Damian, Theodor (n. 28 decembrie 1951,Botosani).
Scriitor român din SUA.
Poet, teolog, eseist de factură creştin-ortodoxă.
Important promotor cultural, editor al revistei „Lumină Lină“.
Scriitorul - destin şi opţiune
„.Creaţia se face, cum zice Scriptura, „cu timp şi fără timp”. Scriitorul de vocaţie scrie şi când nu scrie.”
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale exemplare. Ce rol au jucat ( joacă ) acestea în viaţa dumneavoastră ?
A vorbi despre destin şi opţiune este foarte interesant pentru că intrăm în sfera discuţiei despre determinism şi libertate, subiect clasic şi modern în acelaşi timp şi deosebit de frumos şi interesant.
Ca să te poţi referi la rolul destinului în viaţa ta trebuie să crezi în aşa ceva, afară de cazul în care ai răspunde că destinul nu joacă nici un rol în viaţa ta. Desigur însă că de la început ar trebui stabilită definiţia destinului pentru a putea elabora pe această temă.
S-ar putea înţelege destinul ca predestinare sau ca soartă şi mai ales în sensul oedipian al cuvântului; sau ar trebui înţeles în sens teologic, mai exact creştin ortodox, potrivit căruia destinul omului e prescris de Dumnezeu, ca fiind un fel de context existenţial în sfera binelui rânduit de El omului la creaţie sau la naştere, dar context pe care omul îl poate modifica sau din care poate ieşi.
Bine-nţeles că eu personal nu cred în destin în sensul fatalist al cuvântului, ci în sensul teologic menţionat; destinul poate fi conceput şi ca pe un traseu existenţial menit de Dumnezeu omului, traseu pe care omul îl poate modifica prin libera lui voinţa, modificări pe care însă Dumnezeu la cunoaşte în atotştiinţa Sa, căci Dumnezeu este Cel ce vede, ( vede totul, deci ştie totul ) după definiţia etimologică a cuvântului grecesc, dar fără a interveni să-l forţeze pe om să renunţe la ele, aşa cum Dumnezeu nu-l forţează pe om să-L iubească.
Deci vorbim mai departe despre opţiune, şi dacă vrem, de vocaţie. Căci Dumnezeu te cheamă dându-ţi un anume dar. Darul reprezintă chemarea. Depinde dacă o auzi sau dacă vrei să o auzi şi dacă-i dai curs, dacă răspunzi. Şi apoi cum răspunzi, căci poţi să răspunzi parţial, total, într-un fel sau în altul; oricum faptul că suntem chemaţi denotă că suntem fiinţe capabile de răspuns, deci responsabile.
Altfel nu ni s-ar plasa chemarea.
În ceea ce mă priveşte, am ferma convingere despre chemarea mea de scriitor aşa cum o am pentru cea teologică. Deci rolul opţiunii în viaţa mea de scriitor constă în aceea că am crezut şi cred în această chemare, ea este pusă în fiinţa mea, în natura mea, deci răspunsul vine firesc, natural, ceea ce înseamnă că scriu ca necesitate existenţială, ca mod de a fi, şi că o fac cu deosebită bucurie.
2. Istoria literaturii consemnează uneori arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dumneavoastră când credeţi că s-a produs ( cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele dumneavoastră încercări literare.
E adevărat, debutul ca scriitor e una şi primele încercări literare constituie alt lucru.
Debutul ca scriitor, în presă, a avut loc în Elveţia, la Lansanne, în 1982, în revista culturală Adusu-mi-am aminte, pe care am fondat-o acolo în cadrul Bisericii Ortodoxe Române „Sf. Trei Ierarhi”, şi al Cenaclului Literar „Mihai Eminescu”, înfiinţate de mine în 1980.
În ţară am debutat în presă în Almanahul Coresi de la Braşov, aruncat în scăldătoare de istoricul şi criticul literar M.N.Rusu, persoană de mare autoritate în acel timp, ca şi mai tarziu, în America, unde ne-am reîntâlnit şi unde continuăm să colaborăm.
În volum am debutat în America, cu o carte de poeme în română şi engleză publicată în 1989 la Tremaine comp. în Klamath Falls, Oregon, prefaţată de Leonard Cain, profesor de sociologie la Universitatea de Stat în Eugene, Oregon, intitulată Liturghia Cuvântului.
În ţară am publicat apoi în editura Libra, volumul de poezii Lumina Cuvântului în 1995, cu o introducere de Ilie Traian şi o prefaţă de Virginia Carianopol.
Cât priveşte începuturile literare, acestea merg până în clasa a VII primară unde m-am îndrăgostit de o fată din cartier, nou venită acolo şi căreia i-am scris o poezie pe care nu i-am dat-o niciodată.
În clasa a VIII a apoi, am fost extrem de impresionat când o colegă de clasă mi-a dedicat un poem pe care eu apoi l-am completat, de asemenea, fără a-i arăta vreodata versurile mele.
Mai târziu, prin anul II de Seminar la M-rea Neamţ, un coleg de clasă şi bun prieten, cu propriile lui poezii m-a stimulat să scriu şi eu.
Poeziile scrise atunci le am şi acum. Nu le-am încredinţat tiparului. Aceasta însă a fost perioada scrierii constante. Proză şi poezie. În anul III de Seminar, la 16 ani şi ceva, eu şi acest coleg, scoteam o foaie literară scrisă complet de mână, dar făcută după model profesional, cu rubrici, etc.
La facultate apoi, la Bucureşti, am continuat să scriu şi mai ales să mă cultiv frecventând cu regularitate şedinţele cenaclului literar „George Bacovia” de pe strada 11 Iunie, langa Parcul Libertăţii, dar şi alte cenacluri ca „Mihai Eminescu” din sectorul 2, „G. Călinescu” de la gară şi altele. Am citit enorm de multă poezie atunci.
3. Care a fost drumul până la prima carte?
Cele povestite aici împreună cu faza Lausanne au fost trepte ale drumului spre prima carte; oricum, începând din seminar am scris poezie într-una.
4. Ce personalitate ( personalităţi) , grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
În afară de cenaclurile literare amintite, au fost şi personalităţi care m-au influenţat decisiv şi devenirea mea ca scriitor. Nu voi face decât să enumăr:
Scriitorii şi profesorii Petre Rezuş şi Mihai Rădulescu, pe care i-am avut la Facultatea de Teologie la Bucureşti; Scriitorul Victor Hâlmu bun prieten, din Bucureşti căruia îi port o duioasă amintire; scriitorul Lucian Valea din Botoşani, pe care nu l-am cunoscut personal, dar pe care-l vedeam când veneam în vacanţe acasă la Botoşani, plimbându-se pe stradă cu discipoli sau singur; istoricul şi criticul literar M. N. Rusu cu care am legat o strânsă prietenie mai ales după venirea mea din Elveţia; mitropolitul şi scriitorul Antonie Plămădeală, steaua şi modelul teologilor, mai ales atunci când am lucrat la Sibiu, angajat de el, ca secretar de redacţie la revistele Telegraful Român şi Mitropolia Ardealului, şi când am colaborat cu el foarte strâns lucrând ziua şi noaptea cu plăcere şi bucurie.
Trebuie să menţionez aici că un stimulent deosebit în procesul de creaţie l-a constituit si „Cenaclul literar” „Artur Erăşescu” din Botoşani, condus în anii studenţiei mele de scriitorul Vasile Amarghioalei, prieten statornic începând din acel timp.
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dumneavoastră, raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Din punctul meu de vedere cred că un scriitor adevărat este un cetăţean deplin al patriei sale indiferent de relaţia cu puterea, bună sau rea în funcţie de tipul de putere şi în funcţie de modul în care scriitorul defineşte şi înţelege acea putere.
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare pentru dumneavoastră literatura română contemporană?
Eu cred în viitorul literaturii române. Conduc aici, la New York, un cenaclu literar ( „M. Eminescu”) de 14 ani, cu intruniri la fiecare două săptămâni, şi o revistă literară şi de spiritualitate românească ( Lumină Lină ) înfiinţată în 1996 şi în această calitate am avut oaspeţi atât în cenaclu cât şi în paginile revistei, scriitori din ţară, în permanenţă. În plus merg în fiecare an o dată sau de două ori în ţară unde imi public şi lansez cărţile mele. Şi citesc foarte multă presă literară din România. De aceea în cunoştinţă de cauză, atât cât îmi e posibil, îmi exprim această convingere optimistă.
Citesc şi multă literatură americană, şi public poezie în reviste literare americane. De aceea pot să şi compar fenomenul literar din România cu cel de aici, si pot zice ca cel de acasa este remarcabil.
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie, sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?... Pe când o nouă carte?...
Creaţia se face, cum zice Scriptura, „cu timp şi fără timp”. Scriitorul de vocaţie scrie şi când nu scrie. Nu cred într-un „program” al scrisului. Este posibilă planificarea orelor sau zilelor de scris, după cum se poate scrie şi pe bucăţele, aprinzând noaptea lumina, luând hârtia şi pixul puse mereu la îndemână pentru a aşterne gânduri şi metafore, scriind pe genunchi în metrou sau autobuz, sau chiar în maşină conducând, şi în alte astfel de momente.
În prezent lucrez la mai multe proiecte. Tocmai mi-a apărut de curand un nou volum de poezii Stihiri cu Stânjenei, la TipoMoldova, Iaşi, îngrijit de M. N. Rusu; lucrez tot cu acest prieten la o antologie a scriitorilor Cenaclului literar „M. Eminescu” din New York, sponsorată de prietenul şi scriitorul de valoare Aurel Ştefanache. Şi tocmai am finalizat traducerea în engleză a volumului de poezii Semnul Isar, apărut în 2006 la Paralela 45, pentru a-l trimite la Trafford Publishing House în Vancouver, Canada. Şi sunt la mijloc cu un alt volum de poezii care probabil se va numi, la sugestuia aceluiaşi M. N. Rusu, Starea de groapă.
Iunie 2007, New York
Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Ţipătul dintâi
Claudiei
1
Aşa trebuie scris
poemul acesta
pe ploaie
sub umbrelele
de pe Nowy Swiat
acolo unde îţi laşi
portofelul pe masă
şi pleci să mai vezi
ce zice Varşovia
şi vii înapoi
şi-l găseşti acolo
cu fetele care ţi-au dat bere
zâmbind
2
Artiştii se ţin lanţ
ca-n Bucureştii
formaţiei Mondial
şi ca-n Braşovul lui Ioan Georgescu
unde Therese Steinmetz
lua Cerbul de aur
3
Aşa e viaţa
vreau să-ţi explic
dar tu nu vrei decât
dacă îţi plânge
Caterina Caseli
ea plânge şi cântă
ea cântă
ca să-şi întărească puterile
ce augustinian sună versul acesta
profesore Nicolae Anuţei
de unde eşti ascultă-mă
şi tu ai vrut să vezi
jocul cercurilor concentrice
tu prins în mijloc
ameţit
ruşinat
fericit
culorile nu mai contează
numai circumferinţele
aluneci pe ele ca pe gheaţă
dintr-una în alta
de sus în jos
şi de pe pământ la cer
din exces de cunoaştere
în mister
8
Varşovia e un oraş uman
acolo mimoza înfloreşte
înfloreşte şi în Spania
e adevărat
pentru cine-şi aduce aminte
dar pentru asta trebuie să fi fost la Neamţ
la mănăstire
nu în Spania
trebuie să fi mers singur
pe străzi necunoscute
fericit
şi să fi cântat
cântecul naşterii tale
pe care nu poţi să-l uiţi
asta este
să-ţi cânţi ţipătul dintâi
aceasta este fericirea
degeaba mai cauţi
în alte ţipete şi zgomote
doar cu drama aceasta rămâi
aşa cum ai intonat-o la început
aşa joci
în tot ce e frumos pe lume
îţi aminteşti
tu şi drama ta
fie că poţi
fie că nimic nu poţi spune
9
Ai plecat râzând
dar eu cum plec
şi asta ai uitat
cui îi mai pasă
poate mamei tale din ceruri
şi fiului tău aici pe pământ
fiecare minut îl petrec
descântând cântecul
destinului meu
şi luptându-mă
cu îndărătnicul zmeu
ce-l din mine nu din afară
acolo se duce lupta
în care
unul din doi trebuie să moară
nu se ştie când
dar ce mângâiere
să ştii
că fiecăruia-i vine moartea
la rând
10
Iată uşa din faţa mea
deschisă puţin
nevopsită şi grea
ai vrut s-o deschizi mai mult
dar nu s-a putut
cine te-a pus să pescuieşti
în oceanul acesta necunoscut
nu pescuieşti decât numai
după ce dai nume apelor
Dresleuca, Menecadusa
şi după ce culegi ciupercile
de rouă
după ploaie
cu sora ta şi cu mama
ca să se bucure Adam
că faci tu
ce n-a mai apucat el să facă
aşa-ţi treci calea
şi vama
lăsând înapoia ta
lumea aceasta
tot mai săracă
12
Liebes
tu unde eşti
ce noroc că cerurile tale
mai ard
tu eşti flacăra
iar eu lumânarea
sau invers
tu eşti cartea mea
plină de sens
eu o scriu şi tu o citeşti
sau o joci
aşa cum se cuvine
de când dansezi tu
între Dresleuca şi Menecadusa
nici o nenorocire nu vine
vezi
trandafirii din grădină
ne-au lăsat clipe târzii
când stăteam în aşteptare
iar tu nu voiai să vii
ai venit
dar încă te mai aştept
şi mă aştepţi şi tu
pe drumul dintre da şi nu
13
În Varşovia
trandafirii sunt generoşi
ca şi muşcatele şi salbele
pe Nowy Swiat
fiecare cântec se cuibăreşte
în noua sa patrie
ce vechi e cântecul tău
şi ce lung
şi ce nou
că nu ştiu cum să-l ajung
trandafirii din grădină
au rămas înfloriţi
pe vechea chitară
acolo au înflorit
şi nu pot să mai moară
nici nu vor
şi nici nu-i nevoie
căci nici chitara n-a murit
e acolo în caseta ta de cristal
cum este şi Elmau
cu primul tău bal
extazul acela te aşteaptă
pe una din străzi
tu eşti în labirint
şi nu mai contează
doar strada ştie
strada ce ne-a purtat
amintirile-ntregi
strada care ştie ce ne-a legat
şi nu mai poţi să dezlegi
14
Ce fel de înger eşti tu
că nici areopagitul nu vorbeşte
de categoria aceasta
în cerul cercului tău
am vrut să ajung
şi încă mai vreau
drumul până acolo
e ca o adiere subţire de vânt
deja când sunt pe el
nu mai sunt pe pământ
aşa cum pentru a fi filosof
nu trebuie să fii deja înţelept
ci doar iubitor de înţelepciune
mergător spre ea
aşa cum zice la carte
te vei mântui dar scoală-te
de câte ori vei cădea
19
Pot să scriu o carte
despre cum curg literele
pe hârtie
e acolo atâta filozofie
că până la urmă
tot nu ştii
de ce e aşa şi nu altfel
acesta este job-ul filosofiei
să caute şi să nu găsească
partea bună e că filosofia
vorbeşte mult
cât gândeşte nu contează
ne plac oamenii care vorbesc
dacă mai au şi umor
e şi mai bine
gândirea e pe locul doi
în afară de cazul purei stupidităţi
filosofia însă nu e stupidă
e şarmantă
ca doamna aceasta frumoasă
care bea vin
şi vorbeşte cu necunoscutul de lângă ea
el bea bere
filozofiei nu i se dă nimic
dar în schimb i se cere
aşa cum îi ceri părintelui tău
să te ierte
şi să te înţeleagă mereu
20
Ce frumos e să ierţi
şi câtă bogăţie-n iertare
toţi cred că peştele
e-n mare
ce iluzie când de fapt
marea e-n peşte
tolle et lege
ia şi citeşte
şi învaţă
cum trebuie să te închini
când îţi faci
rugăciunea de dimineaţă
21
Hotel Hera pe Belvederska
bastion din regimul trecut
locul unde visezi
fără să vrei
unde duhul nopţii te prinde
şi te poartă
pe căile unui alt destin
din poartă-n poartă
nu întotdeauna unul
în care te recunoşti
ci unul ciudat şi străin
ca atunci când te cuprinde
necuprinsul
şi te arde pustia
ca atunci când asişti
îngheţat
la felul cum clipa
trage după ea veşnicia
22
Fiecare are pustia sa
aşa cum fiecare are o cruce
singurul lucru
care nu se învaţă nicăieri
este cum să mergi prin ea
fără să te rătăceşti
şi crucea cum s-o poţi duce
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu