Dumitru Chioaru – Scriitorul – destin şi opţiune

 

„Eu scriu sporadic, doar când mă vizitează vreo idee şi, cum asemenea vizite sunt tot mai rare, încep să cred că voi înceta să mai fiu scriitor. Dar perspectiva unei vieţi fără scris îmi pare o condamnare veşnică,  la fel ca lipsa posibilităţii de a te mîntui. Detest însă grafomania. Dacă nu mai ai nimic de spus, firesc este să taci.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Viaţa de scriitor se manifestă în limba sa de naştere sau de adopţie. S-a spus că limba îl alege pe poet, de aceea, am putea vorbi de destin. E ca atunci lemnul se trezeşte vioară. Dar sunt scriitori care au abandonat limba lor maternă şi-au creat într-o limbă de adopţie. Aici intervine tot destinul sau e o problemă de opţiune? Probabil, amîndouă. Toată viaţa noastră pare suma unor alegeri întâmplătoare. Privind retrospectiv, constatăm că n-am făcut altceva decât am căutat şi potrivit nişte piese într-un puzzle. Ajungem să reprezentăm înafară ceea ce, de fapt, purtăm în noi ca pe un dat. Scriitorul îşi asumă destinul construindu-şi opera. Mă abţin să vorbesc despre destinul meu de scriitor, pentru că n-aş putea spune că mi l-am asumat cu toată fiinţa. Eu scriu sporadic, doar când mă vizitează vreo idee şi, cum asemenea vizite sunt tot mai rare, încep să cred că voi înceta să mai fiu scriitor. Dar perspectiva unei vieţi fără scris îmi pare o condamnare veşnică,  la fel ca lipsa posibilităţii de a te mîntui. Detest însă grafomania. Dacă nu mai ai nimic de spus, firesc este să taci. S-ar putea ca inspiraţia, atât de desconsiderată de moderni şi postmoderni,  să revină proaspătă peste o vreme. Degeaba travaliul cu program, dacă lipseşte scînteia graţiei care ne face să vorbim/ scriem altfel decât în mod obişnuit. La urma urmei, scriitor Sunt doar atunci când scriu poezie sau despre poezie. Restul e proză cotidiană.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. 3. Care a fost drumul până la prima carte ?

2/3. Primele mele încercări poetice datează din copilărie, de la 9-10 ani. Umpleam caiete întregi versificând, în stil popular sau cult, prin imitarea lui Eminescu,Coşbuc, Goga ş.a. tot ce-mi trecea prin cap. Nici un poet nu se naşte ci devine original. Am simţit că încep să scriu original abia în liceu, la vreo 15-16 ani, după ce m-am familiarizat cu poezia modernă, adică cu Bacovia, Blaga, Nichita Stănescu dintre români, cu Baudelaire, Rimbaud, Apollinaire, Rilke, Trakl, T.S. Eliot dintre străini. Când mi s-a părut că ajunsesem la o formulă proprie, m-am decis să citesc în cenacluri şi să public în reviste. Debutul absolut datează de la 19 ani, în revista Transilvania, iar în volum, de la 25 de ani, cu Seară adolescentină, pentru care am primit un premiu al Uniunii Scriitorilor, făcându-mă să cred în steaua mea de poet. Asta  s-a întâmplat nu înainte de a trece, student fiind, prin redacţia Echinox-ului clujean, unde m-am format ca scriitor parcurgând experienţa marilor lecturi literare şi filosofice, şi intrând în contact cu ideile generaţiei mele care intra zgomotoasă pe scenă înnoind limbajul poetic. Tot acolo am trăit experienţa scrierii volumului de debut, asociat de un critic cu Ţara fetelor  de Maria Banuş, în variantă masculină. Această perioadă agitată, ca o prelungire a adolescenţei în maturitate, tulburată de visări genialoide şi de chinuitoare îndoieli, a fost cea mai frumoasă din viaţa mea de scriitor.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Am cunoscut mulţi scriitori, români şi străini, dar puţine întâlniri m-au marcat. În anii liceului, o întâlnire marcantă pentru destinul meu de poet a fost Ion Mircea, pe atunci tânăr redactor la revista Transilvania din Sibiu şi conducător de cenaclu, ale cărui îndrumări m-au ajutat să-mi descopăr formula personală. Apoi, la Echinox, mentorii Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic au contribuit, fiecare în felul său, la formarea mea ca scriitor şi redactor făcător de revistă. Printre profesorii clujeni s-au numărat şi alţii, la rândul lor scriitori,  care m-au marcat: Mircea Zaciu, soţii Petrescu, Ioana şi Liviu, Vasile Fanache şi Mircea Muthu. Tot în acea perioadă am făcut cunoştinţă cu foştii membri ai Cercului Literar de la Sibiu, Ion Negoiţescu, poate singurul critic român care m-a fascinat spiritual, şi Ştefan Aug. Doinaş, marele poet, eseist şi traducător care m-a sprijinit la realizarea debutului editorial şi, mai târziu, la împlinirea unui vis cerchist, revista Euphorion. Dintre scriitorii bucureşteni consacraţi, cunoscuţi în împrejurări diferite,  au contat în devenirea mea de scriitor: Ana Blandiana, Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, primul critic care a scris despre debutul meu încurajându-mă, Mircea Martin şi Laurenţiu Ulici. Iar în îndrumarea lecturilor mele filosofice, cele câteva întâlniri cu filosofii Constantin Noica, la Păltiniş şi Sibiu, cu Mihai Şora şi Alexandru Dragomir. După cum merită să amintesc  corespondenţa în străinătate şi întâlnirile de neuitat în ţară cu Virgil Ierunca, Nicolae Balotă, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu şi Andrei Codrescu. Nu pot, de asemenea, uita cât de mult a contat în formarea mea de scriitor camaraderia echinoxistă, cu colegii de redacţie, poeţii Emil Hurezeanu, Ion Mureşan, Marta Petreu, Viorel Mureşan, Andrei Zanca, dar şi cu prozatorul Ioan Groşan ori criticii Ion Simuţ şi Radu G. Ţeposu, ca şi cu mai vârtnicii Al. Cistelecan, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ştefan Borbely, Alexandru Vlad ş.a. Ori camaraderia generaţionistă cu bucureştenii Traian T.Coşovei, Mircea Cărtărescu, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter ş.a., cu braşovenii Gheorghe Crăciun şi Al. Muşina, cu ieşenii Liviu Antonesei şi Lucian Vasiliu, dar şi cei doi-trei ani de şedere la Piatra Neamţ, ca profesor, unde mă întreţineam cu alţi optzecişti, Adrian Aluigheorghe şi Aurel Dumitraşcu, vizitaţi din când în când de focşăneanul pe-atunci Liviu Ioan Stoiciu.  După revenirea în Sibiu, s-a întărit legătura mai veche cu marele poet şi traducător Mircea Ivănescu, stabilit aici, şi apoi cu colegii din redacţia Euphorion-ului, Ştefan M. Găbrian, Vladimir Munteanu, Iustin Panţa, între timp – vai! – toţi trei dispăruţi, Radu Ţurcanu şi Ioan Radu Văcărescu. De la apariţia Euphorion-ului cunoştinţele mele printre scriitori au sporit număr de număr, dar puţine relaţii au fost durabile şi marcante. Am rămas la vechii prieteni, dintre care mulţi au dispărut, iar relaţiile cu alţii s-au mai răcit. Sunt, de fapt, un om foarte singur. Deşi nu mi-am dorit-o, mi-am asumat singurătatea, deoarece prieteniile maturităţii sunt, din păcate, prea interesate. Visam odinioară să îmbătrânesc înconjurat de tineri discipoli, dar tinerii de azi sunt pragmatici, cinici şi nihilişti, risipindu-şi talentul în treburi mărunte, din dorinţa de succes şi profit imediat. În lumea vulgară şi meschină din jur, unde orice chemare spirituală este dispreţuită şi orice ticăloşie profitabilă, aplaudată, nu-mi rămâne decât singurătatea, marea singurătate a lecturii şi scrisului.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Am avut, nu ştiu dacă norocul sau nenorocul, de a trăi în două sisteme, comunismul de

de ieri şi capitalismul de azi. În comunism, scriitorul era o voce şi o conştiinţă de care puterea ţinea seamă şi avea nevoie pentru propagandă, de aceea, încerca să i le cumpere oferindu-i tot felul de privilegii. Generaţia mea a fost scutită de asemenea tentaţii, pentru că era în plus faţă de numărul locurilor oferite şi ocupate de generaţiile anterioare. Nu le-a rămas optzeciştilor decât să-şi asume marginalitatea, făcând rezistenţă prin cultură sau, unii mai curajoşi, disidenţă. După Decembrie 89, puterea capitalistă n-a mai avut nevoie de scriitori şi toţi, indiferent de generaţie, s-au trezit marginalizaţi. La fel ca şi pictorii, muzicienii, actorii etc., oamenii de cultură în general, care au devenit de prisos într-o lume robită nevoilor materiale şi televizorului. În prim-planul vieţii publice se află acum politicieni şi ziarişti. Unii dintre scriitori au devenit ziarişti/ analişti politici de succes, din vocaţie dar şi din raţiunea că, numai dacă eşti pe sticlă, exişti pentru public şi, desigur, pentru putere. Scriitorul cu mijloacele lui tradiţionale de difuzare a operei sale în masă, revistele şi cărţile, rămâne un marginal, ignorat de putere şi fără impact asupra publicului. Nici statutul de privilegiat din comunism obţinut prin semnarea pactului cu puterea, dar nici acela de paria din capitalism nu sunt normale pentru scriitor. Locul scriitorului în societate se va schimba numai în măsura în care aceasta va conştientiza nevoia de valori spirituale. Mă tem însă că acest lucru nu se va întâmpla curând.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. În puţinii ani care s-au scurs de la începutul acestui mileniu, literatura a devenit tot mai preocupată să răspundă problemelor lumii contemporane. De pe obiect, ea se repliază pe subiectul atent la ceea ce i se întâmplă lui ca fiinţă cu centrul într-un trup cu senzaţii şi impresii exprimate frust, într-un limbaj tranzitiv, uneori licenţios, răspunzând celor mai mărunte probleme cotidiene, dar şi celor mai vulgare aşteptări ale omului. În aceste condiţii se vorbeşte tot mai mult de “moartea literaturii” decât de o nouă viaţă a ei. În istoria omenirii, au mai existat asemenea crize, chiar momente de dispariţie a literaturii/ artei în general, dar ea a reînviat din propria-i cenuşă, redobândindu-şi prestigiul şi influenţa asupra societăţii. Istoria se va repeta într-un nou cadru de mijloace de scris şi de comunicare.

 7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Nu am un program de scris, deşi am în cap cărţile pe care aş vrea să le mai scriu. Programul de muncă la universitate şi la redacţie îmi lasă prea puţin timp pentru a mă ocupa de cărţi. Iar asta mă face melancolic şi dificil. Lucrez, cum spuneam, sporadic la mai multe cărţi: una de poezie, alta de critică, al doilea volum de Developări în perspectivă referitor la poeţii nouăzecişti şi douămiişti, la un studiu despre “bilingvismul creator” şi la altul despre dimensiunea orfică a poeziei în câteva momente ale istoriei sale universale: antică, renascentistă, romantică, modernă şi postmodernă. Visez încă la un roman cu titlul Barbaronii, un fel de epopee postmodernă a românilor. Sper să mai găsesc resurse interioare şi timp să le scriu.

Sibiu, 2007

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Firicelul de sînge

Dimineaţă tîrzie de iarnă –
încerc să-mi pun ordine în gînduri
strîngînd ibricul de cafea
în mîna tremurătoare
şi printre ele alunecă
o lacrimă rotundă
ca oglinda mamei
spartă întoarsă
între hainele ei din scrin
apoi alta ovală ceţoasă
ca un cap cărunt
în care mă recunosc în vreme
ce mă bărbieresc
cu mîinile tremurătoare
– ale mele?
ale tatălui pierdut în ceaţă? –
încerc să-mi pun ordine în gînduri
sorbind cafeaua amară
fierbinte ca lacrimile
unindu-se-n barbă
într-o mare lacrimă în care
mi se opreşte rece
lama aparatului de bărbierit
sclipind înroşită
de firicelul de sînge

Pe prispa casei de ţară

Pe prispa casei de ţară
mă năpădesc amintirile
ca un roi de albine –
copil mînam maşinuţe de lemn
printre pietre de rîu şi baligi de vacă
strivind furnici şi-alunecînd
pe-o pană de găină
curtea îmi părea harta lumii pe care
desenam cu nisip munţi şi oceane
apoi din dud privirea
dădea roată împărăţiei –
cu ţigara aprinsă
parcă îl văd pe bunicul
îmbrăcat româneşte adulmecînd
cu mustaţa-i căruntă semne de ploaie
pentru pămîntul ars de secetă –
şi chiar începe să plouă cu picuri mari
scînteind pe iarba crescută peste piatră
şi scurgîndu-se pe sub poartă
într-un pîrîu –
aşa cum a crescut peste el
şi cum va creşte odată peste mine.

Sibiu, 2011