vineri, 23 septembrie 2011

Cristian Bădiliţă - Scriitorul - destin şi opţiune




„Debutezi în literatură aşa cum debutezi în viaţă, firesc şi simplu, fără scrîşnete, dar şi fără complexe.”












1. Ce rol au jucat destinul sau opţiunea în viaţa Dvstră?
Nu există decît destin, cel puţin aceasta este convingerea mea, verificată în fiecare împrejurare. Opţiunea personală fructifică doar, fără să le anuleze, datele destinului. O opţiune poate fi proastă sau bună, în măsura în care merge sau nu împotriva datelor respective. Dacă viaţa noastră avansează spre construirea unui sens, acesta nu poate fi decît un sens care transcende opţiunile conjuncturale. Cine-şi asumă responsabil viaţa îi caută şi cheia, cifrul. Orice biografie autentică verifică schema generală de mai sus.

2. Istoria literaturii consemnează uneori arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru Dvs. cînd credeţi că s-a produs cu adevărat acest eveniment?
Debutezi în literatură aşa cum debutezi în viaţă, firesc şi simplu, fără scrîşnete, dar şi fără complexe. Mi se pare caraghioasă împărţirea vieţii unui scriitor în două: înainte şi după debut. Un scriitor e scriitor din primul pînă în ultimul minut al vieţii, chiar dacă n-a publicat un rînd. Există non scriitori absoluţi, evidenţi, care au umplut rafturi de biblioteci… Dar e strict treaba lor.

3. Care a fost drumul pînă la prima carte?
Firesc, presărat cu sute, cu mii de cărţi ale altora. Dar, ca să spun drept, nu ştiu nici pînă acum care a fost prima carte. Dacă va fi fost… Rescriu mereu, publicarea n-are decît o valoare relativă. E un fel de îmbrăţişare (de aceea dedic aproape fiecare volum cuiva la care ţin), sau un fel de răsuflare (răsufli uşurat, descongestionat); uneori un pariu, un test, alteori, în cazul cel mai derizoriu, o expectoraţie…

4. Ce personalităţi, prieteni, eveniment biografic v-au influenţat viaţa ca scriitor?
- Destinul mi-a dăruit mari şi admirabili prieteni, care, lucrul cel mai important, niciodată nu şi-au manifestat pretenţii didascalice. Nu pot să-i înşir pe toţi: Petru Creţia, Cornel Mihai Ionescu, Al. Paleologu, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Theodor Cazaban, apoi, Horia Patapievici, Andrei Pleşu, dintre cei foarte cunoscuţi, oameni de o zestre umană, nu numai intelectuală, remarcabilă; îi adaug pe Dan Stanca, Alex. Stefănescu etc. Aceştia, din România. Maeştrii absoluţi însă i-am avut în Occident, pe linie patristică: Monique Alexandre, Marguerite Harl, Pierre Hadot, Lorenzo Perrone, Enrico Norelli, Martin Velasco, Ayan Calvo etc. etc.. Lista e foarte lungă, toţi mi-au dat ceva esenţial, cu voie sau fără de voie. Cel mai mult am căpătat însă de la prietenii mei „anonimi”, oameni puţin cunoscuţi sau deloc cunoscutţi public. Evenimentele care m-au marcat, cred, definitiv au fost două: serviciul militar, o miniînchisoare din care am ieşit plin de ură şi de scîrbă faţă de o parte dintre semenii mei; şi schimbarea la faţă a unei părţi din România, petrecută în decembrie 89. Ambele m-au călit sufleteşte, mi-au întărit credinţa. Trecerea prin iad e o experienţă obligatorie pentru purificare. Abia acum însă îmi dau seama cît de cumplită experienţă este această trecere prin iad, aici, pe pămînt. Cărţile mele de eseuri se rotesc practic în jurul celor două evenimente, încercînd să le priceapă şi să le reîntregească sensul „iniţiatic”.

5. Care este, după Dvs., raportul dintre scriitor şi putere?
Calitatea esenţială a scriitorului, ca şi a omului politic, de altminteri, ar trebui să fie curajul. Afirmarea inteligentă, nu tîmpă şi isterică, a curajului dă marea dimensiune a unei personalităţi. Un scriitor nu dă lecţii directe, ci indirecte, prin atitudine mai mult decît prin „idei” sau „opinii”. Ideologii se recrutează în general printre pseudo-scriitori, printre tezişti, conţopişti a căror treabă, în general, e aflarea în treabă. În rest, despre curaj sau implicare nu se discută; scrisul, ca şi iubitul, ca şi credinţa, e un fapt al vieţii. Un fapt major al vieţii. Aşadar, cine scrie, în mod obligatoriu se şi implică…

6. Cum apare pentru Dvs. Literatura română contemporană?
Citesc literatură din pasiune, cu poftă, şi sunt fericit o săptămînă întreagă atunci cînd descopăr o carte bună. Apropo, acum sunt la jumătatea unei asemenea săptămîni, pentru că tocmai am citit două romane splendide: Sexagenara şi tînărul, al Norei Iuga şi Simion liftnicul, al lui Petru Cimpoeşu. Literatura română, încet încet, se decomplexează, trece din faza de genialitate precoce/puberă în aceea de maturitate frămîntată. În proză asistăm la construirea a două opere de calibru, a lui Dan Stanca şi a lui Mircea Cărtărescu. Poezia îşi schimbă registrul cu o rapiditate şi o nonşalanţă care te blochează. Peste zece ani vom asista la o decantare, la o reeşalonare, a valorilor. Deja procesul se conturează, dar nu are nici un rost să-l bruscăm cu teoriile noastre secunde şi vagi. Regret, pe de altă parte, dispariţia cronicarilor literari de elită (parc-ar fi o ruşine să fii cronicar literar, toţi vor să devină acum lideri de opinie, basculînd într-un ridicol grotesc); aştept deliteraturizarea culturii române, adică încetarea acestei confuzii penibile, jenante pentru orice om cu bun simţ, între cultură şi literatură. În România, dacă ai scris trei poezele eşti om de cultură, membru în toate comitetele şi comiţiile. Parol!

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit program al scriitorului?
Scriitorul adevărat, născut, nu făcut, are un anumit program de viaţă. Scriitorul care scrie după toanele „inspiraţiei”, nu numai că e un ageamiu, dar nu ştie ce scrie. Comunismul a sacralizat acest fals model, al semianalfabetului „inspirat” (de fapt, alcoolizat). Conform modelului respectiv, inspiraţia contează, nu cultura sau habotnicia. Dar dacă privim cu atenţie în spatele şi în preajma noastră observăm că absolut toţi marii scriitori (inclusiv poeţi, sau în primul rînd poeţi) au fost ori sînt oameni de adîncă şi rafinată cultură, dublaţi de veritabili salahori (Blaga şlefuia un poem zile la rînd). Un poet care nu ştie bine măcar două limbi străine, care nu are o profundă cultură literară, filozofică şi artistică se anulează pur şi simplu ca poet.

La ce lucraţi in prezent?
 Acum pregătesc un volum elogios despre cîteva aspecte şi personalităţi ale culturii române. Buna dispoziţie e o virtute care se capătă cu timpul, prin exerciţiu, o virtute însă absolut obligatorie pentru ca un scriitor să-şi învingă provincialismul. Provincialii sunt mereu îmbufnaţi, nemulţumiţi, crispaţi, gata să contrazică, să dea lecţii, să se apere cu dinţii cînd nu e cazul, mereu plini de ifose ori puşi pe ceartă. Asta trebuie recuperat în primul rînd în România: buna dispoziţie. Restul se va rezolva de la sine, inclusiv în literatură.

iulie 2002, Botoşani
Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

 
Manifestul suprarealismului ortodox

Poezia este viziune, dez-văluire (apokalypsis). Ea nu se confundă cu extazul mistic, nici cu beţia sau delirul de cuvinte. Este sobria ebrietas. Stare de luciditate hiperbolică.

Nici delir, nici dicteu automat. Inspiraţie subită si ekspiraţie controlată. Nici ezoterism, nici exoterism.

Dacă nu place nu e poezie. Provine din gratuitatea harului şi produce jubilaţie intelectuală, psihică şi estetică. Lasă în cititor sau ascultător o senzaţie de neuitare.

Poetul crede în Poezie ca în Dumnezeu cel Întrupat şi în Dumnezeu cel Întrupat ca în Poezie. Sărbătoarea poeziei este sărbătoarea Schimbărilor la faţă, a Metamorfozelor realităţii.

Poetul uneşte simbolic Semnificatorul, semnificatul şi semnificantul. De fapt, suprarealismul ortodox este un metarealism.

Originea şi fructul poeziei este starea de graţie. Biografia celui care scrie îşi pierde profilul egocentric şi devine metaforă a lumii.

Orizontul poeziei este libertatea autentică, paradoxală, coincidentia oppositorum. De unde posibilitatea şi chiar datoria poetului de a se contrazice la nivel logic pentru a fi coerent la nivel poetico-teologic.

Realitatea se înrădăcinează în transcendenţa obiectiv-subiectivă: Dumnezeu. Cele două chipuri ale transcendenţei sunt chipurile Sophiei. Unul spre Dumnezeu, celălalt spre creatură. Poezia reflectă ambele chipuri simultan.

Opera nu există altfel decât ca ofrandă şi sens pur al libertăţii.

Poezia se experimentează, nu se teoretizează.

PS Mişcarea suprarealistă/metarealistă ortodoxă a început pe 16 decembrie 2008, ora 18:30, ora Franţei, când a fost redactat Manifestul, şi s-a încheiat pe 16 decembrie 2008, la ora 24, ora Franţei.

Invitaţie la bal

Poezia care nu miroase,
poezia rece, fără gust
poezia sticlă sau faianţă
scrisă în incest cu sine însuşi
poezia scalpă, la pachet
înghiţită-n loc de somnifere,
poezia ştrangulată parcă
de o mână ţeapănă prin care
gâlgâie absint de apă chioară
sau aghiazmă acră, de furat,
„poezia pentru poezie”
vag delir şi nici o consolare,
supă cu nimic, limfatic şpriţ,
tril electric, sughiţat de muscă
poezia cugetând pe brînci
pusă sub sechestru, strânsă-n cearcăn
şi bătută-n doagă de sicriu
din gâtlejul meu în veci, tovarăşi,
uns cu adălmaşuri, n-o să iasă!
Azi cobor în peştera luminii
să culeg din mâluri calde iască
şi mă-ntorc cu zorii subţioară,
haideţi după mine doar aceia
care n-au în vine mătrăgună,
nici siropuri tandre de cucută;
ochiul orb sărută învierea
mâna mi se-acoperă cu pene
iar pământul ţipă ca un pîntec.
 
Vrabia din mine a murit rîzînd

Vrabia din mine a murit râzând
într-o primăvară aspră, ca aceasta,
când se varsă stelele-n pămînt
când din nou îmi zămisleşte coasta

inima cu ciocul, albă, mi-a rănit
iar pe cicatrice doarme dus un înger
fără îndurare doarme dus un înger
gras, miop şi plictisit.

Vino tu şi-ţi pune buzele cu rouă
peste crucea mea de înserat,
fă cu sânge proaspăt la priveghi să plouă
şi-nveleşte-mă în giulgi curat

până cînd am să devin lumină,
aer sfânt sau pasăre cu dinţi
până când din omeneasca-mi faţă
zeci de ochi te vor privi fierbinţi,

vino tu, mireasă ne’ncepută,
să mă vindeci ori să mă ucizi,
intră blând în mine şi-mi alungă
dintre coaste vulturii gravizi.
 
Din pămînt îmi scot mîinile

Doamne, îţi vorbesc pe tăcute
într-o duminică ce-ar vrea să urce
prin inima noastră roşie ca un altar
acoperit cu sânge şi lumină.
Iubirea şi-a făcut biserică din noi
cea mai sfântă biserică văzută vreodată,
prin străvezimea trupului Tău
ard lumânări de carne, trupurile noastre,
trimite-ţi vulturii să ne hrănească, să ne cuminece
vulturii albaştri cu aripi de seu
ei ne vor mânca nemestecaţi iar resturile
ţi le vor aduce drept ofrandă.
Lumină de-ntuneric mut şi greu
te visez sub formă de cearcăn al ochiului în care
mi-e atât de uşor să intru, mi-e fără putinţă să ies,
ochiul-lacrimă avut demâncare.

Din pământ îmi scot mâinile sugrumate
ca să-ţi mulţumesc pentru tot şi pentru toate.

Din vlolumul, Poeme pentru păsări şi extratereştri, Ed. Curtea Veche, 2007

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu