Adrian Alui Gheorghe - Scriitorul - destin şi opţiune

 

“Ce ar fi ca peste o sut de ani, nascându-mă din nou, să mă numesc tot Adrian Alui Gheorghe? Nu-i aşa că asta ar fi adevărata încercare?”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale exemplare. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

- Destinul şi opţiunea? Ce ar fi opţiunea fără destin? Dar ce ar fi destinul fără “oboseala” şi “chinul” opţiunii? Dacă mă năşteam cu o sută de ani (mai) înainte poate că eram George Bacovia, iar dacă ar fi (fost) să mă nasc cu o sută de ani după (mine) poate că aş fi (fost?) poetul (autorul) iluziei că poezia mai are viitor… Cum m-aş numi? Sau m-aş renumi… ? Poate că ar trebui să-mi aleg eu un nume, născîndu-mă trebuie să conştientizez că orice naştere este un pariu al eternităţii cu lumea muritoare. Nu mi-ar plăcea să mă cheme Shakespeare, nu mi-ar plăcea să mă cheme Goethe sau T.S. Eliot... M-ar obosi şi numele de Eminescu. Aş vrea un nume nou. Pînă atunci (pînă peste o sută de ani!) îl voi găsi. Destinul mă ajută, că oricum nu are altă treabă…! Opţiunea îl fixează în pioneze, îl face credibil şi vizibil. Ce ar fi ca peste o sută de ani, născîndu-mă din nou, să mă numesc tot Adrian Alui Gheorghe? Nu-i aşa că asta ar fi adevărata încercare? Mai am o sută de ani în faţă, să reflectez…!     

2. Istoria literaturii consemnează uneori arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs. cînd credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne cîte ceva despre primele dvs. încercări literare.

- Ca să evit ambiguităţile mi-am luat ca dată a debutului data naşterii. Adică 6 iulie 1958. Era o zi de vineri, o după amiază destul de călduroasă, moaşa comunală poate depune mărturie că ţipătul meu a fost un fel de frică de viaţă, un fel de frică de moarte, cele din care se hrănesc toate poeziile lumii. Acel ţipăt (poate că era totuşi o zi de marţi?) a fost cel mai inspirat vers al meu. De atunci am mai scris cîteva mii de versuri care n-au reuşit să-l egaleze pe acela...! De fapt parodiez continuu ţipătul acela, mă chinui să egalez în sinceritate ţipătul (sau scîncetul?) de atunci. Sînt, după cum vezi, un nostalgic al Paradisului…!  

    După aia am tot re-debutat…! La 12 ani, prin 1970 (!), am re-debutat în “Cutezătorii”, “girat” şi prezentat de Virgil Teodorescu. Odată cu Matei Vişniec. După aceea am re-debutat în “Cronica”, prin 1975, cu un grupaj “de două poezii”. Apoi în “Luceafărul”, în numărul din 4 martie 1977, la cutremur…! De atunci tot (re-)debutez. Ultima oară am (re)debutat alaltăieri, în revista “Porto-Franco”. Debutul e o emoţie adevărată, aşa că e bine de menţinut ca stare de creaţie, ca stare de viaţă. Important pare să fie, acum, cînd debutezi ultima oară…! Ultimul debut e ca o amprentă, ca o semnătură. Atunci semnezi cu tine însuţi, îţi dai seama ce lovitură…! 

3. Care a fost drumul pînă la prima carte?

- Pînă la prima carte scrisă am încercat deliciile drumului (de) pînă la prima carte citită… ! Oricum, cititorul este cel care pune semnătura finală pe o carte, indiferent de cine a fost scrisă iniţial. Să zicem « Biblia »… ! Are cîteva miliarde de autori. « Coranul » ? La fel… ! Poeziile lui Eminescu au în fiecare cititor un autor. Cînd omul zice « viaţa mea e un roman », el se pregăteşte, de fapt, să scrie «  Epopeea lui Ghilgameş" într-o variantă nouă, de fiecare dată îmbunătăţită. Unii o scriu, alţii nu, ezită, vor să o facă uitată. Orice carte e o povară pentru omenire. Cu cît apar mai multe cărţi, cu atît scade procentul carte-cititori, se subţie preocuparea pentru citit în modul cel mai  natural. Unii se laudă cu cărţile pe care le-au scris, alţii cu cărţile pe care le-au citit, alţii cu cărţile pe care nici nu le-au scris, nici nu le-au citit, pe care au reuşit să le evite...!  

   Prima carte de poezii pe care am publicat-o cu numele meu a fost, de fapt, un sfert de carte, se numea « Ceremonii insidioase» şi a apărut la Editura « Junimea », în 1985. ~n procesul de constituirii cărţii în faza finală, ca şi în cazul « Poemelor în alb-negru », următoarea apariţie editorială din 1987, tot la « Junimea », directorul Andi Andrieş şi redactorul de carte, Doina Ciornei, mi-au mărturisit (cu durere în glas !) complicitatea cu mine împotriva unui sistem pentru care orice autor era un pericol, un duşman. Mărturiseau acea complicitate şi smulgeau pagină după pagină, o făceau ca nişte adevăraţi profesionişti ai decapitării, ai mutilării. Erau de admirat… ! Dintr-un « băsmuitor » în versuri ajunsesem ditamai pericolul, metafora rodea la temelia comunismului… ! Eram grozav de periculos, cerberii de la editură se uitau la dinţii mei însîngeraţi, le era frică de o muşcătură mortală. Sau de una morală ?      

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

- M-au influenţat toţi oamenii pe care i-am întîlnit, dar şi acei pe care nu i-am întîlnit, prieteni sau nu, simpli sau complicaţi vecini de republică sau de continent ; m-au influenţat toţi oamenii nenăscuţi sau născuţi doar între pagini de carte, omorîţi de autori cu mai mult sau cu mai puţin talent. Cînd mă uit la stradă, de exemplu, mă duc înspre toate orizonturile cu toţi acei care îşi poartă paşii după sensuri doar de ei ştiute, e o luptă imensă să te rupi, să te sfîşîi, în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă, să nu mai fii tu însuţi decît atunci cînd toată omenirea din jurul tău pare să adoarmă. {i doar pentru că sînt un influenţabil incurabil am ajuns să învăţ alfabetul de la alţii, să învăţ literele pe dinăuntrul lor, şi astfel am descoperit că ar fi un mecanism intim care le însufleţeşte… Dacă nu vezi alfabetul pe dinăuntru, de altfel, degeaba mai însăilezi vorbe, mori din lipsă de exprimare, te sufoci. {i asta tot de la lume am învăţat-o, de la prieteni, de la duşmanii prietenilor mei. Am cunoscut, în copilărie, un mut. L-am studiat îndelung, nu puteam pricepe cum nu i se leagă în gură i de n de i de m de ă ca să îi iasă cuvîntul inimă. Apoi am înţeles că neputînd să spună cuvîntul « inimă » un mut trebuie să pună inima pe masă, ca să fie convingător. Nu altfel trebuie să fie poetul, mi-am zis, decît un mut care vrea să convingă lumea de prezenţa sa, de puterea şi de coerenţa muţeniei sale.

   

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gîndirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raporul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

- Scriitorul care, în acest moment, nu are şi un crez social, care nu este şi animal politic, care nu este şi cetăţean în curtea unei patrii, nu poate fi un om liber. Pentru că eşti liber în raport cu dorinţa ta de libertate. Te poţi simţi liber şi în jug, dar asta nu înseamnă că aceea chiar e libertate. Vorba proverbului: învaţă să refuzi jugul, nu încerca să te obişnuieşti cu el. O formulă a libertăţii ar suna cam aşa: libertatea e raportul dintre conştiinţă şi implicare. Dacă laşi pe altul să se implice în locul tău, primul lucru pe care îl va uzurpa va fi chiar libertatea ta.  

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare pentru dvs. literatura română contemporană?

- O literatură fără miez, minoră în esenţa ei, juvenilă în comportament, săracă în capodopere, devitalizată de o suficienţă a prostului fudul. Literatura română contemporană seamănă flagrant cu omul român contemporan, fudulul prost care priveşte cu superioritate de gînsac spre vecinii de patrie, care se crede buric al pămîntului în Europa, dar care e un “surogat de om nou” al lui Ceauşescu peste care s-au turnat ceva ingrediente capitaliste, prost digerate. Critica de sorginte cumetrială adjectivizează opere mediocre, în jurul revistelor s-au creat mafii locale şi localiste care trăiesc într-o beţie de laude, de “măiestriţi” la un şpriţ în care viu e doar sifonul. E (şi) un fel de lefterire a literaturii contemporane, adică tipi lefteri de talent se dau în stambă, în reviste proprii, îşi promovează nevestele poetese, fac “axiologie” din opiniile lor cheliose. Avem cei mai mari scriitori rataţi care îşi rezolvă problema de conştiinţă cu propoziţii de genul: “Ratat? Da, dar am avut ce rata…!”. Avem “mari” romane pe jumătate bune. Avem “mari” cărţi de poezie care promit altele mai bune…! Lucrurile rămase la jumătate dau măsura superficialităţii, în orice domeniu, nu-i aşa? Romanele vremii noastre sînt, în cea mai mare parte, plonjări în abisuri greu sondabile din care autorul iese bîiguind un limbaj sieşi greu de descifrat. Lipsesc poveştile citibile, romanele care să te ţină cu sufletul la gură. Apoi avalanşa de libidouri, de experienţe sexologice ale tinerelor speranţe literare demonstrează un infantilism digerabil doar la nivelul imaturilor. Scriitorul român mai mult vrea să pară, decît să fie…!

(Nu te speria, am glumit…! Avem o literatură mare, am vrut doar să te şochez, să-ţi dau fiori, să te amendez pentru uşurătatea întrebării. Nu-i aşa că te-ai speriat?)

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie, sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe cînd o nouă carte?...

- Ca să parafrazez Eclesiastul: Există un timp al scrisului şi un timp al cititului; există un timp al uitării a ceea ce ai citit şi un timp al întrupării a ceea ce ai visat…Etc. Pare complicat? Scriu tot timpul, de cele mai multe ori cu degetul pe aer sau cu pana pe nisip, o fac cu disperare, ca să mă ascund, ca să nu mai fiu ţinta predilectă a timpului care trece. Trăind într-un oraş neesenţial, la Piatra Neamţ, - o chestiune de opţiune şi destin în ultimă instanţă !-, nu pot să mă apropii de lumea mare, de Europa, de Univers (mai e şi altceva?) decît închipuindu-mi un drum din litere, adăugînd zilnic cîţiva centimetri, cîştigînd silnic spaţiu pentru mişcare, pentru respirare.  

Piatra Neamţ,  16 august 2006

 

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

 

Schiţa unui poem ratat cu premeditare

  

Ah, banii, am spus

Trag lumea în jos,

Împing cerul prea sus.

Ah, într-o lume cernută de bani,

La prietenii pe care îi am

Nu mai am nevoie de duşmani.

Între viul provizoriu şi amin

Sfîntul Francisc de Assisi spunea:

Pe lumea asta am nevoie de puţin

Iar de puţinul acela şi mai puţin.

De asta, ca să despart cerul de pămînt,

Alfa de Beta, Gama de Delta,

Moartea de viaţă, soarta de destin,

Am scris pe o bancnotă cu cerneală neagră

Distihul:

“Deştepţii îşi măsoară viaţa şi fericirea în ani,

Idioţii îşi măsoară viaţa şi fericirea în bani”

Şi poemul a început să circule.

L-au citit pălmaşii, bancherii, florăresele,

Hoţii de buzunare, curvele, peştii,

L-au disputat negustorii şi trişorii,

A stat ascuns în buzunare soioase,

A cumpărat foame, a vîndut vînt,

Au plîns cu el în gînd,

Au rîs...!

A trecut din mînă în mînă,

A devenit cel mai citit poem din literatura română.

Astăzi cumpărînd o acadea

Am primit rest o bancnotă pe care scria:

“Deştepţii îşi măsoară viaţa şi fericirea în bani,

Idioţii îşi măsoară viaţa şi fericirea în ani”.

Pe cerul gurii s-a făcut brusc seară:

Acadeaua era foarte amară.

Piatra Neamţ, 13 octombrie, 2011