joi, 3 noiembrie 2011

Ioan Hirghiduş – Scriitorul – destin şi opţiune




Parafrazându-l pe Bacon, se poate spune ca literatura, în anumite momente, înseamnă putere...”














1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Ce este destinul şi ce este opţiunea ? Ce sunt acestea în viaţa unui scriitor, dacă acesta se recunoaşte ca atare? Atunci când, probabil, a fost destinul, am crezut că este în joc propria-mi voinţă, ca mai târziu, când nu mai era nimic de făcut, să-mi dau seama că am fost purtat de val.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Primele încercări literare au fost un joc al copilăriei, când toate anotimpurile erau dureros de frumoase, când profesorii încă mai credeau în mine că sunt o promisiune. Am publicat prima poezie în „Gorjul literar”, dar destul de târziu, pe la 17 ani, dar primele mele încercări literare au fost ca o dorinţă nedefinită, dorinţa cea mai acută de NIMIC. În nimicul acela, care este o metafizică a destinului, mi-au crescut aripile şi speranţa de a trăi într-o lume a tuturor frumuseţilor şi suferinţelor posibile.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Am debutat în volum destul de târziu, nu pentru că am întâmpinat obstacole prea mari (ştiţi în ce condiţii se putea debuta înainte de anii nouăzeci!), ci pentru că aşa am vrut eu. Aveam credinţa că pot să scriu din ce în ce mai bine, că prima carte trebuie să fie absolut relevantă. Nu am insistat să debutez mai devreme, deşi aş fi putut face acest pas încă de la vârsta de 17 ani. Aş fi putut debuta apoi în perioada studenţiei, când eram redactor la remarcabila revistă clujeană „Echinox”. Eram acolo un grup de poeţi, prozatori, eseişti, literaţi de primă clasă, o adevărată şcoală de literatură. Nu am profitat atunci de conjuncturile care s-au ivit şi aşa am ajuns, după terminarea facultăţii de filosofie în Valea Jiului. Am continuat să scriu pe la tot felul de reviste, iar după 1989 aş fi putu să debutez destul de uşor. Din păcate, am căzut într-o stare de nepăsare, de indiferenţă. Am fost trezit din această stare de interesul pe care Marin Sorescu l-a avut faţă de poeziile mele, care i-au fost prezentate de regretatul poet Nicolae Diaconu. Marin Sorescu m-a introdus printre cei zece poeţi care urmau să apară într-o antologie de poezie româno-irlandeză. Această antologie a apărut, din nefericire, după moartea lui Sorescu (Ion Hirghiduş: versions by Mrtin Mooney, in Sorescu’s Chioce. Young Romanin Poets, Edited by John Fairleigh, First published 2001 by Bloodaxe Books Ltd., Highgreen, Tarset, Northumberland NE 48 1RP; Cover printing by J. Thomson Colour Printers Ltd., Glasgow; Printed in Great Britain by Cromwell Press Ltd., Trowibridge, Wittshine).
Marele Premiu la Secţiunea ,,Cuvinte potrivite”, acordat pentru manuscrisul ,,Prin inima sentimentului”, în cadrul Festivalului Naţional pentru Literatură ,,Tudor Arghezi”, ediţia a XVII-a, Târgu Jiu – Târgu Cărbuneşti, 23 mai 1997, a constituit şi temeiul publicării unei cărţi de poezie. Atunci l-am cunoscut pe poetul Ioan Flora, care a fost preşedintele juriului, de care m-a legat o admiraţie deosebită.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Am spus deja câteva lucruri în acest sens. Am spus că i-am cunoscut pe Marin Sorescu, Ioan Flora, dar şi pe Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Marian Papahagi. Peste tot pe unde m-am dus: la Bucureşti, Cluj, Târgu Jiu etc., am cunoscut, printre alţii, oameni deosebiţi de la care am învăţat ce este viaţa şi ce înseamnă să scrii. M-au influenţat mult scriitorii de la Cenaclul „Columna” din Târgu Jiu, înainte de facultate, unde cred că m-am format ca poet. Acest cenaclu prin anii 70 – 80 era condus de Titu Rădoi, un adevărat mentor literar pentru mulţi scriitori gorjeni. Din gruparea „Columnei” de atunci făceau parte Nicolae Diaconu, Artur Bădiţa, Ioan Cănăvoiu, Adrian Frăţilă, Aurel Antonie, Ştefan Melancu, Tudor Voinea, Gheorghe Bogorodea, Spiridon Popescu etc. M-a simţit excepţional în preajma acestor prieteni şi le datorez destul de mult pentru criticile lor prieteneşti.
La Cluj, am făcut parte din gruparea revistei „Echinox”. Ioan Pop şi Marian Papahagi conduceau revista, dar au fost schimbaţi politic, din nefericire. Atunci revista era pe punctul de a se transforma în altceva sau de a dispare. Din fericire, noul şef, Aurel Codoban, actualmente un remarcabil profesor universitar clujan, a continuat linia „tradiţională” şi noi, cei care lucram acolo, am putut sa scriem în continuare. Printre prietenii şi colegii mei de atunci îi amintesc pe următorii: Ştefan Melancu, Virgil Leon, Carmen Negulei, Pop Flore, Corin Braga, Ruxandra Cesereanu, Ovidiu Pecican, Christian Bolog, Ioana Bot, Cristina Müller, Liviu Maliţa, Geo Constantinescu, Dayana Frăţilă, Daniela Melancu, Daniela Fulga, Vasile Verdeş, Achim Stoian, Ioan Cercel ş.a.m.d. Toţi formam împreună un tot şi o speranţă pentru viitor.
În această perioadă, cea a anilor 1982-1986, am avut profesori excepţionali cărora le datorez enorm. Îi amintesc pe: Achim Mihu, Andrei Marga, Nicolae Trandafoiu, Ioan Aluaş, Tudor Cătineanu, Grigore Zanc, Vasile Muscă, Mircea Balaiş, Nicolae Bocşan, Pompiliu Teodor, Vasile Puşcaş, V. Vesa, Hadrian Daicoviciu, L. Maior, Ioan-Aurel Pop, Camil Mureşan, Aurel Iancu etc. De la aceşti profesori am învăţat carte, dar am învăţat şi că literatura, în contrapartida cu ei, este viaţa mea adevărată, pe care nu trebuie să o las în umbra unei profesii. Tot în această perioadă, a studenţiei, i-am cunoscut ca prieteni pe V. Frăteanu, Ciomoş, Ioan- Viorel Bădică, aceştia fiind pe nedrept în afara perimetrului universitar.
Momentul cel mai important l-a reprezentat întâlnirea mea cu Constantin Noica, intermediată de Achim Mihu. Această întâlnire şi corespondenţa de mai târziu m-au marcat cel mai mult. Deşi am scris şi am publicat o teză de doctorat despre filosofia lui Noica, pot spune azi că nu sunt un noician, dar acest gânditor rămâne pentru mine spiritul cel mai viu al României postbelice.
După ce am ajuns în Valea Jiului, ca profesor de ştiinţe socio-umane, am menţinut legătura cu Clujul. Practic, nu am trăit decât fizic în această zonă. De câţiva ani fac şi eu parte dintr-o grupare literară a Văii Jiului, alături de Gilbert Danco, Gheorghe Truţă, Marian Boboc, Constantin Câmpeanu, Ioan Vlad etc.
Viaţa mea de aici, şi cred că şi literatura pe care o scriu acum şi o voi scrie în viitor, sunt profund marcate de câţiva ani încoace de locuirea mea aproximativă de aici, de faptul că am învăţat poate să iubesc altfel.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Parafrazându-l pe Bacon, se poate spune ca literatura, în anumite momente, înseamnă putere. Este dovedit că literatura poate trezi teamă. Cuvântul scris  dezvăluie o lume magică a speranţelor, dar şi a spaimelor. Am crezut tot timpul că artistul, orice artă ar practica el, fie aceasta şi cea a cuvântului scris, este un mesager. M-am întrebat deseori dacă această postură are vre-o legătură cu libertate, faţă de ce trebuie raportată această libertate şi ce consecinţe presupune asumarea ei? Deşi am fost adeseori adeptul lui Platon, crezând în misiunea extraordinară a filosofului, mi-am pus mereu problema dacă nu cumva dialogul „Republica”, unde sunt nedreptăţiţi poeţii, este un exemplu de criptare a unui adevăr atât de mult atribuit poeziei înseşi: adevărul celui mai autentic mesaj al unei lumi supramundane.  Concret: scriitorii care, sub masca exercitării drepturilor cetăţeneşti, acced spre o altă putere decât cea a literaturii, cum este puterea politică, nu ajung la altceva decât la dorinţa primitivă de a domina. De altfel, puţini dintre scriitorii care se angrenează în politică mai păstrează idealismul atât de necesar creaţiei artistice. Majoritatea se pierd în cea ce ar fi trebuit să fie de la bun  început: banalitatea dominării celorlalţi.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Tema aceasta a literaturii la frontiera mileniului III nu este destul de clară. Noi, mental, trăim încă în secolul XX, cu valorile care au dominat o lume atât de frământată. Cred că şi în lumea literaturii, sau mai ales în această lume, s-a impus o trăire a sentimentului de graniţă, despre care unii cred că ar reprezenta chiar libertatea de gândire. Cred că literatura la frontierele unei alte lumi temporale trebuie să-şi pună mai mult problema utilităţii ei, ca la orice ieşire din joc. Aceasta ar putea să fie în detrimentul îndeletnicirii spirituale şi societatea să te aprecieze, ca scriitor, ca pe orice util. Aceasta ar putea fi în detrimentul inefabilului, împotriva stării de înger sau demon pe care ţi-o dă creaţia. Literatura noastră de azi nu poate face abstracţie de implicaţiile extraordinare ale concurenţei, dar dacă se va vrea numai concurenţa, în mod sigur se va pierde din vedere esenţialul definitoriu al omului care accede la idealitate.
Cred că literatura română contemporană nu este încă destul de pregătită să suporte rigorile concurenţei mondiale. Avem câţiva mari scriitori, care sunt aproape la fel de necunoscuţi în lume ca şi Blaga sau Noica. Soarta literaturii se pare că este însă mai bună decât cea a filosofiei. Cred că literatura română de azi trece printr-o criză şi o nelinişte, printr-o sărăcie a operei. Este posibil ca această mediocritate să fie depăşită, pentru că ea nu se datorează lipsei de talente ci, mai degrabă, conjecturilor. În solul spiritual al poporului român germinează probabil acel ceva de care avem nevoie pentru a depăşi mediocritatea.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...


7. Este posibil ca şi scriitorul să fie „programat” genetic, să aibă în sângele lui chemarea spre împlinirea unui destin anumit. Aşi fi tentat să cred într-un anumit timp al creaţiei, dacă nu aş crede mai mult în atemporalitatea valorilor. Nu mă refer aici la aşa-zişii scriitori, care, din păcate, sunt tot mai mulţi, fabricanţi necalificaţi şi neinspiraţi de aţa-zise cărţi. Piaţa cărţii azi este plină de inepţii, de grave erori care mutilează grosier ideea de literatură.
Eu cred că timpul creaţiei este cel mai frumos blestem, acela de a ieşi din starea de vierme pascalian şi de a te mlădia, tot pascalian, spre infinit. Eu cred că adevărata creaţie este această mlădiere spre infinit, o dorinţă niciodată îndeplinită în întregime, dar care rămâne un permanent CE, CUM, CÂND, UNDE (cu semnele de întrebare adecvate, dar niciodată onorate prin răspunsuri complete).
În prezent nu ştiu exact ce fac, dar am mai multe cărţi pregătite de tipar. Prima dintre acestea care va fi publicată este o carte de poezie, a doua va fi o carte de proză scurtă.      

Petroşani, 2008
Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Patologie poetică
Sunt bolnav de această poezie
la hotarele ei inaccesibile
este un râu şi aproape totul

sunt bolnav de această lenevire a lumii
care moare gândind

în curând ploile vor încolţi
albele revărsări din scrieri apocrife

mi s-a desfigurat inima
mi s-a desfigurat gândul
când ai plecat

e ziua ta liberă
e ziua în care poţi muri fără zarvă.

2011, Petroşani

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu