miercuri, 22 iunie 2011

Claudiu Komartin - Scriitorul - destin şi opţiune


 
Cred şi acum că, dacă faci ce trebuie cu tine, din tine, tot restul vine de la sine. Şi cred că, pe undeva, am ştiut dintotdeauna că am un destin care se va împlini fără ca eu să-mi bat prea mult capul cu ceea ce am de făcut ca să ajung undeva anume. » 






1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?
Eram atât de inconştient, încât nu mă interesa decât scrisul. Încercam cu disperare să găsesc formele care mi se potrivesc cel mai bine, care puteau exprima tot tumultul dn mine şi, căutând poezia cu nesaţ în tot ceea ce trăiam, nu îmi prea puneam problema viitorului sau a unor opţiuni foarte clare… Cred şi acum că, dacă faci ce trebuie cu tine, din tine, tot restul vine de la sine. Şi cred că, pe undeva, am ştiut dintotdeauna că am un destin care se va împlini fără ca eu să-mi bat prea mult capul cu ceea ce am de făcut ca să ajung undeva anume. Ca şi în lungile plimbări solitare pe care le fac în oraşe în care ajung pentru prima dată, paşii mă poartă întotdeauna către locuri care îmi ies singure înainte, către întâlniri semnificative, către momente şi imagini care mă tulbură şi mă contaminează, iar asta e, şi în viaţă, singura formă de devenire pe care mi-o pot imagina. 

2-3. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. Care a fost drumul până la prima carte?
De debutat am debutat în 2002, cu o proză scurtă în revista “Contemporanul” (însoţită de cuvintele profesorului meu din liceu, Octavian Soviany) şi cu poeme în “Ziua literară”, care pe atunci era locul cel mai important în care se afirmau vocile generaţiei tinere, după lectura în cenaclul “Euridice” condus de Marin Mincu. Dar cea mai importantă apariţie a fost, fără îndoială, în 2003, o pagină de poeme în România literară” (unde Mariana Marin a fost de o uriaşă generozitate, prezentându-mă, pe mine care eram doar un poet nesigur şi cusurgiu de 19 ani, ca pe o certitudine. Sper să nu-i fi înşelat, în anii care au urmat, această presimţire.)
Primele încercări literare (însoţite de o conştiinţă incipientă a ceea ce făceam – sau aveam de făcut – în literatură) se leagă de câteva nuvele scrise prin 2001-2002 şi de multele, foarte multele poeme scrise de pe la sfârşitul clasei a XI-a până la terminarea liceului, dintre acestea alegând eu în primăvara lui 2003 cele 42 de texte ce aveau să alcătuiască volumul meu de debut, Păpuşarul. Dar, dacă îmi aduc bine aminte, am început să scriu pe la 13 ani, când forjam nişte microeseuri filosofico-poetico-eroi-comice în elanurile cărora se găseau, probabil, câteva dintre obsesiile, temele şi tensiunile pe care aveam să le formulez pe deplin, într-o form(ul)ă numai a mea, ceva mai târziu.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Cred că am mai spus-o, le datorez enorm câtorva scriitori a căror prietenie a fost o sursă de inspiraţie şi, nu o dată, colacul meu de salvare în momentele în care îmi pierdeam de tot curajul: Mariana Marin, Ioan Es. Pop, Octavian Soviany, Nora Iuga, Mircea Ivănescu (la acest mare poet şi traducător am petrecut, acum vreo 6 ani, o săptămână în care am învăţat cât am nu am învăţat de la toţi profesorii din facultate). Datorită lor am ajuns la cărţi care mi-au marcat tinereţea şi, probabil, evoluţia stilistică. Dintre cei tineri, Dan Coman şi Răzvan Ţupa sunt printre cei mai vechi prieteni pe care îi am. Am crescut împreună, într-o atmosferă pe care nu ştiu dacă şi unde o voi mai regăsi vreodată. Era un moment foarte fast, deşi atunci nu îmi dădeam seama de asta, şi sper să păstrez cât mai mult timp amintirile extraordinare din acei ani cu Constantin Virgil Bănescu, Cosmin Perţa, Ştefan Manasia, Dan Sociu, George Vasilievici, prin Bistriţa, Botoşani, Cluj, Constanţa şi Bucureşti. Ni se părea că am putea face orice, deşi eu unul habar n-aveam ce ar putea însemna asta.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Din păcate, în această chestiune am învăţat mult mai multe din cărţile şi din atitudinea unor scriitori străini decât din literatura noastră. Sigur, păstrez o admiraţie constantă pentru cei neînregimentaţi, pentru contestatarii furioşi ca Paul Goma, dar, în general, la capitolul acesta, scriitorii români nu au excelat niciodată. Nici prin curaj, nici prin demnitate, nici prin prezervarea cu orice preţ a crezului artistic şi politic. Dacă mi-am conturat cât de cât o idee despre ce înseamnă această relaţie care vă interesează, am făcut-o datorită lecturilor din Pasolini, din ruşi şi graţie câtorva sârbi foarte puternici şi neclintiţi. Cred că trebuie să fii coerent şi angajat, dar nu în sensul în care au înţeles-o intelectualii-directori de conştiinţe de la noi din ultimele decenii, trebuie să fii angajat sută la sută în fiecare vers, în fiecare cuvânt pe care îl scrii, dar nu atât din punct de vedere ideologic. Trebuie să fii angajat până la virgulă, până la liniştea dintre rânduri, să fii angajat sintactic, iar asta să fie o treabă profund viscerală, nu un joc de societate. Ca scriitor, trebuie să rămâi un combatant pregătit în orice moment să îşi apere arta şi conştiinţa. Să fii pregătit pentru orice şi să nu abdici de la lucrurile care ţi-au condus existenţa, ţi-au ordonat-o, dând astfel un sens lumii.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
E o literatură bătăioasă, pentru mine e un motiv de constantă uluială faptul că apar întruna oameni extraordinar de înzestraţi care iau în piept lumea cu gândul doar să facă literatură adevărată, şi fără alte ambiţii sau ţeluri terestre. Pentru asta am şi creat Institutul Blecher, pentru asta am pornit Casa de editură Max Blecher, care va scoate cărţile celor care nu fac nici un fel de compromis. Şi pentru că, în 2011, într-o lume întoarsă cu fundul în sus ca a noastră (dar când oare a fost altfel?), tot felul de indivizi visători şi sălbatici şi complet inutili pentru societate îmi întreţin speranţa că forţa imaginaţiei şi a conştiinţei umane, dar şi statornicia principiilor pot schimba lumea…

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
Nu am avut niciodată un program şi nici nu îmi imaginez aşa ceva. Deşi îi admir pe scriitorii care îşi pot impune o astfel de exigenţă. Un nou volum de versuri – în curând, poate prin 2012, sau poate după acest nou sfârşit al lumii care le dă unora atâtea emoţii… Nu-i nici o grabă. Toate la timpul lor.

7+Unu. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.


(doar un cântecel pentru autişti)

stele şi dinţi încleştaţi
şi lucrurile pe care nu le poţi salva
decât izbindu-le de-un perete

te-am simţit în mine şi te-am urât

niciodată liber niciodată eliberat
de tine nu plânge
ce rost are să plângi
înecat în lumină

am fost acolo am încercat să simt

(doar un cântecel pentru autişti)

şi totul strâns pentru totdeauna în tine
şi totul legat cu funii în tine

cobalt sau dragoste carnivoră

ultima promisiune
ultima atingere
ultima dată când mi-ai astupat gura
cu ceva doar al tău

şi apa asta adâncă în care
aş fi vrut să-mi ascund chipul

regretele inutile          
           
satârul şters pe furiş

aprilie 2011, Bucureşti

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu