Nicolae Coande – Scriitorul – destin şi opţiune

 

 „Lumina scrisului trece ideal prin om.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Dacă destinul şi opţiunea sunt pentru scriitorul de oriunde dimensiuni existenţiale exemplare, te întrebi ce relevanţă are faptul că trăieşti la metoc şi că nu te-ai născut în omphalosul lumii, acolo unde a purta purpura este de la sine înţeles. Cum vine destinul peste tine, fie şi la „nivelul provinciei”? Aşa, ca în simfonia cu pricina, cu acele măsuri in-umane care zguduie şi impresionează pe cel care nu se joacă defel cu Ananké, dar şi pe cel care nu stie decât de Fatum? Şi: ce opţiune mai poţi lua tu atunci când în partea ta de lume ai fost educat să crezi în „soartă” (ei doar au stele cu noroc şi prigoniri de soarte...) şi în „fortuna labilis” mai mult chiar decât în totalitarismul cu care această lume te-a înţărcat încă de la naştere?

Scriitor nu cred că se naşte nimeni, eventual devine – tocmai împotriva lumii care notează sec, la sosirea ta, încă un suflet de rumenit în cuptoarele mele. Pentru cei care cred că sunt născuţi şi trimişi ca soli de un spirit celest al literaturii am o veste proastă: aşa ceva nu există. Scrisul se naşte tocmai împotriva lumii, cel mai adesea, în orice caz, tocmai ca dovadă a trecerii prin lume, împotriva cenuşii care acoperă totul. Nu sunt un apocaliptic cu orice preţ, dar cred în lumile superioare care vor fi existând după ce omul va trece şi el. Fiţi trecători, iată un îndemn pe care trebuie să ştim să-l apreciem cum se cuvine în fiecare zi a vieţi(lor) noastre.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Evident, atunci când am publicat prima carte. În 1995 am debutat cu În margine, placheta de 40 de poezii apărută la Ed. „Ramuri”, în urma unui concurs iniţiat de Filiala USR din Craiova. Cartea a mai aşteptat un an după ce fusese premiată, lipseau banii, hârtia sau chiar tipografia, nu mai ştiu nici eu. Cert este că în intervalul scurs între anunţul premierii şi apariţia pe hârtie a cărţii am avut timp să fac din „Ultimul alexandrin”, cum se numea iniţial manuscrisul, o altă carte. Sfătuit chiar de editor, care nu avea fonduri suficiente la dispoziţie, am redus numărul de poezii (de la 70 la 40), iar din proprie iniţiativă am schimbat titlul cărţii (oricum, brusc, se metamorfozase în altceva!). Aşa se face că însăşi prefaţa de 4 pagini trimisă de Liviu Antonesei la rugămintea mea s-a redus la 1,5 pagini, cu scuzele de rigoare adresate elegantului literat ieşean. Au şi cărţile soarta lor, nu numai oamenii, după cum vedeţi. Sigur, publicasem până atunci în câteva reviste literare, cu debutul în „Ramuri”, în 1986, fusesem premiat chiar de Marin Sorescu, secondat de Gabriel Chifu, cu premiul de debut al revistei „Ramuri” (în 1988), dar cred că debutul valabil s-a exprimat chiar în volum. A trebuit, aşadar, după apariţia într-o revistă literară, să aştept 9 ani pentru a-mi vedea numele tipărit pe o carte, însă nu voi acuza vremurile, aşa cum se poartă azi. Pur şi simplu nu m-am grăbit şi nu mă consider un scriitor care nu a reuşit să tipărească înainte de 1989 din cauza cenzurii. Nu cred că mă preocupa să discut cu edituri comuniste, asta-i tot, deşi măcar o încercare, la „Scrisul Românesc”, trebuie sa recunosc, făcusem. În ce priveşte primele mele încercări literare, de unde ştiţi că erau doar „încercări”? Pentru că aveţi dreptate: aşa erau. Pe scurt, nu-mi voi bate capul cu ele şi nici nu voi agresa eventualul cititor al acestei anchete cu stafia scremutelor mele poezii de tinereţe. De altfel, cred că Montale (pe care îl citez de câte ori pot şi pe unde se nimereşte) avea dreptate: Eu cred că tinereţea-i anotimpul ce-i mai penibil în viaţă. Ca să mă revanşez pe mediocritatea versurilor mele de adolescenţă voi spune că eram, în schimb, un cititor asiduu, dezinteresat şi îndrăgostit de ceea ce citeam.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Voi răspunde pe scurt: am mers de câteva ori la cenaclul patronat de Marin Sorescu, unde îi ascultam pe debateurii Patrel Berceanu, Gabriel Chifu, Constantin Barbu, Marius Ghica, George Popescu, dar şi pe insipidul Ilarie Hinoveanu & caracuda de rigoare. Am citit acolo o singură dată, nu l-am dat pe spate pe importantul scriitor, dar m-a băgat în seamă, am fost publicat, Până în 1989, în câteva reviste din ţară (« Familia », « Luceafărul » şi « SLAST ») de Ana Blandiana, Ion Gheorghe şi Mircea Iorgulescu, dar poezia mea nu s-a cristalizat în cercuri cunoscute şi nu a fost dirijată dupa canoanele epocii, inclusiv cele estetizante, de Până în 1989. M-a ferit de aşa ceva o anume nepăsare vizavi de moda timpului, lipsa de interes pentru succesul imediat, dar şi un instinct care-mi spunea să mă feresc de spiritul turmei. După 1990 am putut publica în majoritatea revistelor bune din ţară, dar aproape că nu este poet care să nu se laude cu aşa ceva. Totuşi, ceea ce vreau să subliniez este că la « România literară » m-am bucurat constant de aprecierea doamnei Constanţa Buzea, poate cel mai bun cititor de poezie din România de azi.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Poetul Marian Drăghici, actualmente secretar de redacţie la « Viaţa Românească », m-a direcţionat în anii adolescenţei să descopăr poezia şi poeţii de calitate. Apoi, cei de la « Ramuri » au fost atenţi la devenirea mea şi m-au publicat constant cu poezie, m-au premiat, mi-au dat de băut. Am şters cu ei pe jos (dar ăsta e deja un vers vechi !). Ca poet, mă simt format în aerul vag contestatar al anilor premergători revoluţiei, într-un soi de idealitate şi furie interioară consumată în bruşte rebeliuni în pagini azi pierdute. Cred în continuare că poezia poate distruge mituri politice, după cum le poate edifica. Totuşi, nu sunt un poet politic, temele mele, dacă pot vorbi de teme, sunt « moartea în viaţă », « pierderea darului », dar şi greaţa de materialismul grosier al lumii în care trăim, o dureroasă părere de rău după o lume mai plină, mai bogată în culori decât cea comunistă, undeva prin Alexandria lui Durell. Patria noastră evaporată… în care am fi putut trăi şi n-a fost să fie. Vedeţi, eu mai cred că era posibil să mă fi născut în altă parte. Cred că puţini poeţi români de azi sunt curajoşi cu adevărat, inclusiv la nivelul expresei poetice, şi că trăim o epocă de sonoră decadenţă a poeziei. Ca urmare, oricine poate accesa ‘fondurile’ ei, după un reţetar stabilit de cîţiva comisari literari, poeţi sau critici, cu sediul în propria-le neputinţă de înţelege faptul că poezia este măsura netrucată a celui care o trăieşte. Şi apoi o scrie.

Am fost influenţat şi de cîţiva prieteni mai tineri decât mine, Sergiu Ioanicescu, Adrian Buz, Vasile Baghiu, O. Nimigean sau Sorin Vidan – care mi-au dat constant încredere în faptul că nu există limite în curaj: cel de viaţă şi cel cu care un scriitor este tot timpul dator: curajul de a fi tu însuţi Până la capăt.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Întrebarea asta mi s-a părut atât de grea încât am fost nevoit să destup o sticlă de coniac şi să-mi fac mult curaj pentru a răspunde. Uneori, curajul pur şi simplu nu ajunge. Şi totuşi, îmi este greu şi aşa, întrucât mă simt ca în faţa unui examen. Am avut întotdeauna groază de examene şi de profesorii omniscienţi. Raporturile de care vorbiţi sunt atât de fluide şi în continuă mişcare, browniană, cum se obişnuieşte a se zice, încât nu doar lumea contemporană s-a putut confrunta cu ele, ci şi lumile de dinainte şi cele care vor veni. Tot ce este contemporan cu mine mă mişcă, însă, şi nu fac decât să mă gândesc, în asemenea situaţii, ce s-o fi făcut oare în trecut atunci când problema se punea tot aşa? Sau ce se va face în viitor, când aceste raporturi îşi vor cere dreptul la a fi explicate? Cum bănuiesc că nu există o singură lume – deşi noi trăim în singura lume pe care o cunoaştem – şi că omul este capabil să închipuie zilnic noi lumi, cred că el poate găsi, măcar anual, noi răspunsuri la mirări seculare.

După cum zicea şi nenea Iancu, cetăţianul-pompiar..., glumesc, dumneavoastră vreţi un răspuns serios şi mie îmi arde de glume! Scriitorul este provocat zilnic să fie cetăţean, în timp ce acela nu se simte provocat să fie şi scriitor. Nu pledez, Doamne fereşte! pentru superioritatea scriitorului asupra simplului cetăţean (care poate fi un bun pompiar), mai ales că scriitorul nu vrea, cu minime excepţii, decât să fie simplu cetăţean, chiar dacă uneori se crede învestit chiar de societatea în care trăieşte cu nişte obligaţii pe care nu şi le-a dorit vreodată. Pur şi simplu, scriitorul vrea să fie lăsat să scrie şi să trăiască. Halal program estetic, vor zice unii. Dar să răspund: ca unul care a scris sute de articole pe diferite teme în perioada cât a fost scriitor la ziar (2001-2005), pot să vă spun că scriitorului nu-i este indiferent de cine este reprezentat şi pe cine reprezintă el însuşi. Nu-i aşa că nu v-aţi fi aşteptat? Scriitorul reprezintă şi el pe cineva, în afara lui însuşi, şi din această cauză are el şi insomnii cu care luptă inclusiv în pagina albă. Spre deosebire de politician care nu se gândeşte decât cum să facă avere personală (disculpându-se că luptă pentru binele public), scriitorul vrea să dăruie într-un mod atâta de inconştient ceea ce posedă încât se auto-sărăceşte (scuzaţi barbarismul!) până la expropriere. De ce ar vrea scriitorul să reprezinte? Fiindcă altfel nu poate. Eu aici nu vorbesc de scriitorul ca membru al unei secte, partid sau organizaţie structurată după principiul lojilor, deşi scriitorul poate şi el să aparţină unei organizaţii şi chiar aparţine. Nu, scriitorul, în actul sau cel mai autentic, scrisul, este mason pentru alţii.

Atunci când însă scriitorul devine un închipuit reprezentant al unui curent de opinie sau de idei şi se agregă după un principiu care serveşte mai degrabă principiilor politice decât fundamentelor libertăţii umane, el semnează scrisori precum cea a intelectualilor care îl apără pe Băsescu sau îl cheamă pe Iliescu să apere ţara de Vadim sau scrie istorii recente pe gustul lui Becali! Halal expresie mai are şi intelectualul sau scriitorul în asemenea ocazii! În timp ce scriitorul adevărat vede în individ, ca om, „principiul” unic de apărat, intelectualii ca  Traian Ungureanu, E. Simion sau A. Păunescu apără casta Omului de care se cred reprezentaţi. Se adună şi apără, atunci când acela nici măcar nu are nevoie. Nu au nevoie politicienii noştri pigmei sa fie apăraţi, la noi, de intelectualii cu fruntea-n nouri. Nu e cazul. Dacă superbii intelectuali şi scriitori citaţi mai sus (la care îl putem adăuga şi pe T. Ungureanu în zelu-i prostesc de a continua să fie platoşa de cuvinte a torsului preşedintelui nostru) ar cunoaşte exemplul lui Boris Pasternak, asa cum este el povestit de Isaiah Berlin în Convorbiri cu Ahmatova şi Pasternak, ar putea lua o pauză de gândire şi poate s-ar teme de penibilul vieţilor lor rezultat din acţiuni care nu fac decât să arate caraghioslacul vremurilor pe care le trăim. Pe scurt, Sir Isaiah Berlin povesteşte că, prin 1945, o bucată de timp la Ambasada engleza din Moscova, care ducea lipsă de personal vorbitor de limba rusă. Aşa i-a putut cunoaşte pe Ahmatova şi pe autorul romanului „Doctor Jivago”, în condiţii dintre cele mai dificile pentru libertatea de expresie a scriitorului rus. Voi relata pe scurt pilda oferita de Pasternak la una dintre întâlnirile sale cu Berlin: cândva, prin 1935, poetul a fost sunat de autorităţile ruseşti care i-au comunicat că trebuie să se prezinte la Paris, la un congres al scriitorilor. Cum el s-a plâns ca nu are haine potrivite, autorităţile i-au comandat pe dată un costum nou, cămăşi cu manşete scrobite şi guler tare, pantofi de lac, însă poetul nu a suportat să poarte asemenea scumpătăţuri şi a cerut să fie lăsat să meargă în hainele sale. Acolo, l-a cunoscut pe Malraux care i-a spus că el sugestionase autorităţilor ruseşti să-l invite pe Pasternak (dar şi pe Babel), chiar dacă acestea şovăiau. Însă la congres erau prezenţi, între alţii, Aragon, Auden, Forster, Dreiser sau Gide, scriitori liberali, şi era imposibil ca scriitori sovietici care ţineau aproape de Kremlin să facă o bună impresie acolo. Cum congresul era unul de organizare a scriitorilor împotriva fascismului, Pasternak a luat cuvântul şi le-a spus: înţeleg ce vreţi să faceţi aici, dar vă rog un singur lucru: nu vă organizaţi. Organizarea este moartea artei. Numai independenţa personală are importanţă. În 1789, în 1848 şi în 1917 scriitorii nu au fost organizaţi pentru sau împotriva a nimic. „Nu vă organizaţi, a încheiat Pasternak, vă implor”.

Ce vreau eu să spun în urma acestui exemplu dat? E simplu: scriitori, nu vă organizaţi aşa cum le-ar plăcea lor s-o faceţi pentru ei, ci organizaţi-vă, ca scriitori, aşa cum vă poate servi vouă mai bine. Niciodată politicienii nu-i vor putea înţelege pe scriitori, puri şi simplu pentru ca sunt mult în urma acestora. Adună bani şi onoruri (Escelenţa, tinicheaua.... vorba lui Eminescu) şi de aceea sunt greoi. Din timpul său scriitorul, dacă este adevărat, nu poate acorda decât omului simplu, celui ce are cu adevărat nevoie de el. Iată cum privesc eu, tovarăşi, problema raportului dintre scriitor şi cetăţean şi dintre scriitor şi putere.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Perspectiva temporală prin prisma căreia putem privi o literatură în ansamblul ei este, de obicei, folosită de istoricii literari şi chiar de către sociologii pentru care frontierele sunt tot atâtea borne ce anunţă eventuale schimbări. De paradigmă sau de climă... literară. Eu, ca mai miop, nu văd literatura chiar aşa... departe. Faptul că suntem intraţi în mileniul trei nu ne face mai interesanţi decât suntem şi nici mai aproape de vreun adevăr care ar creşte în noi şi în lume o dată cu trecerea timpului. Participăm şi noi la lume, cu partea noastră de privire, mai clară sau mai mioapă.

Din anumite puncte de vedere, secolul XX a fost, s-a spus, unul extrem de scurt şi, aş adăuga eu, unul extrem de al dracului. Dacă noi, născuţi în perioada comunistă, nu am sesizat duritatea lui decât mult mai târziu trebuie s-o punem pe seama şansei şi a faptului că regimul îşi permisese o mică liberalizare de care am beneficiat măcar între anii  `70 şi `80. Însă finalul anilor `80 ne-a arătat de ce secolul acesta sanchiu s-a sfârşit brusc, odată cu revoltele statelor comuniste împotriva sistemului penitenciar impus de Moscova şi de diadohii acesteia. Nu poţi face literatură în afara timpului tău, o ştiţi prea bine. Numai că noi nu am ieşit complet din acel timp, care era mai mult al lor.

Am fost, ca indivizi aruncaţi în jocul istoriei, subiecţii unor schimbări extraordinare, poate la fel de extraordinare precum cele trăite de generaţia bunicilor şi a părinţilor noştri după al doilea război mondial (după cum ştiţi, Ernest Nolte a găsit altă formulă, mai bună cred eu, de a denumi cele două conflagraţii mondiale din secolul XX al mileniului doi drept marele război civil european, 1914-1945).

Perspectiva din care văd eu, ca poet, literatura română contemporană este una a războiului civil naţional purtat între scriitorii care au rezistat, cu chinuri infinite, în arta scrisului lor şi cei care au iubit atât de mult partidul care le-a pus pana în mâna încât au golit toate vidanjele de rahat din ţară (văzute şi nevăzute) pentru a aşterne pe hârtie odele prin care au rămas în istorie drept căcănari literari în solda unei secte politice de demenţi şi criminali. Sunt puţini scriitori care au rezistat şi foarte mulţi care şi-au pus la bătaie întreaga fiinţă de rahat pentru a apăra ideea de „mai bine” a partidului care iubea cultura... de penitenciar. Literatura română contemporană este un salon literar sovietic al Franţei (am mai spus-o cu alte ocazii), scindată cum a fost între ucazurile venite de la Moscova pe linie literară şi achiziţiile de spirit liber pe care credea că le face prin submersia în apele culturale ale Senei, bine răscolite de autori locali dintre cei mai dedicaţi idealurilor venite tot de la Kremlin. Ce mult l-a iubit intelighenţia noastră pe Sartre! Ce aparatcik total a fost acest filosof care se hrănea nu numai cu filosofie, dar şi cu carne de scriitor de dincolo de Cortina de Fier! Suntem şi azi siliţi să citim în manuale şi să aplaudăm la diferite ocazii iubiţii noştri pisateli care au scris cu acordul Moscovei şi cu binecuvântarea Parisului, o dublă binecuvântare pe care o credem independenţa noastră de spirit şi de care suntem mîndri fără doar şi poate. Cu mici excepţii, tot ce s-a scris in România, inclusiv după 1990, stă pe aceste coordonate fixate de persecutorii spiritului dintre 1947 şi 1989. Astăzi, acei persecutori nu mai pot comanda, dar deprinderea a rămas. Scriitorul român iubeşte Puterea şi Reprezentantul ei. Literatura română contemporană nu este cunoscută în lume, iar cei care îmi vor spune ca s-au tradus 10 romane şi 20 de plachete de poezie să facă bine şi să se uite puţin în trecut: nu avem la ora de faţă nici un scriitor de talia unui Rebreanu sau Blaga sau Arghezi sau Eliade_Cioran_Ionesco. Aceia erau mari fiindcă erau liberi şi fiindcă simţeau asta, în ciuda unor defecţiuni de parcurs care au grevat şi calitatea literaturii lor din anumite momente. Epoca noastră e mică de tot şi ceea ce se vede este capul furnicii pe un muşuroi de vanitate care nu ţine loc de valoare. Semnalizează că acolo este muşuroi.

Traian Ungureanu_Breban_Dinescu! Pe cine credem că păcălim noi? Cei care vin acum vor putea scrie cândva o operă de calitate, dacă vor uita că s-au născut în „robia” ideologică cea mai ineptă, deşi ei încă nu ştiu ce să facă cu libertatea.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Există un timp anume, dar el trebuie acordat fin la un program autoimpus, aşa cum ne învaţă marii scriitori că este bine să facem. Nu poţi fi sclavul propriului tău scris pentru că rişti să cazi sub greutatea lui, uneori, dar fortificarea se face în condiţii de muncă adesea inacceptabile pentru un om obişnuit cu programe lejere. Vă amintiţi ce spunea Ion Barbu în „Poezia leneşe”: nu poţi să joci bine duminica dacă nu ai bătut mingea în restul săptămânii. Cele mai bune opere ale umanităţii, se ştie, s-au scris în urma unor experienţe voliţionale extraordinare, dincolo de inspiraţia pusă la bătaie. Nu poţi fi tânăr şi inspirat mereu, de aceea trebuie să mizezi pe maturitate, atunci când forţa vârstei de mijloc poate da un bun randament în cazul scriitorului cu vocaţie şi... program. La bătrâneţe, după ce ai depăşit miza mică a orgoliilor literare, cred că te poţi reîntoarce la câteva relecturi care au făcut din tine acel cititor ce şi-a dorit să scrie cândva măcar o carte demnă de atenţia maeştrilor. Te întorci de unde ai plecat, la cititorul din tine.

Acum scriu un volum de eseuri care sper să apară în toamnă la „Curtea Veche”, Revanşa chipurilor, dar am revenit şi la poezie după mai mulţi ani de gazetărie în care am aflat că teribilul cititor de ziare este un animal care nu există. Iar dacă există este cel mai adesea împotriva celui de cărţi şi are memoria muştei care confunda geamul cu lumina clara a zilei care trece prin el. Nu trebuie să scriem pentru mulţi, ci pentru cei puţini care ştiu că lumina scrisului trece ideal prin om.

Craiova, 2007

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

VorbaIago

lui Paul Goma

Trezeşte-te, ultima bătălie dintre uriaşi se dă în pîntecele Rusiei,

în necenzurata durere a inimii unui copil adus în cioc

de rîndunica nopţii şi lăsat în prag sărmanului pescar –

cînd te iubeşte Dumnezeu îţi dă o gură-n plus şi-ţi rupe undiţa,

ai grijă, uterul bătrânei Asii scuipă guzganul cu cap de om,

singur cerşetorul de pîine l-a văzut cînd îşi aruncă maţele

ca un năvod în valea unde spumegă taimenul,

pe Obi, la ostrovul pe care omul a mîncat inimă de om

şi a trăit în zemlianka şobolanului cu steaua roşie-n coada grasă,

nu adormi, prin somn îţi intră-n casă VorbaIago, te cară

pe spinarea ceţii în porturi de strigoi, îţi fură fierea

din  care face cvas pentru Narodnyi Komissariat Vnutrennikh Del

să meargă înainte molohul spre cincinalul ultim,

acolo unde ne aşteaptă sitele ce vor alege grîul de neghină,

mirosul de bătrîni coboară din copaci cu paşi de vită

dusă în abatoarele unde un patefon huruie muzică de asalt,

hingherii cu ciocane înroşite în sîngele viţeilor abia născuţi,

nu te speria, la ultima-nfruntare frunza toamnei ne va-ntâmpina

în linie cu bătaia de morse a inimii unui copilaş: de ce?

Şi timpul s-ar putea opri. Trezeşte-te. La uşa ta e VorbaIago.

Craioava, 2011