Liviu Ioan Stoiciu - Scriitorul - destin şi opţiune

 „Ne vom trezi că avem mari scriitori în viaţă, dar că nu mai avem literatură?”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Suntem strict determinaţi din naştere (descoperirile ştiinţifice în microcosmosul ADN susţin faptul că moartea e inclusă în codul genetic la fiecare, diferit; fiecare fiind altceva, trup şi suflet unic; moartea e un declic din program; chiar şi bolile de care suferim în viaţă sunt consemnate pe spirala ADN, în informaţia “ereditară” transmisă prin ADN; codul genetic e egal cu destinul; suntem stigmatizaţi cu un cod de bare, “atâta şi atâta însemni pe lumea asta”; facem parte dintr-un plan natural “divin”). De ce să ne mai batem capul cu liberul arbitru (sau opţiunile)? Optezi oricum conform directivelor inconştiente (mai exact, de care nu eşti conştient) ale codului care ţi s-a dat fără să fi fost întrebat dacă-ţi e pe plac, de unde liber arbitru? Eu chiar sunt un credincios stoic (Stoic-iu e numele preluat de la tatăl tatălui meu, un macedonean aromân stoic revoluţionar din vatra istorică a Macedoniei lui Alexandru cel Mare refugiat la începutul secolului trecut în România), un fatalist: ce mi s-a întâmplat Până azi trebuia să mi se întîmple, “aşa mi-a fost scris”, nu-mi pot schimba destinul. În privinţa liberului arbitru (sau opţiunii, cum îi spui tu), la stoici el e legat numai de sinucidere. Sinuciderea e o opţiune pentru cei ce vor să strice planul divin (din păcate, v-o spune un sinucigaş trezit abia la 57 de ani la realitate, în urma unor suferinţe fizice şi sufleteşti inimaginabile, după un accident), sinuciderea are legătură numai cu Diavolul, el e cel ce vrea să strice planul divin – ceea ce înseamnă că liberul arbitru e apanajul Diavolului din noi? Nu crezi în asemenea poveşti? Că la scriitor destinul şi opţiunea beneficiază de “dimensiuni existenţiale exemplare”? De când a apărut scriitorul (“cel ce scrie cuvinte”)? Faţă de evoluţia umană (se pare că ne-am pierdut însuşirile telepatice primitive şi de aceea am inventat cuvinte, să putem să comunicăm), meseria de scriitor profesionist a apărut o dată cu civilizaţiile imperiale, rapid dezvoltate, şi apoi cu naţiunile, extrem de târziu, nu ştiu ce semnificaţie “exemplară” poate scriitorul să aibă în istoria îndepărtată. Iisus Hristos însuşi, deşi ştia să scrie (în nisip şi pe ape), n-a lăsat nimic scris... Când a apărut la noi scriitorul? N-avem nici 200 de ani de literatură cultă în limba română. E delicat un asemenea subiect, scriitorul e şi el un muritor de rând “exemplar” care poate beneficia de har şi inspiraţie, cum beneficiază creatorii în orice alt domeniu. E uşor azi să ne iluzionăm că avem o legătură directă cu Dumnezeu la masa de scris, apelînd la Cuvînt (motiv pentru care putem fi priviţi ca “dimensiuni existenţiale exemplare”), dar trebuie să observăm că asta e numai problema noastră personală, abuzînd de talentul înnăscut, nu e şi problema celorlalţi, care eventual ne citesc şi ne suportă orgoliul de a fi “altceva” decât “restul lumii”. În ce mă priveşte, am descoperit în scris un remediu terapeutic (el mă echilibrează), nu mă interesează “dimensiunea-i exemplară” – am supravieţuit (o tot repet) datorită scrisului.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

2-3. Dumnezeu ştie când am debutat la masa de scris şi ce a declanşat acest debut – sigur eram la Cantonul 248 (248 de kilometri de la Bucureşti, pe calea ferată spre Suceava), izolat, unde am copilărit, la câmpie, la 4 kilometri de oraşul Adjud şi 55 de kilometri de Bacău. Ce ştiu eu e că la 11 ani am scris primele poezii, îndrăgostit de o domnişoară cu zece ani mai mare decât mine, dintr-un prepeleac (din care îşi păzea via; cu ea am avut şi prima mea experienţă sexuală) din spatele Cantonului 248. Cantonul fiind înconjurat de vii, pepenării, terenuri agricole pline de legume, livezi ale ţăranilor din comuna Adjudu Vechi, veniţi de la 2 kilometri Până aici, la “bucăţile” lor, grădini moştenite (proprietăţi dispărute o dată cu colectivizarea). Dat la 6 ani la şcoală (Până în clasa a VII-a am învăţat la şcoala din comuna Adjudu Vechi), mutat la oraş la 12 ani, în 1962, mi-am schimbat radical felul de a fi, influenţat de comunitatea urbană, de pretenţiile ei de emancipare (am descoperit la Adjud inclusiv biblioteca orăşenească, incomparabilă cu biblioteca şcolii şi a comunei Adjudu Vechi). În liceul teoretic (eu făceam parte dintr-o clasă “umanistică”) am avut numai necazuri datorită scrisului – soldat cu exmatriculare, trei zile (afişînd poeme incomode la gazetele de perete) şi două corigenţe (“punîndu-mă în gură” cu “tovarăşii profesori” de istorie şi limba rusă, obiecte teribil de sensibile pentru o conştiinţă în creştere). Sigur, de la 15 ani am scris “regulat”, fiindcă aveam trei “reviste” ale mele, săptămânale, caligrafiate de mână pe file A 3 îndoite, în care îmi publicam poezia, proza, teatrul, sau interviurile şi cronicile (le citeau ai mei de acasă, colegii de liceu, rudele, muncitorii la întreţinere de cale ferată, subordonaţi tatălui meu, de la Cantonul 248, că era acolo şi o cazarmă a lor, familia cantonierului). Bineînţeles, eram pe atunci un pasionat la “poştei redacţiilor” la toate revistele literare din ţară, la care trimiteam producţiile mele lirice (dar şi proză sau cronici literare) – din păcate, n-am reuşit să urmăresc toate răspunsurile, cumpăram revistele după posibilităţi (dar n-am observat să fi atras vreunui scriitor atenţia). Abia în 1967, la 17 ani, când am terminat liceul (şi am părăsit definitiv locurile) am fost avertizat de un văr că am apărut cu un poem (poem perfect valabil şi azi, “bacovian”) în pagina de cultură a ziarului regiunii Bacău, “Steagul Roşu”, publicat de un necunoscut şi azi mie, M.C. Delasabar... Din 1967 eu am intrat, pentru şapte ani, într-o boemă regretabilă, pierzîndu-mi cei mai frumoşi ani, ai primei tinereţi, în cîrciumi şi aventuri galante frustrante, ratînd sinucideri şi facultăţi sau locuri de muncă în întreaga ţară, la mine de cupru şi de cărbune sau în redacţia unui ziar la Miercurea Ciuc, dar mai ales la Bucureşti, unde am şi condus un cenaclu literar studenţesc. Am apărut cu poeme răzleţe pe ici, pe colo, în reviste literare. Reţin însă anul 1974, când Ştefan Aug. Doinaş m-a publicat cu o pagină de poeme în revista Familia şi m-a prezentat vizionar (atrăgînd atenţia că apare un nou stil de a scrie, o poezie a concretului şi realului brut, a vocabularului uzual, mai pe înţeles azi, care avea să fie poezia optzecistă). În acel an, 1974, după două tentative de sinucidere eşuate, am definitivat primul meu volum de versuri – de atunci avînd să pun la cale alte 11 volume de versuri originale (depuse în sertar gata dactilografiate; o parte din ele au apărut în volumul “pam-param-pam / adjudu vechi” abia în 2006, la Editura Muzeul Literaturii Române), Până să debutez, prin concurs, cu “La fanion (Editura Albatros, 1980, când împlineam 30 de ani). Debut editorial norocos, Până la urmă (premiat de Uniunea Scriitorilor), al unui provincial. Din 1974 se deschiseseră concursurile de debut editorial – am participat la toate, dar n-am fost băgat în seamă de jurii, nici criticii, nici poeţii de renume de atunci nu erau pregătiţi să publice poezia nouă apărută (denumită mai apoi optzecistă), care avea să schimbe radical poezia română. E drept, pot să consider debut editorial şi cele cinci poeme apărute într-un Caiet al debutanţilor – 1977 la Editura Albatros, publicat în 1978 (în următorul an am apărut cu alte poeme în alt Caiet al debutanţilor, tot la Albatros). Din 1975 (Până în 1990) am avut domiciliul stabil (după căsătorie şi naşterea unui copil) la Focşani. Aşadar, debutul meu a fost întortocheat, nesigur, întîrziat (sunt un precursor al optzeciştilor?), scăpînd trenul promoţiei şaptezeciste şi prinzînd trenul generaţiei optzeciste – prin vârstă sunt la aceeaşi distanţă de poeţii reprezentativi ai ambelor direcţii din poezie.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. A trebuit să mă descurc singur, nu mi-au influenţat viaţa “ca om şi ca scriitor” Până la 30 de ani, când am debutat editorial cu o carte a mea de versuri, decât evenimentele personale (de exemplu, naşterea copilului în 1975, la Focşani, mi-a schimbat total viaţa, am renunţat pentru totdeauna la boemă, m-am lăsat nu numai de băut, dar şi de fumat, am avut loc de muncă stabil, încheind capitolul aventurilor). M-au mai influenţat şi arderile interioare chimice şi harta mea astrală. Am acţionat intuitiv, am descoperit bibliotecile publice (şi cărţile la zi, nu numai cele ce aparţineau istoriei literaturii române) şi scrisul original după propriile reguli. N-am ascultat decât de mine însumi la masa de scris, lăsat în bătaia vîntului de destin. Am simţit gustul ratării când iniţiam şi conduceam, în 1972, la 22 de ani, cenaclul studenţesc (se intitula “3,14”), la Bucureşti – nu întâmplător un an mai târziu am avut două tentative de sinucidere sub presiunea liberului arbitru, de care pomeneam mai sus: dacă aş fi avut un spirit influent (un înger îndrumător), lângă mine la masa de scris, n-aş fi pierdut atîţia ani în van şi poate nu m-aş fi pierdut cu firea în asemenea hal. N-am regretat că n-am avut o călăuză profesionistă lângă mine, în general m-am ferit de personalităţile scriitoriceşti în viaţă să le cunosc altfel decât din citit (după Revoluţie, la 40 de ani, viaţa m-a adus la Bucureşti în redacţii literare şi cunoaşterea în particular a scriitorilor m-a dat peste cap, mai degrabă m-a otrăvit decât mi-a folosit sufleteşte). Sa nu uit să subliniez: m-am căsătorit cu o prozatoare, Doina Popa, ne-am fost reciproc de ajutor (am avut şi un cenaclu familial), citindu-ne ce scriem, fără să ne influenţăm. M-am temut la debut că aş putea fi influenţat de cărţile de versuri ale marilor noştri poeţi (la început scriam cu rimă). Mai apoi, după ce am publicat cărţile mele m-am temut de cronici să nu mă influenţeze, să iau în serios observaţiile negative sau pozitive ale criticilor... În viaţa de zi cu zi (în plan social-cultural, fiindcă eu n-am fost membru de partid), după 1980 m-a influenţat Radio Europa Liberă , mai exact emisiunile extraordinarilor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, datorită lor am fost treaz, pus pe baricade, despărţind uscatul de apă, am înţeles şi care e valoarea morală, nu numai cea estetică în literatură la noi. Structural, sunt un rebel.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Dacă mă uit la alţii cum sunt... Scriitorii sunt peste tot, şi la Putere şi în Opoziţie, din postură de membri de partid de stînga, de dreapta, de centru, parlamentari sau miniştri sau demnitari înalţi şi scunzi, profitori postcomunişti. După cum sunt şi scriitori retraşi la masa de scris, neangajaţi în viaţa publică, mulţumiţi cu actul de creaţie literară şi atât, sau scriitori “civici, independenţi”, păstrez ghilimelele (neangajaţi politic, dar care pot fi comentatori ai vieţii politice şi optează public pentru o tabără sau alta, devenind jurnalişti părtinitori, mercenari la un trust sau altul). Scriitorul e “o conştiinţă a neamului”, se simte dator să ia atitudine, nu poţi să condamni pe nimeni dacă la mijloc e vorba totuşi de o aparenţă de onestitate. Raportul dintre cetăţean şi scriitor? Adică între cititor şi scriitor? Sau între scriitorul care are o misiune de îndeplinit în cetate, faţă de cetăţean? Îl reprezintă scriitorul pe cetăţean în viaţa publică? Sau trebuie să mă refer la cetăţeanul devenit personaj principal sau secundar în opera scriitorului? Oricum, raportul nu e de subordonare între cetăţean şi scriitor, ci de respect reciproc, dar e raport de subordonare între scriitor şi putere, dacă scriitorul se implică public într-o funcţie şi-şi pierde libertatea, moral. Azi, grupul dominant din literatura română (la putere între scriitorii români) este subordonat “corectitudinii politice”. Cei asemenea mie, nealiniaţi vreunui grup de presiune, sunt izolaţi, marginalizaţi, ţinuţi cu capul la cutie. Altfel, fiecare scriitor are steaua lui.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Au trecut şapte ani (numărătoarea începe cu 2000) deja din primul secol al acestui mileniu şi dacă în lumea occidentală a apărut terorismul (în principal al adepţilor “războiului sfînt”; obsesia secolului XXI de a fi religios sau de a nu mai fi deloc are astfel acoperire în realitate), în România postcomunistă a apărut generaţia “douămiistă”, apocaliptică, a jemanfişismului, cinică, a revanşei, a pervertirii simbolurilor şi a demitizării tradiţiilor româneşti, generaţie care vrea să şteargă cu buretele civilizaţia culturală autohtonă pusă la cale Până în anul 2000, în toate domeniile, inclusiv în literatură. O fi de bun augur, o fi de rău augur? Primii şapte ani ai acestui mileniu au fost conflictuali, doar Uniunea Europeană pare a fi căzută din lună (deşi a împlinit 50 de ani “ca proiect”) – sunt 27 de state reunite (între ele e şi România de la 1 ianuarie 2007), care învaţă din mers să impună legile armoniei şi prosperităţii, să sperăm că e o întreprindere realistă, nu doar o nebunie frumoasă, “scoasă din cărţi”. Ce s-a schimbat în literatura română în ultimii şapte ani? Prin apariţia “douămiiştilor” s-a rupt literatura română – “douămiiştii” refuză să mai citească opera scriitorilor în viaţă prinşi la maturitate de Revoluţie (mai ales că au scuza compromisului scriitorului român sub comunism, de-a valma, nu contează valoarea operei niciunuia), “douămiiştii” se citesc numai pe ei înşişi, azi au pus stăpînire pe paginile de cultură ale ziarelor, au reviste şi edituri exclusiviste, în care îşi promovează doar interesele propriei turme. Fireşte, “douămiiştii” vor cuceri piaţa editorială şi în cadrul Uniunii Europene, binişor-binişor (ei n-au scrupule să scrie numai în limba română, din contră), nu numai a României. Dacă “douămiiştii” sunt viitorul literar al României, atunci e clar că literaturii române de Până să apară ei i se va pune punct, mai există numai nişte zbateri (optzeciştii fiind cei mai nedreptăţiţi de soartă, prinşi la mijlocul vîrstei de creaţie de Revoluţie). Ne vom trezi că avem mari scriitori în viaţă, dar că nu mai avem literatură? Personal, sunt dezolat de actualul peisaj literar, care a răsturnat ierarhiile şi a pierdut exerciţiul descoperirii valorilor estetice, mediocritatea a triumfat (reflex al încurajării “cărţii de consum”), deşi apar cărţi care merită totul, dar pe care nu le mai citeşte nimeni. Poate aceasta e evoluţia naturală a literaturii române (ea calcă apăsat pe urmele literaturilor occidentale, în care doar cîţiva scriitori intră în atenţia publică, viaţa literară nefiind coordonată de un centru, precum e cel asigurat de Uniunea Scriitorilor din România, cu senzaţia că împarte certificate de scriitor profesionist). Poezia va avea cel mai mult de suferit. În orice caz, se vor împuţina revistele literare, scriitorii se vor regionaliza, majoritatea apariţiilor editoriale vor trece neobservate...

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Un timp pentru creaţie? Eu scriu exerciţii pentru sertar şi le las la răscopt, n-am certitudini la masa de scris. Dacă te aşezi mai des la masa de scris, scrii mai des, dacă te aşezi mai rar, scrii mai rar: depinde de îndemnul interior al fiecăruia. Cât despre “program” – sigur că prozatorii scriu cu program, altfel nu şi-ar duce niciodată la capăt un proiect. Mai rău e cu poeţii, care resping “programul” (mizînd pe spontaneitate, vorbesc în numele meu acum) şi scriu la întâmplare, “când le vine” (se aşază precum găinile în cuibar sau precum cloştile, cu alt ritm, la “timpul facerii”?). Când e vorba de program, eu mă gândesc la lectură, mereu intrat în criză de timp, dacă nu m-aş programa cât de cât, n-aş mai citi nimic (Doamne fereşte!).

La ce scriu acum? În afara faptului că mă achit de “obligaţii colegiale”, de invitaţii de colaborare ale revistelor literare (onorând rubrici personale cu eseuri publicistice şi texte de frontieră, sau răspunzând la anchete-dezbateri-teme şi la interviuri, sau redefinitivînd poeme scrise cu ani în urmă), nu mă angajez în nici un proiect editorial. Scriu pentru sertar versuri, jurnal şi tot mai rar pagini de proză sau de teatru. N-am motive să mă mai omor cu firea.

O nouă carte a mea? Dumnezeu cu mila. Dacă va mai fi o solicitare credibilă a unei edituri (sau a unui editor), mă voi gîndi să definitivez o nouă carte, altfel, nu. Şi deocamdată chiar nu e cazul: nu simt nevoia să apar în fiecare an cu o carte. Sunt convins că nimic din ce e spiritual nu e întâmplător în lume şi mi se pare normal să susţin că şi cărţile originale de literatură au destinul lor, aşa că le las în legea lor, să apară singure, când cred ele de cuviinţă.

 martie 2007, Bucureşti

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

După 20 de ani (Nimănui nu-i pasă)

îmi întârzii pe aici răsuflarea, nu ştiu de unde am venit, nici pentru

ce: probabil, sunt numai un martor al

acestor vremuri. Sunt atent la ce mi se întâmplă, pot să mă

mărturisesc: dar nu văd în profunzime şi nu cred că merită risipa făcută

cu mine, fiindcă nu reţin nimic deosebit, am o memorie pe

care nu poţi să pui bază. Experimentul cu prezenţa mea, din anul 1950

până azi, pe pământul României, a eşuat, nu înţeleg rostul

continuării lui. Am ajuns demult într-un unghi mort, în care nu mai găsesc

răspuns nici la întrebări simple. Degeaba încerc să-mi

distrag atenţia din decembrie 1989, să plec de acasă sau să mă ascund

în mine însumi: peste

tot, secundă de secundă, mă urmăreşte subconştientul, el

are legătură directă cu sursa de energie universală. Mi-am pierdut

singur urma… Am

lăsat uşile să se trântească în spatele meu, intrat în cine mai ştie ce

fierbinţeli şi ce euforie. Am lăsat scris că trebuie să fiu căutat în

altă parte, în caz că uit de mine – şi?

 Nimănui nu-i pasă.

  

2009, Bucureşti 

F