Constantin Stan - Scriitorul - destin şi opţiune

 
“Literatura română lucrează numai cu genii şi capodopere, dispreţuind autorii şi operele doar bune sau foarte bune “

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

 Nu ştiu să fac o deosebire atât de subtilă între opţiune şi destin. Nu am o poveste precum cea a lui Marin Preda în care narează cum în copilărie fiind, pe un câmp, îşi pariază destinul pe trecerea unei şopârle peste mâna lui. Poate o ştiţi, dar îmi face plăcere să o evoc pentru că ea îmi arată că uneori şi scriitorii lucizi şi talentaţi se lasă purtaţi de mirajul credinţei că viaţa lor a fost dictată de forţa destinului . I-a plăcut atât de mult povestea asta cu omul căruia i se arată destinul îcât a folosit-o şi în «Marele singuratic», atribuindu-i-o lui Nicolae Moromete ajuns, din activist, horticultor la Mogoşoaia. Faptul că m-am trezit cu o carte în mână încă din copilărie şi că mi-am dat seama că nu pot trăi fără să citesc, că toată copilăria şi adolescenţa mi-am dus-o în şi prin cărţi nu îl înţeleg ca pe ceva pre-destinat. Au fost mai multe întâmplări care m-au făcut să aleg domeniul literaturii, dar nu văd în niciuna chiar aşa, un semn al implacabilului destin. Cursul vieţii noastre este marcat de fapte care ne obligă să o luăm la stînga şi nu la dreapta, iar a le interpreta ca fiind o mână a fatalităţii ar fi, pentru mine, prea mult. Am mers pe mâna familiei dînd la liceul «Coşbuc» din Bucureşti –unde fuseseră şi fratele şi sora mea-, am urmat «realul» pentru că aşa era normal să facă un elev bun, mai ales băiat, voiam să ajung geolog (hi, hi, hi, cum ar fi chicotit Preda, unde aş fi dat peste lectorul Emil Constantinescu!), dar nu am mai suferit chimia după ce profesoara m-a nedreptăţit la o teză, în clasa X-a; m-am reorientat spre «Electronică» pentru că era o facultate de elită la Politehnică, dar a venit o doamnă profesoară de limba română -doamna Alice Modreanu -, care ascultîndu-mă vorbind despre Tudor Vianu a decretat ; «dai la filologie» şi am dat la filo pentru că oricum îmi plăcea mai mult să citesc decât să trec examene de analiză, geometrie descriptivă sau mai ştiu eu ce altceva, deşi multă vreme m-am relaxat, student fiind sau profesor de limba franceză, rezolvînd probleme din «Gazeta matematică». La filo, un coleg mai mare, Lucian Strochi, m-a luat la cenaclul «Junimea», unde am dat peste viitorii optzecişti Iova, Nedelciu, Flora, Lăcustă, Ene, Crăciun. Alcătuiesc toate acestea un destin? Sunt ele supuse unei forţe implacabile care mi-a dirijat viaţa? Habar n-am. «Secundele astrale ale omenirii» - cum le zice Zweig acelor momente ce au schimbat faţa lumii – sunt percepute astfel numai după ce faptele au devenit istorie.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? 

Debutul în revistă s-a produs la 8 iulie 1972, în “Luceafărul”, cu povestirea “Departe, acolo la noi, dincolo” (şi cel care m-a debutat a fost criticul S. Damian, nu şeful secţiei proză sau cineva de la secţia aia, la recomandarea profesorului Crohmălniceanu), iar debutul editorial, cu proză, a fost în 1979, la ed. Cartea Românească, cu romanul “Carapacea” (redactor – Magdalena Bedrosian, recomndat fiind de data aceasta de către profesorul Nicolae Manolescu). Fixez această dată ca debut editorial, deşi în 1974, semnasem o prefaţă la un romanul al lui H. Conscience, “Leul Flandrei”, apărut la ed. Univers, pentru că am renunţat la vocaţia critică în favoarea prozei, neadunîndu-mi niciodată cronicile, eseurile, comentariile într-un volum. Ele au rămas risipite prin reviste.

Vorbiţi-ne câte ceva despre primele dvs. încercări literare.

Îndemnul dvs. îmi stârneşte amintiri pe care le credeam uitate demult. Am început exerciţiul ficţionalizării ca autor de epistole de amor pentru colegii mei, prin clasa a VII-a. Se practica, pe atunci, moda bileţelelor puse în bancă, în manualul de istorie ori geografie sau înmânate destinatarei printr-un curier. Interesant e că băieţii scriau bileţele, iar fetele încuviinţau, ori ba, prin răspunsuri grăite personal ori tot prin curier, ceea ce vrea să însemne fie că mototolii ăia mici erau fricoşi când trebuia să deschidă gura în faţa muzelor, fie că erau mari romantici ce-şi suspinau amorul în cuvinte bine simţite! Era o nebunie ce cuprinsese aproape toată suflarea băieţească din şcoală, căreia îi mirosise, vorba lui Creangă, a catrinţă. Ei bine, colegii mă rugau adesea să le întocmesc epistolele, iar eu dădeam realităţii un aer mai poetic: de exemplu, toate întâlnirile se petreceau lângă un transformator de înaltă tensiune, destul de apropiat de aspectul unui maidan aşa că eu, în bileţel, evitam să-i spun pe nume şi-i găseam tot felul de sintagme înlocuitoare cum ar fi „locul unde numai cei ce se iubesc se văd”. Numai că în toată această brambureală epistolară au apărut şi două victime colaterale. Tot purtând bileţelele astea pe la colege şi, evident, citindu-le, curiera Lizica s-a îndrăgostit de autorul lor. Era singura care ştia adevărul pentru că participa la micul complot. Bănuiesc că era şi o mică gelozie pe prietenele ei care primeau scrisori atât de pasionale sau m-o fi crezut în stare de cine ştie ce mari şi profunde sentimente. Pe vremea aceea, fetele de 15 ani păreau nişte femei coapte pe lângă colegii lor de aceiaşi vârstă. De altfel, multe se măritau imediat după ce terminau opt clase. Şi Lizicăi îi căzusem eu cu troc, iar eu nu ştiam pe unde să scot cămaşa pentru că fata, cu o bogăţie de ţâţe mai ceva ca Nicoleta Luciu, mă smotocea şi mă înghesuia proptind cu mine gardul curţii ei de-mi săreau ochii din cap de ruşine. Ajunsesem să fug ca dracul de tămâie atunci când o vedeam prin şcoală noroc că nu eram în aceeaşi clasă - sau prin cartier. De frica ei, am avut eu tăria să-i refuz pe amicii cărora li se aprindeau călcâiele după vreo fată şi astfel a luat sfârşit prima experienţă literară în care am simţit pe propria piele ce înseamnă succesul de public. O a doua avea să se petreacă, tot dintr-o joacă, la liceu. Era moda revistelor de liceu şi cum elevii buni erau musai să fie şi talentaţi, am primit ordin să scriu şi eu la gazetă. Numai că mie şi lui Liviu (Liviu Rusu este unul din marii noştri sculptori şi ceramişti mai cunoscut în Germania decât în România!) nu ne-a plăcut deloc primul număr al revistei „Atque nos” (e titlul unei poezii de Coşbuc) şi-am făcut al doilea număr aproape numai noi doi: poezii, proză, eseuri, traduceri, dicţionar de termeni literari, desene, grafică, paginare, unele –puţine – semnate cu numele nostru, cele mai multe cu cele ale unor colegi şi, mai ales, colege. Câte n-au debutat fără să  fi scris un rând în viaţa lor nici înainte, nici după apariţia ani buni a revistei! Nu am pus insă niciodată preţ pe aceste încercări de copilărie şi adolescenţă deşi uneori regret că nu mai am măcar un exemplar din acea revistă a liceului şi niciun bileţel de amor care ar fi avut poate harul madlenei lui Proust. Mi-am amintit acum de ele pentru că mă amuză şi le-am evocat tocmai pentru a spune că nu am văzut în ele nu ştiu ce mână a destinului! Şi cu ele şi fără ele puteam foarte bine să fiu un bun matematician sau un inginer de succes înainte de ‚89, disponibilizat după şi un actual întreprinzători privat azi!

3/4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor? 3. Care a fost drumul până la prima carte ?

A fost un parcurs lung, respectînd tot tipicul acelor vremi : ucenicia în cenaclul «Junimea» condus de profesorul Ov. S. Crohmălniceanu –unde am citit prima oară în februarie 1971 şi ultima oară cred că prin ’78 -, debutul în revista Luceafărul, consolidarea unui nume prin apariţia în reviste şi un premiu la Festivalul artei studenţeşti, Oradea, 1974, o elogioasă cronică a lui Sorin Titel bazată numai pe ceea ce publicasem în revistă Până atunci, şi multe, multe piedici în calea debutului editorial. Aş fi vrut să apar cu prozele scurte, dar nimeni nu se încumeta la aşa ceva, iar eu nu voiam să mi le stric, schimbînd finaluri sau tăind cuvinte şi sintagme Până la a le aduce « pe linie ». Trimis cu repartiţie « dracului pomană », cum ar fi zis Creangă, printr-un sat de câmpie, speriat de perspectiva de a mă îngropa acolo, am continuat să scriu proză fără prea mari speranţe de tipărire în volum. Continuam să fiu prezent în revistele literare mai ales cu publicistică, dar şi cu multe intervenţii critice, însă mă apăsa amânarea debutului editorial. Şansa mea a fost că am continuat să scriu şi astfel în momentul în care, întîlnindu-mă întâmplător pe stradă cu Nicolae Manolescu şi întrebîndu-mă dacă am vreo carte gata, am putut chiar a doua zi să mă prezint cu ea la editura Cartea Românească. M-a preluat doamna Bedrosian care avea să mă debuteze şi pe mine şi pe Mircea Nedelciu în acelaşi an, 1979, amîndoi ieşind cu cărţile – eu, cu romanul « Carapacea », el – cu volumul de proză scurtă « Aventuri într-o curte interioară », cam prin primăvară. Aveam 28 de ani, nu eram nici prea tânăr, dar nici mult prea bătrîn, pentru debut, şi trecuseră 7 ani plini de când apărusem în presa literară. A fost un drum similar celui străbătut de mulţi colegi de aceeaşi vârstă. Dovadă că vorbele astea cu « optzeciştii » ce-au beneficiat, care au fost nu ştiu ce profitori sunt ori lacune de informaţii ori mistificări pentru a le ieşi unora sau altora pasienţa justificativă.

Uneori mă gândesc că şi ceea ce a fost rău a fost spre bine în viaţa mea, astfel încât nedreptatea profesoarei de chimie ce m-a îndepărtat iremediabil de geologie este la fel de importantă ca şi venirea doamnei Modreanu ce m-a deturnat spre filologie, că retractilitatea mea faţă de maeştri (pentru că nu i-am ţinut geanta şi nu m-am arătat obedient faţă de înălţimea sa critică, un fost profesor şi-acum are amintiri nu numai false ci şi de-a dreptul mincinoase despre mine) este la fel de hotărâtoare ca şi prieteniile respectuoase şi de la distanţă pe care le-am avut şi le mai am cu mulţi oameni mai în vârstă decât mine. Cu toate acestea, cu bunele şi relele celor peste 35 de ani, grupul de prieteni de la cenaclul Junimea este cel care m-a marcat cel mai puternic. Nu mi-am făcut de-atunci prieteni mai buni decât regretaţii Mircea Nedelciu şi Ioan Flora, nimic nu-mi produce bucurie mai mare decât întâlnirile cu pentru totdeauna inocentul Gigi Ene şi bonomul Ioan Lăcustă, nu mă solicită cultural, intelectual, moral niciun tom, nicio dezbatere, niciun curs ca întâlnirile cu Gelu Iova. În ultimii doi, trei ani cărţi ale grupului nostru au fost în prim-planul vieţii literare, fiind nominalizate sau câştigând importante premii: „Pupa rusa » a lui George Crăciun, « După vânzare » a lui Ioan Lăcustă şi « Gerda » subsemnatului. Din acel grup ce-şi propunea să regândească lumea şi textul, nu am avut decât pierderi tragice prin moartea timpurie a bunilor noştri Mircea şi Ionică, în rest...suntem vii – adică invidiaţi, înjuraţi, contestaţi, premiaţi, analizaţi, « dicţionarizaţi », traduşi în alte limbi. Este o prietenie nu numai literară care poate da sens şi putere oricărei vieţi !

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Raportul ăla de care spuneţi nu constituie numai o mare problemă a lumii contemporane. A existat dintotdeauna pentru că dintotdeauna scriitorul s-a definit prin creativitate. Or, a fi creativ înseamnă a gândi liber, a te opune şablonului, locului comun, lui „de-a gata”. Dintotdeauna şi pentru totdeauna în orice societate, din orice parte a lumii, există două forţe contrare: una care stabileşte un set de locuri comune - fie că ele sunt legi, principii morale, ideologii sau canoane estetice – pe care şi le doreşte respectate cu sfinţenie, şi o alta care se îndoieşte de valabilitatea lor, nu le acceptă fără a le trece prin filtrul propriei conştiinţe, adică le gândeşte şi gândeşte liber. Din această a doua categorie fac parte şi artiştii. De aceea, opozabilitate nu se realizează numai între artist şi putere, ci şi între el şi membrii societăţii ce aderă la rutină, la „legalism”, la ordine. Şocul schimbării obişnuitului, comunului, rutinei care face viaţa confortabilă este resimţit puternic şi de masa de oneşti cetăţeni. În unele perioade, puterea a împins în faţă, prin manipulare, această masă, creând un conflict între omul de cultură şi cei din jur. Dar, în timp ce acesta conştientizează că „bunul cetăţean” –indignat, înfierând, arătând cu degetul, cerând scoaterea în afara cetăţii a insolentului – este o victimă a manevrelor oculte ale puterii, omul scos brutal din ordinea în care se obişnuise să trăiască are credinţa că acţionează prin voinţă proprie. În viziunea puterii, „bun cetăţean” este cel care asigură buna funcţionare a puterii: îşi plăteşte taxele la zi, merge la vot, respectă setul de valori propuse/impuse, trăieşte după normele morale impuse. În China, eşti un bun cetăţean dacă nu faci decât un copil, în Tahiti – dacă faci mulţi. În România, adulterul este o culpă (acum doar morală, Până mai ieri penală!), în nu ştiu ce trib este o onoare adusă gazdei. Dau exemplele acestea spre a se înţelege şi mai clar că în orice parte a lumii bunul cetăţean este de partea puterii, din frică, din neştiinţă, din oportunism, în timp ce, prin definiţie, artistul se opune ei, gândind liber.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Megalomană. Adică, având o nejustificată bună părere despre ea. Confuză. Adică, neştiind încă pe ce piloni să se aşeze. Confundând succesul social cu valoarea. Visându-se vedetă de televiziune. Frustrată. Mereu crezând că forţe oculte acţionează spre a nu fi apreciată la valoarea ei universală. Perdantă. Literatura română se sincronizează, după traduceri, cu ceea ce se face în lume şi apoi propune lumii un înlocuitor de original, pierzând mereu în această cursă. Ex-centrică. Neintegrată spaţiului cultural în care se produce. Trufaşă. Literatura română lucrează numai cu genii şi capodopere, dispreţuind autorii şi operele doar bune sau foarte bune.

Într-un cuvânt, vie!

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Cred în ceasul biologic al fiecărui creator. Între 1979 şi 1988, Mircea Nedelciu a publicat şase-şapte cărţi într-o frenezie care ne intriga pe noi, cei mai apropiaţi de el. Nici noi, şi probabil că nici el, nu ştiam că în curând va fi atins de o maladie incurabilă. Marin Preda a lucrat la „Cel mai iubit dintre pămînteni” cu o febrilitate de neînţeles pentru mulţi. Părea că nu mai are timp. Avea să se stingă în împrejurări şi azi învăluite în ceaţă la puţin timp după apariţia romanului, la nici 6o de ani. În schimb, la vârsta la care mulţi oameni se gândesc mai degrabă la trecut decât la prezent şi viitor, adică la 68 de ani, Thomas Mann începe să scrie monumentalul „Iosif şi fraţii săi” pe care îl termină la 74 de ani, parcă. Ceasul biologic este cel care îţi dictează „programul”, după aceea urmează disciplina, perseverenţa şi ajutorul lui Dumnezeu.

La ce lucrez?! Dacă aş crede în destin, aş spune că anul acesta destinul mi-a dat un semn extrem de dureros, dispărându-mi cele două romane la care lucram – Gde Buharest şi Strada Plantelor – din computer. La un moment dat, chiar am fost tentat să cred că mi s-a atras atenţia că nu era vremea lor, că ar trebui să mă ocup de altceva sau chiar să scriu altceva. Trecând şocul fatalităţii, am ajuns la concluzia logică a unei impardonabile greşeli pe care am făcut-o lucrând pe un computer posibil de atacat prin viruşi şi, de curând, le-am luat de la capăt. Aşadar, lucrez la cele două romane şi la un eseu intitulat „Cartea şi Televizorul. Ciocnirea culturilor”.

decembrie 2006, Bucureşti