„Mie îmi place să cred că şi astăzi poezia mai are putere de seducţie.”
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale exemplare. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?
2. Istoria literaturii consemnează uneori arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs. când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele dvs. încercări literare.
3. Care a fost drumul până la prima carte?
1-2-3. Dacă viitoarei mele mame – tânără, în 1969, profesoară de biologie, într-un sat, Drincea, din Mehedinţi – nu i-ar fi plăcut poeziile de dragoste scrise şi recitate de viitorul meu tată (fiul al satului respectiv), care-i făcea curte asiduu, nu aş fi venit pe lume. (Mie îmi place să cred că şi astăzi poezia mai are putere de seducţie). De la 5 ani, când ne-am mutat din Drincea în Turnu Severin, într-o garsioneră de la etajul 8 al unui bloc, am văzut în jurul meu cărţi. Numărul lor a crescut continuu, astfel că pe la 11 ani, când ne-am mutat într-un apartament cu patru camere, una dintre ele era bibliotecă. Tatăl meu, Ion Şerban Drincea, avea preocupările pe care le are orice om care scrie: cumpăra şi citea cărţi şi reviste literare, mergea la cenacluri, se întâlnea cu alţi scriitori, publica prin reviste, bătea la poarta editurilor cu manuscrisele sale, câteodată cu succes, îşi lansa cărţile apărute, vorbea despre literatură, visa, scria. Aşa că la „secvenţa” cu cititul şi scrisul am început să-l imit. Îmi amintesc că nu eram la şcoală când i-am dictat (nu ştiam să scriu) o „poezie”, din care mai reţin ultimile două versuri: „Şi au dat cu bomba tare/ De-au sărit cu toţii-n mare”. După ce am fost alfabetizat, devoram cărţi, citeam în neştire şi amestecat. Apoi, am început să scriu şi să am succes cu compunerile pe care, din clasa a V-a, profesoara de română ne punea să le facem. Una dintre ele – ceva despre un grup de soldaţi români, care s-a luptat cu un tanc german până l-a „răpus” – a plăcut atât de mult colegilor, încât m-au rugat să o citesc şi la ora de matematică, cu acceptul profului, bineînţeles. Mai ţin minte că în clasă cu mine mai era o fată talentată, Popescu o chema (numele mic nu i-l mai reţin, dar ştiu că taică-său era prof de română), cu care, cumva, concuram. La un moment dat, profesoara de română a spus că dacă cineva din clasa aia va deveni scriitor, ea va fi. M-a rănit foarte tare bătrâna profesoară Ţucă. Noroc că în ultimii doi ani de gimnaziu l-am avut dascăl la română pe Dumitru Arvat, al cărui har pedagogic şi literar a fost ca un vânt bun pentru pânzele mele subţiri. Printr-a şaptea scriam poezii întunecate rău, morbide, apocaliptice, însă, cred, interesante. Cam toată lumea avea impresia ca mi le scria taică-meu, o altă chestie care mă făcea să sufăr. Chiar şi domnul Arvat a „cochetat” cu ideea asta, până şi-a dat seama că, totuşi, eu sunt autorul. În clasa a VII-a eram şeful cenaclului „Mlădiţe”, al Şcolii nr. 2, deşi erau alţi elevi mai buni decât mine, mai... maturi. Tot atunci, în 1983, s-a produs şi debutul. Se apropia 8 martie, iar tata mi-a spus că ar fi frumos dacă i-aş scrie mamei o poezie. Am muncit vreo trei seri pe trei strofe, pe care le-am transcris pe o felicitare. După ce a citit, mama s-a emoţionat şi a-nceput să plângă. Era frumoasă poezia, începea cu „De mic copil tu m-ai crescut cu drag...”. Taică-meu a fost atât de surprins de cele 12 versuri, încât n-a prea crezut că-mi aparţin. După ce i-am arătat probele (ciornele), mi-a propus să o publice în suplimentul dedicat Zilei Femeii, pe care ziarul „Viitorul”, la care lucra, tocmai îl pregătea. Aşa că am debutat cu poezia intitulată „Mama”. A fost o zi glorioasă pentru mine! La liceu aveam un ritm susţinut de scris, care coincidea cu îndrăgostelile. Cum mă prindea „flama”, cum aşterneam versuri pentru fata respectivă. Iar ele, fetele, se succedeau cu o cadenţă serioasă. În 1987, am publicat o poezie, „Ţăranii”, într-un supliment al revistei „Orizont”, editat cu ocazia desfăşurării unei tabere naţionale de literatură, „Excelsior”, la Timişoara. Era o tabără pentru „tinerele condeie”. Câştigasem deja vreo două concursuri literare, eram lăudat pe la poştele redacţiilor, aveam pe mână gazeta de perete a liceului (unde îmi afişam creaţiile). Trăiam în sosul literaturii şi mi se părea foarte gustos. Când am terminat liceul mă bătea gândul să public o carte la „Litera”. Îl cunoscusem într-una din tabere pe Sorin Gârjan, care, la 18 ani, avea deja un volum (mi se pare că n-a mai publicat o altă carte). Adevărat, îi dăduse bunică-sa bani ca să-şi editeze cartea, dar era vedetă! Cum ai mei nu aveau fonduri să „investească” într-o plachetă, şi cum taică-meu m-a convins ca debutul în volum trebuie să fie un... bum, mi-am scos gândul din cap. Mi-a revenit în 23 decembrie 1989, când, soldat fiind, am fost convins că o să mor. Era Revoluţie, apăram Banca Naţională şi Muzeul de Artă din Craiova, se trăgea pe rupte la câteva zeci de metri de locul unde stăteam, aşteptam să dea buzna peste noi securiştii, teroriştii, arabii şi alte naţionalităţi. Am scris atunci, pe o bucată de hârtie, un mic testament – dacă mor, să mi se publice un volum de poezie – pe care l-am pus în buzunarul din dreapta vestonului (poate că l-aş fi pus în dreptul... inimii, dar buzunarul acela era plin cu monede de 1 leu şi 3 lei, care ar fi trebuit să „reţină” un eventual glonţ). N-am murit, dar am uitat de... testament. L-a găsit mama prin februarie, când, mergând acasă în concediu, mi-a spălat uniforma. După ce m-am eliberat, m-a străbătut iar dorinţa editării unui volum – se putea mult mai uşor şi mai ieftin, cărţile apăreau pe bandă rulantă, la fel de fel de edituri de buzunar (nu, nu cel de la veston...). Dar mi-am dat seama că începusem să scriu altceva, altcumva, diferit de poemele din adolescenţă, de a căror valoare mă cam îndoiam. Cum ştiam că debutul e important, nu am forţat. La sfârşitul lui 1993, la Timişoara a avut loc prima (şi ultima) ediţie a Festivalului internaţional de poezie „Nichita Stănescu”. Una dintre „secvenţele” festivalului era un concurs de manuscrise de poezie, al cărui mare premiu consta în editarea manuscrisului câştigător. Sorţii au fost de partea mea, iar în 1994 publicam, la editura „Excelsior”, prima carte: „Fireşte că exagerez”. Eram student în anul IV la Politehnică. Un an mai târziu, volumul obţinea Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România. Cam asta cu debutul...
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. N-am avut un maestru, în sensul clasic al cuvântului. N-am stat în preajmă nici unui... învăţător, de pe buzele căruia să sorb cuvintele, din cărţile căruia să aflu adevărurile, din mâinile căruia să ies modelat. Importanţi în ecuaţia formării mele au fost părinţii. Severi şi iubitori, în acelaşi timp, m-au ţinut „din scurt” şi departe de anturajele păguboase. De la tatăl meu am aflat multe „secrete” literare, el fiind cel care mi-a deschis uşa spre literatură. Căci ce altceva poate să facă un copil care-şi vede părintele că citeşte şi scrie toată ziua (mai ales toată... noaptea)? Privind retrospectiv, cred că se cuvine să amintesc câteva nume – uitând, sigur, altele, care au contat în formarea mea ca om care scrie. Dumitru Arvat, profesorul meu de limba română din clasele VII-VIII, el însuşi poet, un pedagog extraordinar, un „personaj” nemaipomenit. Apoi, o serie de scriitori din oraşul natal, Turnu Severin, a căror tangenţă – fie la cenacluri, fie în plimbările cu taică-meu pe corso, fie în întâlniri... aiurea – cu adolescenţa mea a lăsat, cred, urme: Valeriu Armeanu, Nicolae Calomfirescu, Ionel Viorel, Ileana Roman. Importantă a fost participarea, în 1987 şi în 1988, la tabăra „Excelsior”, când, la 16-17 ani, i-am cunoscut pe Mircea Nedelciu, Florin Iaru, Şerban Foarţă, Mircea Cărtărescu, dar şi pe câţiva dintre colegii mei de generaţie: Dan Lungu, Ioan Buteanu, Fevronia Novac, Costel Stancu, Alexander Baumgarten, Dan Mircea Cipariu, Bogdan O. Popescu, Svetlana Cârstean ş.a. Acele tabere m-au făcut, cred, să văd literatura nu doar ca pe un hobby, ci ca pe o posibilă meserie, ca pe un mod de a trăi. Am început să citesc cu aviditate revistele literare pe care tata le aducea cu braţul în fiecare săptămână (nu cred ca lipsea vreuna, de la „România literară”, la „Albina”, de la „Convorbiri literare”, până la „Tribuna”), am început să fiu atent la ce e nou în literatură, inclusiv la „poşta redacţiei”. Interesul meu pentru cărţile de poezie a crescut brusc, citind cam tot ce aveam în bibliotecă, de la clasici, la postmoderni, de la celebri, la necunoscuţi. Părinţii mei s-au speriat că aş putea deveni filolog, cu şanse mari şi triste de a ajunge profesor printr-un sat de la mama naibii, şi au început să-mi restricţioneze accesul la bibliotecă, la cenacluri, la întâlniri literare. Ei îmi vroiau binele, adică mă vroiau inginer care „să prindă” un oraş – de nu chiar Severinul – şi să fie remunerat cumsecade. În plus, îmi spunea taică-meu, ingineria nu mă va încurca la scris, ba dimpotrivă, urma să-mi conserve... prospeţimea. Poate că dacă aş fi ştiut foarte bine engleza, nu i-aş fi ascultat, aş fi dat la Filo. Însă eram departe de a lua notă bună la limba lui Byron, aşa că am mers la Politehnică. Am ales-o pe cea din Timişoara, şi bine am făcut. În oraşul de pe malurile Begăi, student fiind, destinul mi s-a intersectat la modul fast cu câţiva scriitori: Marcel Tolcea, Anghel Dumbrăveanu, Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru, Eugen Bunaru, Nicolae Popa, Mircea Mihăieş, Vasile Popovici. Am încercat să mă ţin departe de fricţiunile dintre diferitele grupări literare. Veneam din afară, nu ştiam care cu cine şi de ce, eram tânăr şi nu mă pasionau jocurile de culise sau războaiele reci dintre literaţii bănăţeni. Mă interesau şi mă interesează cărţile, literatura. Am şansa ca soţia mea, Diana, scrie şi traduce (din şi în engleză şi germană). Şi o face foarte bine. Am avut deja câteva proiecte comune, dar ştiu sigur că ele vor fi numeroase. Diana este o întâlnire importantă pentru omul şi scriitorul care sunt.
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5. Nu cred că scriitorul poate să fie... autist, adică, decuplat de ceea ce se întâmplă în jurul lui. Nici măcar într-o societate consolidată democratic, nu e firesc ca intelectualii să stea cu spatele la realitate şi să ignore politicul, socialul, economicul. Cu atât mai puţin într-o ţară care iese dintr-o dictatură ce a interzis dreptul la opinie aproape 50 de ani. Era nefiresc ca tocmai cei care ştiu cel mai bine să scrie şi să vorbească să nu facă un pas în faţă, chiar dacă s-a dovedit, până la urmă, ca alţii le-au luat faţa. România a avut parte, din 1990 încoace, de vocea şi condeiul scriitorilor. Ei au făcut ziare, au scris articole, anchete, reportaje, au candidat pentru funcţii politice şi administrative, au fost parlamentari, consilieri locali sau judeţeni, ori consilieri de taină, membri de partid. Mulţi dintre scriitori au renunţat la literatură, pentru a sprijini democraţia din România. Unii au făcut-o cu brio, alţii s-au compromis.
Dincolo de simpatii şi antipatii politice, cred că scriitorul ar trebui să fie într-un antagonism permanent cu puterea, atâta timp cât nu este implicat în viaţa politică, cât nu face parte dintr-un partid. Fiindcă atunci mi se pare normal să-şi dorească să obţină această putere. La 23 de ani eram în rândurile Partidului Alianţei Civice şi, la un moment dat, am fost ales chiar vicepreşedinte supleant pe Timiş. Simţeam că în PAC mi-e locul, alături de Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Vasile Popovici, Liviu Antonesei, Emil Brumaru, Traian Ştef, Nicolae Manolescu şi mulţi alţii. Eram activ, implicat, dedicat, euforic. Am fost atât de dezamăgit de faptul că, în 1996, PAC-ul nu a primit voturi suficiente ca să intre în parlament, încât mi-am promis că nu voi mai face parte din nici un partid. Până acum mi-am ţinut promisiunea. Dar tot de atunci am lucrat în presă, atent la ce, cine şi cum mişcă pe eşicherul politic. De fiecare dată când mi s-a părut că „unduirile” sunt periculoase, şerpeşti, am scris cât am putut de dur, încercând să atrag atenţia asupra lor. Fac asta şi acum.
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare pentru dvs. literatura română contemporană?
6. Dacă ar fi să ne uităm la numărul autorilor români care sunt traduşi în limbile importante, ar cam trebui să ne ia cu spaime. Stăm rău de tot, literatura noastră pare că nu-i interesează pe nemţi, englezi, italieni, spanioli, francezi etc. Adevărul e că nici un scriitor român n-a rupt gura târgurilor de carte din străinătate. Până acum. Dar eu sunt convins că, în doi-trei-şase ani, numele autorilor români contemporani vor sta alături, pe rafturile librăriilor occidentale, de cele ale scriitorilor nemţi, englezi, polonezi, unguri, cehi, ruşi, sârbi, japonezi, bulgari, turci, spanioli, americani. Prozatorii tineri de la noi ştiu să povestească, ştiu să impregneze literaturii lor un parfum aparte, exotic. Poezia românească mi se pare de o foarte bună calitate, dacă ar fi să judec comparativ cu ceea ce am citit sau ascultat în/ din alte limbi. Din nefericire, cu poezia nu poţi atrage foarte tare atenţia asupra unei literaturi, pentru că publicul „Cenuşeresei” e foarte restrâns peste tot în lume. Dar va fi bine cu şi în literatura română. O spun datele, statisticile, piaţa, o cred şi eu.
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie, sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Sunt un scriitor leneş. Scriu în salturi mari, poate cam mari... Tocmai de asta nu am un program de lucru. Mă aşez în faţa colii de hârtie atunci când am chef de scris, de visat, de povestit. Dar pot scrie poezie oricând, indiferent de oră. Asta şi pentru că poezia se „ţese” mai uşor de cât proza. Ea cere o intensitate a scrisului, un fel de pierdere a cunoştinţei într-o luciditate perfectă, să zic aşa. E ca un sprint de o sută de metri. Proza implică un alt fel de alergare, un alt ritm, o altă respiraţie, chiar şi o altă... musculatură. Până acum am scris câteva proze scurte, de două-trei pagini fiecare, dar mă bate gândul unui roman. Al unei alte cărţi de poezie. Al unui volum de interviuri. Al unui jurnal de călătorie. Nu ştiu ce voi scrie. Deocamată sunt preocupat de naşterea primului meu copil, Crina. Cred că ea va fi principalul adresant a ceea ce urmează să scriu. Şi cum un copil e plin de surprize, nu ştiu exact ce va dori să audă de la mine...
Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Creierul îţi sare dintr-un loc în altul ca un CD
te dor atât de tare dinţii
încât creierul îţi sare dintr-un loc în altul ca un CD
până ajunge în clasa a V-a şi se opreşte acolo
brusc îţi aminteşti de profesoara
care a spus că dor nu există decât în limba română
şi că e intraductibil
îţi vine să râzi
dar orice mişcare a feţei
amplifică până la nebunie durerea
te priveşti în oglindă
şi te abţii încă o dată să râzi
deşi arăţi ca un măscărici
cu ochii injectaţi cu obrajii umflaţi şi urechile roşii
te gândeşti că profesoara aceea
a murit de cancer la ovare
dar nu pentru că tu şi alţi derbedei ca tine
vă uitaţi cu oglinda sub fusta ei
sperând să vedeţi mai mult decât vedeaţi
ci fiindcă acolo nu mai privise de ani buni
decât un singur bărbat:
medicul
care a consultat-o şi i-a pus diagnosticul
însă tu şi ceilalţi derbedei ca tine
v-aţi simţit vinovaţi de moartea ei
colegele voastre v-au reproşat că din cauza
razelor de la oglinzi a făcut doamna cancer
v-au arătat cu degetul ca pe nişte criminali
iar vouă chiar vă venea să le omorâţi
dar ar fi fost prea multe cadavre deodată
pentru o şcoală de cartier
aşa că le-aţi tras de păr
şi le-aţi dat nişte pumni în coaste
iar fetei înalte cât o prăjină
din ultima bancă
i-ai şoptit chiar tu printre dinţi că-i pui oglinda
dacă mai scoate o singură vorbă
pe vremea aceea
cancerul era un ghem de viermi albi şi mici
care înviau la raze şi începeau să te mănânce pe interior
ficat stomac pancreas intestine măduvă
ovare
dacă aveai
îţi erau devorate fără să simţi
iar ce mai rămânea din ele putrezea în tine
şi crăpai
de asta morţii duhneau atât de tare
nu te apropiai de ei decât la bunici în vacanţe
când îi duceau cu alai şi lăutari spre cimitirul din afara satului
iar pe drum
aruncau cu monede pe care le culegeai
de printre picioarele celor ruşinoşi să se aplece
au fost morţi care te-au făcut fericit
sute de bani zburau peste ei ca nişte fluturi metalici
ce-i însoţeau spre rai
pe unii i-ai prins în aer
pe alţii pe pământ
toţi pentru paradisul tău
din caramele napolitane ciocolată şi rahat
doamna profesoară nu mirosea
iar la oraş nu se aruncă bani
şi
oricum
aţi stat în spatele cortegiului
în urma celor din clasele mai mari
tu şi derbedeii ca tine
aţi fost ultimii
cu feţe triste
dar bucuroşi
că nu făceaţi şcoală
Timişoara, 2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu