PETRUŢ PÂRVESCU: „MIC DICŢIONAR DE ISTORIE”

E greu de găsit o istorie a dicţionarului. Charles Panati în „Cartea începuturilor” (Editura „Orizonturi”, Bucureşti, 2004), consideră că primul dicţionar păstrat ar fi o simplă listă datată din jurul anului 600 î. Hr. Ea ar cuprinde cuvinte akkadiene din Mesopotamia centrală. Dicţionarul, în forma ajunsă până azi, a fost perfecţionat de greci.  Este cunoscut un lexicon elaborat în secolul I d. Hr. de Pamphilus din Alexandria. Se spune că ei revizuiau cu regularitate aceste dicţionare şi dintr-o necesitate obiectivă: tranziţia în care se afla limba greacă, de la  cea arhaică la cea clasică timpurie.

În ceea ce priveşte spaţiul românesc, Constantin Nemeş în eseul „Mică preumblare prin istoria începutului dicţionarului românesc” (http://altmarius.ning.com) şi publicat pe 22 martie 2010, aminteşte ca prime dicţionare: cel de la Biblioteca Publică din Belgrad, cel descoperit de Timotei Cipariu, cel alcătuit de Pamvo Berinda şi aflat la Moscova, un altul aflat la Biblioteca Imperială Rusă, unul în colecţia „D. C. Sturdza” a Academiei Române, „Lexiconul slavo-românesc şi tâlcuirea numelor” realizat la 1649 de Mardarie Cozianul, cel întocmit la 1678 de Mihai Logofătul din Târgovişte, un fragment de dicţionar întocmit pe la 1700 la Bistriţa, lexiconul întocmit la 1741 de ierodiaconul Misail şi „Lexiconul păcurariului slavo-românesc”, datat 1778. Dintr-o recenzie a lui Levente Nagy şi publicată în revista „Dacoromania” (vezi www.dacoromania.inst-puscariu.ro), extragem: 1. „în 1871, Bogdan Petriceicu Haşdeu, descoperă „Dictionarium valachico-latinum”, dar nu va putea stabili date despre el (autor, data scrierii lui etc.); 2. „textul dicţionarului va fi publicat în 1898 în revista „Tinerimea română” de către Grigore Creţu sub titlul „Dictionarum Valachico-Latinum”; 3. „în 2003, dicţionarul este republicat la editura „First” din Timişoara cu titlul „Dictionarum valachico-latinum (Anonymus Caransebesiensis)”, atribuindu-i-se ca autor pe Mihai Halici-tatăl”; 4. „în 2008, acest dicţionar apare într-o ediţie critică modernă cu titlul „Dictionarium valachico-latinum. Primul dicţionar al limbii române”.   Ediţia din 2008 are un studiu introductiv de Gheorghe Chivu.  Din acest studiu , spune Levente Nagy,  aflăm că  „prin analiza filigranelor dovedeşte că hârtia pe care este  scris textul lexiconului se datează între 1640-1660” şi „chiar dacă nu poate să stabilească exact cine ar fi autorul dicţionarului, aduce argumente incontestabile în vederea amendării unei teze mai vechi, (…) teză după care autorul dicţionarului ar fi Mihai Halici-tatăl”.

Constantin Nemeş, în sursa citată, consideră că autorul ar fi Mihai Halici-junior (1643-1612): „Către mijlocul secolului al XVII-lea, la Caransebeş ia fiinţă o „şcoală gramaticească” de stat, sub conducerea lui Mihail Halici, nobil de origine română. Acesta versifica o „Psaltire” calvino-română pentru nevoile şcolii. Fiul său, Mihai Halici-jr. (1643-1612) i se atribuie „Dictionarium valachico-latinum”(Anonymus Caransebesiensis), primul dicţionar bilingv cu româna ca limbă de bază, scris cu litere latine

Am făcut această scurtă incursiune pentru a  arăta că preocuparea scrierii dicţionarelor este veche şi că ea continuă în prezent printr-o diversificare a tematicilor abordate. Spre exemplu, numai o temă precum „istoria României”  include arii  din ce în ce mai restrânse: exilul, politica externă, gândirea economică, enciclopedismul istoric, istoria în date,  mari bătălii,  ştiinţe speciale ale istoriei, oficiali de stat români, lumea antică, personalităţi din alte ţări despre România, arhaisme şi termeni istorici, cronologia critică a domnilor, istorie a religiilor, partide politice, mari dregători, familii boiereşti, civilizaţii etc.  Din această perspectivă, profesorii de istorie, sau ştiinţe conexe, au simţit nevoia tot mai acută ca în actul didactic să insiste  asupra înţelegerii unor termeni, expresii istorice şi evenimente specifice. Aşa au apărut dicţionarele de istorie pentru uz didactic. Reamintim câteva: Constanţiu Dinulescu ş. a. („Dicţionar istoric: pentru examenul de capacitate şi bacalaureat”, 1999), Mariana Gavrilă ş. a. (Dicţionar şcolar de termeni şi expresii istorice”, 2005), Marin Lupu („Dicţionar de istorie pentru elevi”, 1999), la care îl putem adăuga şi pe cel conceput de Petruţ Pârvescu („Mic dicţionar de istorie – MDI”, Editura „Cartex”, Bucureşti, 2009, prefaţă de acad. Dan Berindei).

Cu ani în urmă am avut privilegiul de a căuta câteva date în „Dicţionarul istoric, arheologic şi geografic al României”, lucrare de pionierat concepută de O. G. Lecca şi finalizată în 1937. Dicţionarul lui Petruţ Pârvescu aproape că m-a obligat să revin la „dicţionarul Lecca” pentru a observa ce şi-a propus autorul atunci, în preajma anului 1937, şi    ce-şi propune Petruţ Pârvescu azi. În prefaţa lucrării, O. G. Lecca expune programul privind rolul şi importanţă practică a dicţionarului său: 1. „această lucrare e un informator pentru tot ce priveşte trecutul României (…) prezentat sub formă de dicţionar”; 2. „se adresează atât cercetătorilor, celor ce cunosc mai de aproape istoria ţării, cât şi persoanelor ce doresc să aibă la îndemână desluşiri şi date”; 3. „scopul lucrării şi întinderea ei cer conciziune pe care am căutat-o şi pe care credem că am îndeplinit-o, evitând fraze inutile şi digresiuni”; 4. „ne-am gândit în primul rând că cel doritor să aibă un răspuns neîntârziat şi lămurit la o chestiune, nu-l poate căpăta decât după cercetări în lucrări speciale”; 5. „am căutat să situăm cât mai bine noţiunile în timp şi loc” etc. Deşi scopul alcătuirii de către Lecca a dicţionarului său  este unul destul de valabil şi azi, el este inactual prin perioada propusă spre finalizare, în sensul că nu sunt menţionate persoanele implicate în istoria României după 1918.  Probabil că pe acest aspect a mizat şi Petruţ Pârvescu, ţinând cont că nu l-am găsit nominalizat în bibliografia folosită.

După 75 de ani de la apariţia dicţionarului Lecca, Petruţ Pârvescu, ca profesor de istorie –filozofie, cu o vechime considerabilă în învăţământ, îşi propune  cam aceleaşi obiective: 1. „lucrarea se adresează elevilor de gimnaziu şi de liceu, precum şi acelora care, într-un fel sau altul, studiază istoria sau sunt interesaţi de aceasta”; 2. „am prezentat cele mai semnificative concepte şi noţiuni, personalităţi şi evenimente istorice care nu sunt suficient de clar explicate în manualele şcolare sau lipsesc cu desăvârşire”; 3. „accentul este pus, cu precădere, pe istoria naţională. Am căutat să oferim repere etimologice pentru aproape toate cuvintele inventariate”; 4. „este un instrument de lucru, necesar elevilor atât în studiul şi aprofundarea istoriei, la examenele naţionale şi de bacalaureat, cât şi în formarea unei culturi generale, echilibrate şi bine documentate” etc.

Cei care vor utiliza ca instrument de lucru dicţionarul lui Petruţ Pârvescu, vor constata un stil de abordare complementar specificului unui simplu demers didactic. Recunoscut ca poet, publicist, grafician şi pictor, nu e de mirare că toate au contribuit la organizarea conţinutului, la cristalizarea definiţiilor şi la un mod de explicare a termenilor istorici uzuali într-un context atrăgător, nuanţat sau ataşat unor metafore. Se observă că textul ce alcătuieşte o definiţie este rezultatul conlucrării fericite dintre poetul recunoscut, istoricul de marcă şi profesorul cu experienţă Petruţ Pârvescu. Prefaţa semnată de academicianul Dan Berindei, întăreşte calitatea incontestabilă a ceea ce se vrea lucrarea întocmită de Petruţ Pârvescu: „mic dicţionar de istorie”.

Georgică Manole