de cămin studenţesc. Clandestin!.. Dacă am fi fost denunţaţi, am fi riscat facultatea şi cine mai ştie ce... Cu poetul Marius Oprea, la Grozăveşti, ferindu-ne de „ochii atenţi”, băteam, în nopţile albe, la o maşină de scris, veche, neînregistrată, manuscrisele pentru cenaclu sau diferite reviste. Acum, după atâta vreme, îmi dau seama cu câtă naivitate ascundeam, cu grijă, maşina aceea de scris, înghesuind-o bine într-o cutie mare, de pantofi, sub un pat dintr-o cameră de student...
Mi-am asumat cu o anumită responsabilitate şi curaj, dar şi o anumită teamă, naivitate şi imboldul vârstei toate acestea şi multe altele... Am ştiut, însă,  foarte bine că, chiar şi în acele condiţii, timpul meu în capitala provinciilor româneşti este limitat; că alte oraşe mari şi frumoase ale patriei sunt închise pentru „nişte ţărani” fără buletin de oraş…fără p.c.r. (pile, cunoştinţe, relaţii)...şi aşa mai departe !… Chiar dacă, în acei ani, dictatura muşca din plin din trupul firav al unei realităţi şi aşa destul de bulversate, un tânăr fără prea multe prejudecăţi, fără avere, fără nevastă şi fără copii – vreau să spun - nestrâmtorat de mecanismul domestic! - reuşea, student fiind, să traverseze mai uşor provincia astmatiformă a propriei sale identităţi...
Iată de ce, dincolo de Universitate şi obţinerea unei licenţe, căutam în capitala provinciilor româneşti fundamentele unei temelii culturale puternice.

5. Ce a reprezentat pentru tine cenaclul literar... şi implicit cenaclul Universitas?

Căutam cenaclurile literare - şcolile de iniţiere într-ale scrisului cetire...
Pentru tineri, pentru cei care băteau la porţile literaturii, spaţiul literar era dominat de marea, compacta masă a oportuniştilor, carieriştilor şi clasicizaţilor lor. Existau spirite individuale, mai puţin de grup şi de direcţie. Eroii noilor avangarde susţinuţi de „câteva” personalităţi ale criticii de specialitate îşi căutau cu greu drumul prin acest peisaj contradictoriu. Ziarele şi revistele aveau, în general, paginile închise. Editurile cam în aceiaşi situaţie. Singura editură, oarecum, solvabilă debutanţilor era „Litera”. Dar şi aici trebuia să treci de cenzură, aveai nevoie de bani şi de…sprijin cutumiar !.. Nu aveam nimic din toate acestea… Aveam, în schimb, o foarte mare poftă de cunoaştere, de luptă şi speranţă. Cădeam şi mă ridicam iar lupta continua... După ce citisem „biblioteca din pod”, câteva biblioteci de „cămin cultural”, hârtii şi ziare literare, lustruisem timid sălile de lectură de la Academie, B.C.U şi B.C.S… am reluat studiul asiduu, sistematic, al marilor cărţi. Lecturile, discuţiile cu prietenii până spre dimineaţă m-au ajutat şi mi-au dat încredere.
Eram la curent cu mişcările de idei din acea perioadă. Mă bazam pe un oarece talent, pe capacitatea de alegere şi pe intuiţie. Am mers şi am citit la „Numele poetului” condus de Cezar Ivănescu şi  la „Confluenţe” condus de Victor Atanasiu, C. Sorescu şi Mihai Coman.
Înainte de facultate frecventasem grupările literare „Balada” de la Curtea de Argeş, condus de profesorul N. Erhan şi „Alutus”de la Slatina, condus de regretatul N. Fulga, cu A. T. Dumitrescu şi Ioan Smedescu, pe cele din Piteşti, de la Casa de cultură. Aici, lucrurile păreau, oarecum, organizate. Aveau o logică interioară uşor de recunoscut, o continuitate. Cu meşteşug, oleacă de talent te puteai integra. Acestor „mişcări” le lipsea ceva. Dincolo de linia clasică, sufereau de o anchiloză profundă, de perspectivă, de curaj…
Căutam altceva.
Încet, încet am descoperit acele „grupări” al „optzeciştilor”şi „nouăzeciştilor”. Ştiam despre ei, citisem câte ceva, îmi plăceau. Era o generaţie contestatară dar şi de inovaţie. Prin 1981 au luat contact direct cu Cenaclul de luni, condus de profesorul şi criticul Nicolae Manolescu. Pe atunci încă îşi mai ţineau şedinţele la Casa de cultură a studenţilor „Grigore Prioteasa”. Ascultam şi nu-mi venea să cred. Ce ştiam despre ei, erau mici copilării pe lângă ce se citea şi se discuta în cenaclu… Curajul, seriozitatea, dezinvoltura abordărilor şi discuţiile fundamentate, au reprezentat o lecţie deosebită pentru mine. I-am recunoscut apoi, pe Schitu Măgureanu, la Junimea, cenaclul condus de regretatul profesor şi critic Ovidiu S. Crohmălniceanu. Acolo, pe lângă serile de poezie, erau şi seri dedicate prozei de avangardă. Aşa i-am auzit citind proză, printre alţii, pe Mircea Cărtărescu, Nicolae Stan, Mircea Nedelciu, Ioan Groşan, Constantin Stan... Noul…, Post – Modernul, îşi flutura steagul pe meterezele „noului val”… Mircea Cărtărescu devenise un simbol al acestei mişcări… Un lider. Debutase cu volumul de poezie „Faruri, vitrine, fotografii” în 1980 la Cartea Românească.

Cenaclul „Universitas” – o adevărată şcoală de literatură
 moto: ”...în 1983, am fondat cenaclul Universitas ale cărei prime şedinţe au început undeva la un subsol, în jurul unei măsuţe joase de bar, şi au continuat la ultimul etaj al Clubului Universităţii de pe strada Schitu Măgureanu, în fiecare vineri seara de la orele 18.00, fie că aveam căldură (iarna) şi lumină, fie că nu.” (Mircea Marin, Ziua literară, nr. 93, 2004.)
Din 1983 am început să frecventez cu regularitate cenaclul Universitas condus de profesorul şi criticul Mircea Martin. Aveam de pe acum o oarecare experienţă şi maturitate în domeniu. Cu toate acestea mi-am dat seamă că mai am multe, foarte multe de corectat, de asimilat. Astăzi, la aproape douăzeci şi şapte de ani de la înfiinţare, pot spune cu mâna pe inimă că această şcoală de literatură s-a mulat cel mai bine pe aşteptările, profilul şi temerile mele. Experienţa trăită în acest cenaclu a fost una unică, irepetabilă şi inconfundabilă.
Atmosfera noului limbaj – postmodernismul – se instituia pe realitatea textului. Printre valurile avangardei literare Mircea Martin s-a dovedit a fi un critic de excepţie. El a ştiut să menţină echilibrul între tradiţie şi inovaţie, între ceea ce era considerat clasic şi ceea ce era considerat modern. Aici, am înţeles, cel mai bine că asumarea noii paradigme presupune, înainte de toate, asumarea poeziei moderne şi a textelor teoretice de la Baudelaire încoace: Rimbaud, Mallarmè, Ezra Pound, T. S. Eliot, Fernando Passoa, Paul Valèry, Apollinaire etc.; ideologia mijloacelor teoretice a unui Jean François Lyotard şi Wittgenstein; inventivitatea lui Joyce şi hermeneutica lui Umberto Eco. Am înţeles că modernul este mereu postmodern. El are însă antecedente, are istorie, are trecut şi viitor. Homer, Dante, Shakespeare, Cervantes, Villon rămîn mereu contemporanii noştri. Că literatura de bună calitate are la bază fundamentele. Modele, expresii, piloni. Avangardele sunt necesare, utile chiar. Ele nu se pot întemeia însă numai pe negaţie. Avangardele nu crează şcoli. Ele dinamiteaza, doar,  din când în când, sistemul literar-artistic, mai ales în momentele lui de lentoare, anchiloză şi oboseală. Temele sunt, în general vorbind, mai mereu aceleaşi. Cuvântul, sintagma, ţin de vocaţia artistului, de măiestria, seriozitatea şi, foarte important, de cultura acestuia.
Experimentul postmodernismului şi conceptualizarea acestei noi direcţii în literatura română era susţinut în acea perioadă de critica de specialitate prin Ovidiu. S. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Marian Papahagi dar şi prin proprii ei „soldaţi” şi „caporali”: Călin Vlasie, Alexandru Muşina, Ion Mureşan, Vasile Andru, Cheorghe Iova, Ioan Liviu Stoiciu, Mariana Marin, Mircea Cărtărecu, Nichita Danilov, Matei Vişniec, Simona Popesu, Daniel Corbu, Ion Moldovan, Ioan Hirghiduş, Ovidiu Pecican, Liviu Antonesei, Ion Zubaşcu, Caius Dobrescu, Ioan Bogdan Lefter, Marta Petreu… Reviste ca: „Echinox”, „Dialog”, „Convingeri...”, „Opinia”, „Vatra”, ”Astra”… publică în această perioadă, e drept, sporadic, poezii, texte, opinii legate de acest „fenomen”.

În aceste condiţii a apărut şi s-a dezvoltat mişcarea literară grupată în jurul „Universitas”. Şedinţele de cenaclu aveau loc într-o clădire de pe strada Schitu Măgureanu, vis-à-vis de Grădina Cişmigiu. Dacă îmi amintesc bine, acolo funcţiona un club al Universităţii. Cu serate, discotecă şi diferite alte întruniri şi manifestări studenţeşti.
La început şedinţele s-au ţinut la subsol, unde funcţiona un bar, situaţie cam incomodă pentru o astfel de activitate. Dar lumea era entuziastă şi nu lua în seamă anumite, mici, inerente disconforturi. Asta era prin aprilie, 83.
La primele şedinţe eram foarte puţini: Mircea Martin, Sergiu Ştefănescu, Gabriel Stănescu, Sever Achim, Nicoleta Pavel, Dinu Regman, Traian Ungureanu,  Ioan Munteanu,  Andrei Ştefan, şi subsemnatul.  Mă aşteptam ca să întâlnesc mai mulţi filologi. N.B. Iniţiativa formării cenaclului Universitas a aparţinut, însă, grupului de la istorie-filozofie. Cu timpul, din toamna lui 83, grupul s-a tot mărit. Au început să apară, masiv, filologii, centraţi pe grupul de la Braşov (Simona Popescu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Sorin Matei), ingineri, matematicieni, medicinişti etc. Aşa că ne-am mutat într-o încăpere mai mare, undeva la etajul superior al clădirii. Răcoroasă iarna şi călduroasă vara, ea a devenit neîncăpătoare şi pentru multă vreme sediul întrunirilor de la „Universitas”.

 Acolo, începând cu orele 18, săptămânal, vinerea, în jurul unei mese lungi şi scaune umplute până la refuz aveau loc şedinţele de cenaclu. Ele se desfăşurau până spre orele 22-23. Nu aveam dezlegare, din partea „stăpânirii” să stăm mai mult. Interdicţia, lumina, căldura intraseră deja în cotidian. La una dintre şedinţe, Radu Şergiu Ruba, deşi se stinsese lumina, el continua să ne citească. Citea în braille! Am ascultat în tăcere până a terminat de citit.  Toate, dincolo de faptul că, sunt aproape sigur, eram atent, de undeva de acolo de sus sau de jos, supravegheaţi de ochiul magic, roş-albastru al tovarăşilor... Dar nu-mi aduc aminte ca cineva dintre noi să fi luat în seamă, vreodată, acest amănunt.
Astăzi, pare bizar, dar, atunci, ne simţeam liberi!.. iar atmosfera de grup, de haită, creată în acele seri de la „Universitas” nu-ţi da posibilitatea să te gândeşti la altceva. Fiecare centimetru al secundei binare era disecat şi comentat îndelung. Aprig chiar! De la Horia Gârbea, Doina Tudorovici, Sever Achim, Simona Popesu, Cristian Popescu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Radu Sergiu Ruba, Ramona Fotiade, Paul Vinicius, Ştefan Damian, Gabriel Stănescu, Doru Mareş şi pînă la Ioan Bogdan Lefter, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Bogdan Chiu, Alexandru Muşina, Ion Stratan, Romulus Bucur... Prin toamna lui 1983 Cenaclului de luni s-a dezmembrat, aşa că, mulţi dintre lunedişti, au început să treacă pe la Universitas şi pe la Junimea. Nu le venea să creadă că Cenaclul de luni, din considerente ideologice şi de partid, nu mai exista… Mulţi dintre ei îşi prelungeau, în felul acesta, căutările şi aşteptările inerente…
Şedinţele de cenaclu, de la Universitas, fără a fi regizate, orchestrate, dirijate, se desfăşurau, parcă, după un ritual anume. În jurul unei mese lungi, aproape interminabile, de o parte şi de alta, aşezaţi după criterii de nimereală şi de gust, se asalta la baioneta cuvântului orice redută a sintagmei, orice vers temător, ca o idilă. Bumerangul discuţiilor atingea toate palierele unui comentariu şi analize critice, fără zgârcenie şi fără compromisuri… Faptul de a rezista, chiar pe margine fiind, fără o implicare directă, era un câştig. Câştigul era cu atât mai substanţial cu cât implicarea ta era mai mare. În general, aproape toţi membrii grupării erau tineri între 20 şi 30 de ani. Uneori, un an sau doi în plus sau în minus, printre fragmentele de poeme şi poezele, adăugaţi la sintagma „bătrâncios” al Simonei Popescu sau altele de genul acesta nu prea cădea bine la linguriţă. Dar ele reprezentau sarea şi piperul acelor ani.
D-l profesor Mircea Martin, parcă-l văd şi acum, un om deosebit, încă tânăr, prietenos stătea undeva în capul mesei. Nu ştiu să se fi făcut cândva, cineva vreo fotografie, dar fotografia aceea, cu o masa lungă, cu un om în capul mesei şi ceilalţi adunaţi în jurul acesteia, parcă am mai văzut-o undeva?!.. Ca un adevărat comandant de „navă şcoală” lăsa, cu bunăştiinţă, de cele mai multe ori cârma pe mâna „mateloţilor” şi numai rareori intervenea politicos dar autoritar, pentru o eventuală „corecţie” sau un scurt comentariu pe marginea odiseei.
Cu materialul clientului pe masă (existau programări, existau afişe; cel care citea se prezenta în cenaclu cu manuscrisele dactilografiate în 5-6 exemplare etc., etc.) începea disecţia. În halate albe şi ochelari de pluş, bisturiele ascuţite ale unora ca Ioan Bogdan Lefter, Caius Dobrescu, Alexandru Muşina,  Simona Popescu sau Horia Gârbea operaţia, sub privirea atentă a profesorului, decurgea firesc. Amplă, adâncă, cu infiltraţii serioase în zonele sensibile, presărată din loc în loc cu ingrediente din belşug şi alte delicatese în domeniu, rămânea pentru fiecare o experienţă numai bună de ţinut minte. Cei care aveau ţinere de minte mai repetau experimentul, alţii dezertau „speriaţi”, pe ascuns. Maestrul îi asculta pe fiecare cu atenţie, îşi nota tacticos în carnetul lui câte ceva iar la sfârşitul şedinţei ne comunica părerea domniei sale. O apreciere, cât de cât, a profesorului, pentru cel care citea în cenaclu, era o garanţie că acesta se află pe drumul cel bun.
Am citit de mai multe ori în cadrul cenaclului. Botezul a fost unul dur, fără menajamente. La sfârşitul şedinţei am ieşit aproape bucăţele, m-am adunat repede, orgolios şi am reluat asaltul pentru viitoarele reprezentaţii. Altă dată, când am citit, printre altele, un poem mai „ciudat” (Poem neterminat sau... manifest antiavangardist) am fost „îndrumat”, politicos,  spre lunedişti… De aceea cred că, la Universitas, fără a se impune lucrul acesta, se căuta altceva. Cosmopolit, heteroclit, la început, ca orice adunare pestriţă, cu timpul, a început să arate, să devină tot mai mult, cu o grupare literară care îşi căuta frenetic identitatea - gruparea nouăzecistă. De acolo, şi dintre ei, s-au ridicat poeţi, prozatori, dramaturgi şi critici importanţi pe care istoria literaturii române nu îi poate ignora.
Erau zgârciţi în aprecieri, uneori chiar cârcotaşi, dar drepţi. O laudă, o apreciere cât de mică îţi dădea curaj, te îmbărbăta, te ajuta să-ţi justifici prezenţa ta acolo. Şi asta conta enorm. Orgoliile, vanităţile erau mari. Miza, competiţia acerbă. Toate se întemeiau însă pe talent susţinut de o cultură puternică, solidă.
Am apreciat şi atunci, şi acum, judecând la rece situaţia, seriozitatea discuţiilor din cenaclu, elevaţia şi erudiţia lor, dincolo de avatarurile impulsive ale tinereţii. Ele erau pertinente, făcute cu acribie şi profesionalism chiar dacă autorii, în marea lor majoritate, erau încă studenţi sau la început de carieră. Erau nişte oameni deosebiţi!... Filologi, în marea lor majoritate, istorici şi filosofi, ingineri de toate categoriile, medicinişti, profesori etc. Îi vedeam şi îi auzeam, îi simţeam în jurul meu ca pe o mare familie. Nu aveam însă perspectiva timpului. Astăzi, constat cu bucurie şi satisfacţie că majoritatea dintre ei au ajuns personalităţi de excepţie.
Îmi aduc aminte că, în cadrul unor şedinţe de cenaclu, d-l Mircea Martin invita să citească şi să ne vorbească  din experienţa lor, personalităţi de marcă a literaturii române: Constantin Abăluţă, Cezar Baltag, Constanţa Buzea, Angela Marinescu,  Ana Blandiana…, să citească membrii unor grupări literare din provincie, de la Piatra Neamţ: Daniel Corbu, Radu Florescu, Vasile Baghiu, Adrian Alui Gheorghe…  sau, uneori,  cenaclul se deplasa în provincie (Reşiţa, Timişoara etc.). Modele, personalităţi, şcoli. Această interactivitate era benefică, stimulatoare.
Am apreciat personalitatea d-lui profesor Mircea Martin. Calm, sobru, echilibrat. Cu spiritul şi competenţa profesională a domniei sale a ştiut să „gestioneze” ceea ce s-a numit gruparea literară „Universitas”. Toată admiraţia şi recunoştinţa mea.
Am avut noroc să găsesc în Bucureştiul acelor ani adevărate şcoli de literatură. Au fost atunci, pe vremea studenţiei, formării şi desprinderii noastre, dar constat că au rămas şi astăzi repere programatice în istoria literaturii române. A fost şansa mea...

Bucureştiul înainte şi după cenaclu...
Bucureştiul, după mine, capitala provinciilor româneşti, şi atunci, şi cred că şi astăzi, poate fi oraşul căutărilor, împlinirilor sau deziluziilor tale... Depinde, în mare măsură, dincolo de anumite circumstanţe sau împrejurări, de natura opţiunilor şi aşteptărilor tale…
Dacă Constanţa Buzea m-a publicat în Amfiteatru, nu peste tot lucrurile stăteau astfel. Nu întotdeauna alegeam calea cea mai bună… Avid de cunoaştere, ţin minte o întâmplare petrecută la redacţia revistei „Luceafărul”. Am mers, într-o toamnă târzie,  la „Casa Scânteii” împreună cu Ioan Munteanu, coleg şi prieten într-ale poeziei. Acolo l-am întâlnit pe.................
Il cunoşteam din scris. Chiar mă bucuram. Un poet! Ne-a primit politicos, într-o atmosferă aproape jovială, am discutat despre literatură, viaţă, studenţie. Prinzând curaj i-am dat câteva poezii. Le-a luat şi le-a citit cu atenţie, cu voce, tare. Ne plăcea!.. Citea, se oprea, însemna cu stiloul pe marginea foii, tăia câte un vers, exclama fericit sau se încrunta atunci când nu-i convenea ceva... La un moment dat s-a uitat îndelung, aproape fix, pe fereastra care dădea înspre parcul şi statuia lui Lenin din faţa complexului tipografic. După o vreme ne-a apostrofat părinteşte: mă, băieţi!... cum credeţi voi să cuceriţi lumea, poezia de astăzi!... A ajunge poet…, scriitor…. pauză!…e drum lung....iată Poezia!..trebuie doar s-o scrieţi!.. şi ne-a arătat, aşa, cu mâna întinsă, direct prin fereastră, statuia lui Lenin şi bulevardul larg, gol, cenuşiu... Talentul etc... etc... folosit în slujba marilor idealuri... etc... etc...Tineretul ţării..., aşa şi pe dincolo..., trebuie să-şi aducă contribuţia… iar poeţii... artiştii, nu-i aşa!..., să fie în primele rânduri etc., etc...
O remarcă trebuie, totuşi, făcută! Ne aflăm în anii 1983-1985. Situaţia era critică şi la propriu şi la figurat. Eram student la istorie-filosofie. Nimeni nu prevedea însă anul 1989!!!
Am plecat profund dezamăgiţi dar şi îngânduraţi. Ce naivi trebuia să fim!..
Citeam altădată revista „Săptămîna” unde, într-o cronică specială, Ion Barbu se lua la trântă cu generaţia optzecistă, „contestatară”, şi credeam că acest aspect este un fenomen izolat, particular. Mă înşelam amarnic!...

Între pasivitate şi rezistenţă, visul!..
„Rezistenţa” împotriva dictaturii, prostiei şi ignoranţei, pe vremea aceea, dacă s-a făcut (privind retroactiv deşi, pare, oarecum, neverosimil!)… s-a făcut, înainte de toate, prin CULTURĂ!!!..  Şcoala rămăsese o instituţie serioasă, solidă. Facultatea, în comparaţie cu cea de acum,  o adevărată citadelă a elitelor învăţământului românesc.
Unele dintre mişcările şi grupările literare ale acelor ani şi-au asumat pe deplin acest rol – rezistenţa prin cultură. Despre Cenaclul de luni şi Universitas, depun mărturie şi afirm, cu certitudine, că au făcut-o!
Într-o lume ciudată, în care sărăcia, bâlciul şi circul atinseseră cote alarmante, propaganda şi alte numeroase cânturi şi cântări, erau folosite de trubadurii „epocii de aur” drept „adevăratele” repere. Imnurile patriotarde şi ale cultului conducător scoteau la iveală tot felul de poeţi şi potese, scriitori fără operă, veleitari. Ce era curios, oamenii nu le mai luau demult în seamă, nu mai credeau în ele. Pagini nesfârşite maculatură + două ore TV. În afara unei anumite osaturi anchilozate, nomeclaturiste, carieriste, de tip neostalinist, marea majoritate a populaţiei abandonase de mult calea. E drept, nu întrezăreau alta, în condiţiile date,  erau, cum s-ar zice, Marii Pasivi. Îşi găseau refugiul în muncă, lectură, teatru, sport, drumeţii etc. Ici,  colo, câte o voce singulară, de tip Dorin Tudoran, Dinescu sau Blandiana.
Restul tăcere!...
O tăcere, grea, apăsătoare care, totuşi, anunţa ceva!... Ce anume!?..., aveam să aflăm în 89 când, mai marii lumii, pe o situaţie dată, pe au hotărât din nou!
Dizidenţii acelei perioade, pentru mine, cel puţin, sunt eroii numiţi şi nenumiţi, cunoscuţi sau necunoscuţi de la Academie, Bibliotecă, Teatru, Ateneu sau Operă; profesori de la Universitate; unele cenaclurile literare; grupul de prieteni şi de sfat din căminul studenţesc Grozăveşti. Ce lume! Ce timpuri! Ce oameni!..
La Dorohoi şi Botoşani, unde am fost „delegat” cu repartiţie guvernamentală, am căutat să-i recuperez (să-I inventez!...) şi să-I întregesc… La Dorohoi, am pus la cale mişcarea literară „Septentrion”. La Botoşani coordonez cercul de literatură „Ion Pilat” şi Festivalul naţional de poezie pentru elevi „Constantin Dracsin.” Particip la viaţa scriitoricească din ţară (atât cât se poate!) şi de la Botoşani (unde, cred, se ştie, se întâmplă lucruri!..) Dincolo de toate, am căutat să păstrez legătura materială, dar, mai ales, sufletească şi spirituală cu marii mei prieteni...
Profesor, tată, soţ, între citit şi scris, trăiesc sau supravieţuiesc acestor minunate vremuri postloviturii de stat decembriste! E mult, e puţin, nu ştiu! Dar nu mă plâng. Am făcut cum s-ar zice războiul! Între slujbă şi drujbă, cărţi şi maşina de scris ( mai nou computerul!), m-am convins destul de târziu, e adevărat,  că provincia, oriunde te-ai afla, are memoria scurtă, ucide puţin, câte puţin!…
M-a preocupat şi mă preocupă, însă, mereu, refacerea geometriei visului, a realului, a întregului…......... Fascinat de joaca jocului am fost şi sunt conştient că, dincolo de aparenţe, suma părţilor..., nu dau niciodată întregul!...


în loc de addendă
sau scrisoare către generația mea


aşa
gândea fiecare pe-atunci
lupi tineri vânam mai mult în haită
pe la colţurile gurii cu urechile ciulite
în nopţile albe fără frontiere
prin oraşe somnambulice aşteptam cutremuraţi zorile

departe
în provincia memoriei
trecea G L O R I A pe bulevardul victoriei mas-
turbându-şi fesele (două felinare de aur potcovite
în noaptea adâncă de ceară)

nOi
o priveam cu ciudă
libidinos din spate (faţa
o avea mai mereu în reparaţie capitală)
trecută în revistele de gală eczema unei cicatrice vulgare pe
ochii minţii noastre-nfierbântate

N U
pentru vOi
ziceau bătrânii lupi copţi în chesoanele marilor naufragii
a a   Ă Ă  e e  I I   o o  U U
e această splendidă arătare  b e l i ţ i l o r  şi
îşi înfigeau lacomi ochii lor putrezi adânc între
ţâţele ei mari grele rotunde

uuuRaaa
trecea G L O R I A  pe  b u l e v a r d u l  v i c t o r i e i
mireasa morţii în sărbătoare
nurlie zăludă şi cheală
cu surle şi tobe
mirosind a lingoare
a lăptucă tânără şi-a busuioc deocheat Ne
venea rău  ameţeala
d o a m n e   Ne
venea să ne-aruncăm cu T O Ţ I I (k a m i k a z e) la
picioarele ei rotitoare crescute direct din cerul înalt

aveam frisoane în fiecare anotimp Ne
zvârcoleam spasmodic cu fiecare generaţie
umpleam sufletul noduros cu năduf
ca pe un hârdău lepros

AH
(ne ziceam)
mândri şi liberi în bantustanele fericirii va
veni EA  z i u a   a c e e a  în care o să-L întoarcem pe dos
cu  J O S U L  în  S U S  (să urle
steaua lui umedă lucitoare) şi-o să-L bem
pîn la  O S

dar ziua  a c e e A
venea prea târziu obosită stoarsă
cră-că-na-tă
ca o mârţoagă leşinată
puturoasă
muncită şi grea
nOi
rămâneam pironiţi mai departe în
poarta norocului cu ochii holbaţi pe U L I Ţ Ă

trecea G L O R I A pe bulevardul oricărei victorii
muncindu-şi în scârbă
fesele
iepele
două felinare de ceară în noaptea adâncă

h a u u u
H a u – H a u u u  vuia pădurea tânără
turme de glasuri trăgând după ea
ecouri lichide răstălmăcind alese geometrii!


(n.b. o parte a acestor note au apărut în volumul „UNIVERSITAS – A fost odată un cenaclu…”, Ed. M.L.R., 2008, sub îngrijirea şi coordonarea d-lui prof. Mircea Martin. Reiau, în extenso,  cu modificările şi completările de rigoare)     

februarie, 2013, Botoşani

2 comentarii:

  1. Ca sa inteleg? Tu singur iti pui intrebarile si tot tu, singur, raspunzi la ele? Tare!

    RăspundețiȘtergere
  2. Asta era si ideea, vezi titlul: , cronica unui interviu imaginar'.
    Este interesant cum, in ciuda tuturor obstacolelor, tanarul de cultura condus de curiozitate, speranta, avant si curaj reuseste sa-si defineasca o identitate intr-o lume in care exprimarea personalitatii libere si a identitatii era un tabu, sau chiar o crima.
    Fumos interviu si frumos destin..

    RăspundețiȘtergere