Victor Teişanu – Scriitorul – destin şi opţiune

 

 „Da, este un timp anume pentru creaţie, aşa cum Echlesiastul ne spune că este un timp pentru plâns, altul pentru veselie, un timp pentru ură, altul pentru iubire şi aşa mai departe.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Nici măcar soarta nu mai este, ca la greci, ceva imuabil. Astăzi, când, arta pragmatismului devine un monstru cu nenumărate capete, destinul, în cele mai dese cazuri, se elaborează, se construieşte. Inclusiv în literatură. În acest scop talentul poate fi de mare trebuinţă, dar nu totdeauna. Mulţi au ajuns undeva în faţă extrem de săraci şi în har scriitoricesc. Dar mânuind cu abilitate împrejurările. Adesea măsluind sau forţând (impunând) ierarhii, cu ajutorul găştilor de amici care la rândul lor primesc „beneficii” de acelaşi gen. Cum? Simplu, însă foarte variat. Prin revistele şi editurile pe care le deţin, prin deciziile aranjate la festivaluri, prin manipulare grosolană a tot soiul de premii şi distincţii anuale, aranjamente cu trimiteri peste hotare şi traduceri, vezi Doamne, pe criterii de „valoare” etc.

Dacă optezi pentru asemenea practici, integrându-te peisajului, înseamnă că legi în chip ignobil cele două noţiuni din întrebare, făcându-le să interacţioeze. Dacă mizezi pe adevăr şi valoare, destinul literar, trebuie lăsat lăsat în seama operei şi a timpului. Poziţie importante dobândite neortodox sunt vremelnice, dacă justiţia libertăţii funcţionează, fie şi cu întârzierile specifice ocupaţiilor omeneşti. Personal, am optat pentru poezie. Şi atât.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Sânt debuturi şi debuturi. Îţi aminteşti de ziua când un ziar oarecare (sau revistă)  ţi-au tipărit primele versuri, cu numele tău dedesubt. E debutul tău absolut. Dar mai este şi momentul când, din varii impulsuri scoteau culegeri trimestriale cu autori de prin partea locului. Adică alt debut, poate mai semnificativ. În fine, vine anul primului succes editorial, apariţia cărţii tale de început. Toate pot însemna ceva sau nimic. Pe mine m-au publicat cu poezii adolescentine mai întâi George Sidorovici la Suceava („Zorii noi”, 1965) şi Horia Zilieru la Iaşi („Cronica”, 1966), ambii cu scurte prezentări incurajatoare.

Am „debutat” apoi în antologia „Tinerii poeţi” (Editura Tineretului, Bucureşti, Bucureşti, 1969) cu o psfaţă de Eugen Simion.

Poate fi luată în discuţie câştigarea marelui pemiu de creaţie „Porni Luceafărul...”, Botoşani, 1982, constând în tipărirea volumului de debut la editura „Junimea” din Iaşi, în acelaşi an. Cum-necum directorul editurii respective, Andi Andrieş, n-a pus niciodată în practică decizia juriului, lăsându-mi impresia că intrarea mea pe arena poeziei nu interesa, oficial, pe nimeni, aşa cum e şi normal într-o lume literară care se respectă. Aşa că am abandonat total uneltele artei, arucându-mă fără regrete în apele tulburi ale vieţii cotiodiene „lumeşti”.

Abia în anul 1994, cu entuziasm temperat, am revenit, tipăîrind la editura „Timpul” din Iaşi prima (o altă!) carte „Viaţa într-o frunză”. Şi asta era un debut.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Din cele spuse până aici se poate închega imaginea sinosului meu drum până la debutul editorial cu un volum propriu. Acesta s-a rodus în 1994 la insistenţele rodnice ale prietenului meu Constantin Matei şi sprijinul dezinteresat al poetului, eseistului şi revoluţionarului Cassian Maria Spiridon.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Născut şi trăind la Darabani (adică într-un savuros mediu rustic) copilăria mea s-a idilismului gen Alecsandri sau Coşbuc, pe care i-am şi asimilat cu nesaţ. Dar Eminescu a fost şi a rămas o descoperire fundamntală. Filonul sau trecut prin filtre moderne numite Blaga, Bacovia şi mai cu seamă Nichita Stănescu este încă pentru mine o resursă neepiuzată. Anatomic vorbind, pe trunghiul astfel alcătuit, se intersectează artere şi vene mai mari sau mai mici cu nume de cod pe care le descoperi fară nreun criteriu anume: Mihai ursachi, Cezar şi Mircea Ivpnescu, Marin Sorescu şi încă Rilke, Sent John Perse, G. Trakl, F. G. Lorca, Frank O” Hara, Silvia Plath, Ted Hughes etc. Nu cunosc gruparare (poate, daor, Septentrionul dorohoian), legăturile mele cu propria-mi generaţie sunt aproape nule, iar dacă pot vorbi de o înrâurire trebuie să evoc aici fericita întâlnire la Darabani cu poetul Lucian Valea, revenit în viaţa „civilă” după o detenţie politică de 4 ani la celebrul Canal. Era un bărbat superb, sub 40 de ani, plin de o energie debordantă şi total diferit de dascălii mei autohtoni. În primul rând se arăta ca un profesionist al literaturii, cu apetit pentru lecturi profunde şi conversaţii interminabile, unori nocturne. Fireşte eu (şi alţii) constituiam doar „andrisantul”, pentru că Valea vorbea continuu, sclipitor şi aplicat, cu efervescenţă rară, uneori realizând un melaj de citate, impresii personale, versuri şi evocări. Şi pentru că eram cu faţa spre veacul 19, el m-a întors aproape brutal spre actualitatea postlabişiană, extrem de incandescentă, tocmai descătuşată de chingile proletcultismului. Eu şi Corneliu popel sântem într-un fel „consecinţele” înscrierii la un moment dat pe orbita spirituaqlă a însolitului nostru dascăl.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Nu există un turn de fildeş. Dacă există, el este doar excepţia care confirmă regula. Scriitori mari şi mici, trăind în cetate, nu pot vedea în aceasta o abstracţie. Prin urmare, dai cezarului ce este al cezarului. Dar cât este al cezarului şi cât rămâne al Tău, intangibil şi definitoriu pentru propria libertate? Iată întrebarea! Cine stăpâneşte acest raport nu va fi niciodată învinuit de lichelism. Pe de altă parte cum se va reflecta intersecţia ta cu sfera vremelnicei puteri politice în cugetarea şi scrisul tău? La urma urmei viaţa la “curte” poate fi şi o experienţă fructuasă artistic . Chiar dacă, uneori traumatizantă, ca în cazul persanului Firdousi. În raport cu puterea, inclusiv ca simplu cetăţean, poţi fi şi pro sau contra. Indiferent cum, se va găsi cineva să te judece. Oare adevărul este al celor mulţi sau doar apanajul elitei instruite? Dar şi rafinamentul elitei este guvernat de relativitate, de „omina vanitas”. Şi oare cum este mai potrivit, să fii un pot fără ţară, pe considerentul trufaş că aparţii universului, sau să te identifici, din când în când cu datele tale istorico-geografice?

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Nu mă număr printre cei care profeţesc sfârşitul literaturii. Cu toată concurenţa neloială a tehnologiilor de ultimă oră, literatura este un teritoriu cu autonomie pe termen nedefinit. Mă gândesc la America şi chiar la occidentul european, unde cu toată nemaiântâlnita ofensivă tehnică, literatura îşi are consumatorii ei învederaţi, al căror număr, dincolo de schimbarea generaţiilor, rămâne constant. Literatura română de azi şi de mâine nu face excepţie. Mircea Cărtărescu s-a afirmat în egală măsură şi ca poet, iar matei Vişniec cucereşte mapamondul prin intermediul tetrului.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Da, este un timp anume pentru creaţie, aşa cum Echlesiastul ne spune că este un timp pentru plâns, altul pentru veselie, un timp pentru ură, altul pentru iubire şi aşa mai departe. Timpul creaţiei nu şi-l alege scriitorul (poteul), ci altcineva, mai presus de noi, care ne inspiră sau ne dictează totul. Eu cred cu tărie că aşa stau lucrurile. În privinţa unui „program” de scris, aşa ceva poate fi valabil poate pentru prozatori, care-şi propun norme zilnice.

Pe când o npoă carte? Cu ajutorul bunului Dumnezeu, trag nădejde că la mijlocul lunii martie voi scoate la Iaşi, poate tot la editura „Timpul”, două cărţi de poezie: „Fulgerul şi umbra” şu „Arta îndoielii”. În prezent lucrez fără spor la un volum cu titlul provizoriu „Elegii şi extaze”. Atât. 

 februarie 2008, Darabani

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

 Poemul ca viaţă

 Vers în lumina fulgerului
după planuri pure
pe cînd tălpile tale calcă
printre cuvinte zadarnice

scrib al perfecţiunii
în căutarea stilului pierdut
iată poemul egal cu viaţa
alungat ca morfina prin vene

ce poţi spune
despre umilinţă şi adoraţie
poemul este egal cu viaţa
doar în lumina fulgerului.

Darabani, 2011