Şerban Foarţă - Scriitorul - destin şi opţiune

"... puterea scriitorului e una a, vorba lui Havel, celor „fără de putere”.

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Îngăduiţi-mi să fiu scurt: dacă-i destin nu e opţiune; dacă-i opţiune  nu-i destin.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Până pe la 22 de ani, în’64, când am avut impresia că, în fine, mi-am găsit stilul (cvasi)propriu, am debutat de zeci şi zeci de ori. Am debutat şi-am... rebutat! Pe urmă, n-am mai debutat; de rebutat, însă,-i posibil să mi se întâmple foarte des.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Lung-îndelung, ca într-un song faimos: Long is the way to Tipperary, adică Lungă-i calea pân’ la tipărire... Eram „nell mezzo del cammin di nostra vita”, A. D. MCCCCLXXVI, – când am scos prima carte (la Ed. Litera,-n regie proprie).

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Bunica dinspre mamă; maestrul meu de pian, Augustin Schäffer (evreu din Cernăuţi, convertit la catolicism); Ma-Via, cu care... francofonizam aproape zilnic; profesorul (de filosofie), din Turnu-Severin, D. Papadopol (sinucis, pare-se, în urma unei anchete inumane la Penitenciarul din Craiova); prietenu-mi mult mai vârstnic, Vsevolod Ostaficiuc, pictor de duminică şi causeur plin de farmec; magnificul Dimov; admirabilul Radu Petrescu; mateinul domn Taşcu Gheorghiu; părintele M. Avramescu, alias Jonathan X Uranus; prin doar corespondenţă, din păcate, – N. Steinhardt, „Nicolaus Monachus”; poetul Duşan Petrovici, prietetnicul (!) meu sârb; soţia mea de ieri, Maria-Mia;  Ildikó, soţia mea de azi... Vor mai fi fost şi alţii, de-a lungul vrem-nu-vremii!

  

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

„O mare problemă a lumii” de totdeauna (nu doar „lumii contemporane”). În rest, puterea scriitorului e una a, vorba lui Havel, celor „fără de putere”. Că unii condeieri de-ai noştri (când nu sunt numai simpli turiferari ai prea-vremelnicei Puteri) se înscriu cu acte în regulă în partide, e treaba lor!  Altminteri, dacă politicul rămâne inconturnabil, pe cât cred, – politica, în schimb, e benevolă. Ar trebui, ca să o practici cum se cade, să ai bani, timp, pasiuni, vocaţia scenei, dar şi pe aceea a culisei, o oarecare perfidie (demagogie, populism), o concupiscentia dominandi, ca şi o doză de vulgaritate, fie şi dacă eşti de neam ales. N-o dispreţuiesc, dar n-o fac haz... Apoi, ca membru al unui partid, ar trebui să fii disciplinat. Să asculţi de „şăfu”, ce poate fi un bou. Mai bou, oricum, decât eşti tu, ce trebuie s-asculţi de el. Vorba lui Păstorel: „Caligula imperator/ A făcut din cal senator;/ Petru Groza, mai sinistru,/ A făcut din bou ministru.” – La care, ministerialul bou (alias Romulus Zăroni) dă această memorabilă ripostă: „No, că nu-i aşe sinistru,/ Că nu mi-s io prim-ministru,/ Io nu mi-s decât ecoul,/ Petru Groza este boul!”

 

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

De aproape, binişor, chiar bine; de departe, nu se vede încă.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?... Pe când o nouă carte?...

Vă voi numi o nouă carte când voi da gata alte nouă cărţi!

8. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

HAMLET DUPĂ HAMLET: „Se caută şi strâng (de prin culise/ şi de pe unde se mai află) supra-/ vieţuitorii: Voltimand, Cornelius/ & Osric; li se-adaugă Marcellus,/ Bernardo & Francisco (un soldat),/ ca şi Reynaldo (fără ocupaţie/ din ziua morţii lui Polonius, a/ cărui ureche fost-a), başca două/ dulci Doamne de onoare (ca să nù mai/ vorbim de prinţul Fortinbras şi bunul/ Horatio).  –  După care, se va re-/ distribui: în CLAUDIUS Fortinbras;/ în FORTINBRAS Francisco; în GERTRUDA/ o Doamnă de onoare; în OPHELIA/ o Doamnă de onoare; în LAERTES/ Marcellus (sau Bernardo); în POLONIUS/ sir Osric (iar în OSRIC Norul!); în/ CORNELIUS Voltimand (& vvs.);/ în ROSENCRANTZ & GUILDENSTERN (rol dublu)/ Reynaldo; în MARCELLUS & BERNARDO/ un Căpitan norveg; în HAMLET Duhul/ părintelui lui Hamlet; în HORATIO/ „o parte din acesta”. – Ce rămâne/ din el, urmând să plece cu Actorii/ şi Clownii, în turneu, – to tell the story.”

mai  2009, Timişoara