Aurel Sibiceanu - Scriitorul – destin şi opţiune

 

„În general, Puterea, oricare ar fi ea, acţionează nemărturisit în „spiritul” a ceea ce se cheamă „Paradoxul lui Orwell “ : Adaptaţi-vă aspiraţiile la scopurile noastre!„

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

     1.  Destinul, în înţelesul clasic al conceptului, este  „un ansamblu de evenimente consecutive care au loc independent de voinţa unui om şi care compun viaţa lui”  Deci el este implacabil şi este răspunzător  de opţiunile noastre, ni le conţine !  Dacă după o viaţă trăită  nu prea avem ce arăta lumii, nu prea avem ce duce la „numărătoare”, putem  să ne ascundem după lucrarea destinului, pentru că el este, după cum bine spunea Papini, un „etern şi abstract ţap ispăşitor al slăbiciunilor omeneşti”!  Pe la douăzeci şi ceva de ani  m-am trezit gândind serios la destin. Aveam două cărţi publicate, eram nemulţumit de ele, voiam să le depăşesc, să găsesc o cale a mea, care să mă individualizeze. Libertatea de  a publica literatură   adevărată era din ce în ce mai restrânsă, era apanajul a doar câteva vârfuri ale lumii literare româneşti. Atunci m-am întrebat serios ce este destinul, cum acţionează, ce se va petrece cu mine?  Aşa am ajuns la moiră, la tragedia greacă. Ca un făcut, am primit o explicaţie tot din zona literaturii. Reciteam „Nopţile de sânziene”; undeva, acolo, Eliade spune:

      „Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în spectacol”. 

      M-am luminat, aş putea zice, mi-am dat seama că, de fapt, artele şi literatura sunt spectacole, legături cu omul străvechi, care nu se gândea pe sine într-un timp istoric, ci într-un timp eroic, pendinte de voinţa zeilor. Din acel moment  am început să trăiesc, lăuntric, spectacolul literaturii, dincolo de etica şi de morala oficiale. De aici am prins şi putere să mă implic civic, să mă manifest public împotriva semnelor culturale oficiale.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

     2.Primele mele adevărate încercări literare se situează  cam pe la 14 ani. Citisem cu o uşurinţă inexplicabilă „Tristele şi ponticele” lui Ovidius. Eram uluit cum o poezie şi o greşeală îl pot duce pe om în exil. Atunci am scris un lung poem, despre care profesoara mea de română , Adela Tican, nepoata călătorului şi povestitorului  Mihai Tican Roumano, spunea că  trece dincolo de ceea ce se cheamă încercare literară. Poemul se intitula „Frumuseţi nevăzute”, se întindea pe 10 pagini şi era scris sub influenţa lui Ovidiu. „Frumuseţile” mele au fost găsite de tata, analizate şi distruse fără milă, spunându-mi că „mă şubrezesc la minte dacă mă ţin de astea”. Cred că am debutat cu adevărat abia cu a treia carte, „Cartea făpturii”, în 1987. Poetul Cezar Baltag, care îmi acordase prietenia de vreo cinci ani, m-a „înfiat” sufleteşte. Din păcate nu a putut publica o cronică la această carte; intrase în dizgraţia oficialităţilor pentru că nu-l convinsese pe Mircea Eliade să facă o vizită în România, vizită care ar fi legitimat regimul Cârmaciului. Cu toate că eram urmărit de securitate şi mi se restrânseseră posibilităţile de exprimare, apar două cronici elogioase despre cartea mea, semnate de Mircea Bârsilă şi Constanţa Buzea.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

   3. Prima carte am publicat-o la o vârstă fragedă, 22 de ani, pe cheltuială proprie, fără a-mi  fi apărut ceva  în vreo publicaţie. Drumul până aici a fost sinuos; am început un seminar teologic, l-am abandonat, am terminat o şcoală profesională de chimie, un liceu seral, secţia uman, am intrat în „câmpul muncii”, am citit şi am scris.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

    4. În toată această perioadă am beneficiat de îndrumarea profesorului şi poetului Ion Cincă. Ei, da! Ion Cincă, apoi: poetul Virgil Diaconu, criticul Marian Barbu, poetul Aurelian Chivu, fraţii Gheorghe Pantelie şi Ion Pantilie, ambii pictori, actorul Gigi Ionescu, pot spune că sunt oameni pe care mi i-a trimis… destinul!  Sutele de întâlniri, cu cei amintiţi, erau prilejuri pentru a  discuta pe seama unor cărţi, spectacole, expoziţii; au contribuit la formarea mea, aceşti minunaţi oameni mi-au dat încrederea lor, au crezut în mine. Cu timpul, acest grup a mai sporit, s-a transformat într-o adevărată şcoală a dialogului, într-o celulă de rezistenţă la dogmatism. De la fiecare am avut de învăţat, fiecare a contribuit, într-un fel sau altul, la formarea mea.

     Prin 1976, poetul Virgil Diaconu, simţind  că am nevoie de o confirmare, de un stimulent,  m-a pus să alcătuiesc o carte de sine stătătoare. Aşa că am selectat vreo 50-60 de poeme dintre cele aproape 200, câte aveam scrise pe atunci. În anul următor îmi apărea prima plachetă de versuri, „Aflările”.      

                   

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

    5. Înainte de anul 1989, cetăţeanul vedea în scriitor  partea lui liberă, marea majoritatea tăcută  îşi găsea vocea în scriitor. Cetăţeanul şi scriitorul  se respectau reciproc, se iubeau. Exista, din partea cetăţeanului, o imensă disponibilitate de a-l respecta chiar şi pe scriitorul „angajat” politic. În marea lui cumsecădenie, cetăţeanul îi găsea alibiuri acestuia din urmă.  După 1989, din interese politice, Puterea emanată a demonizat scriitorul, intelectualul. Pe fondul unor interese politice,  trebuia să ţină captivă voinţa cetăţenilor, aşa că Puterea   i-a demonizat pe intelectuali, pe scriitori, adică pe singurii în stare să-l elibereze pe omul obişnuit  de prejudecăţi şi de mrejele manipulării. Aşa s-a născut „neuitata” lozincă „Moarte intelectualilor”; cred că  în nici o ţară din Est nu s-a auzit o aşa de criminală lozincă. În ultimul deceniu, cetăţeanul este  captivat de televiziuni, de virtual, de căpătuială, de supravieţuire, de produse culturale mediocre, de un underground  dubios.

       Scriitorul şi lucrarea minţii lui  par a  fi anomizate , asta pentru că  relaţia lui cu publicul  este jugulată de cele pomenite…

       Cât priveşte relaţia scriitorului cu Puterea ce să spun?  Unii scriitori, nu tocmai mulţi, sunt în relaţii clientelare cu puterea. Cei dintâi au nevoie de bunăstarea materială, pe care puterea le-o oferă în schimbul legitimării pe care o capătă asociindu-şi nume grele ale culturii şi literaturii. Dacă mai punem la socoteală şi captivitatea economică în care se află mass-media, avem imaginea unui cetăţean generic părăsit de toţi şi de toate. Nu cred că puterile, regimurile care s-au succedat,  au dorit   un parteneriat  cu scriitorii, cu oamenii de cultură, în genere, pentru un proiect cultural naţional.  Nu  şi-au dorit decât legitimare periodică, în anii electorali mai ales. Atitudinea asta ne face vulnerabilă identitatea culturală scrisă, mai ales că am intrat în structura U.E. înainte de a ne face literatura naţională cunoscută mai bine pe plan extern.  În general, Puterea, oricare ar fi ea, acţionează nemărturisit în „spiritul” a ceea ce se cheamă „Paradoxul lui Orwell “ : “Adaptaţi-va aspiraţiile la scopurile noastre! “ 

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

    6. Literatura română contemporană  a intrat în mileniul al treilea cu aceleaşi probleme, pe care le avea şi la sfârşitul mileniului trecut, anume :  recucerirea cititorului ; pentru asta trebuie să apară impresariatul literar, acesta să fie o adevărată instituţie ;  critica de întâmpinare trebuie să-şi reconsidere rosturile, să fie corectă, să nu facă rabat la produsele veleitarilor.

      Veleitarii s-au înmulţit, pun pe piaţa cărţii făcături influenţate de un postmodernism „nerumegat”, pernicios. Mai toţi nu a o identitate a scriiturii, îşi pot înlocui oricând numele între ei, pe plachetele de versuri sau de povestiri; avem acelaşi produs  care imită optzecismul şi post-opzecismul, acesta din urmă construit pe şabloane ieftine şi inconsistente, ridicole.  Mai nou, acest soi de pseudo-scriitori şi-au mutat sfera de interes în spaţiul virtual, unde captivează şi manipulează  potenţialele energii creatoare, dornice de socializare literară şi de  afirmare. Fără să-şi dea seama, sute, mii de tineri  se încolonează într-o oaste de strânsură fără un chip definit. Prezenţa în „virtual” a unor scriitori veritabili este sancţionată prin ignorare,  marginalizare şi adesea, prin invectivă „elitistă”.  Mi se pare nimerit modul cum sunt prezentaţi  noii scriitori de  criticul Alex Ştefănescu:  „Scriitorii de azi îşi lustruiesc la nesfârşit bocancii, învaţă să bată pasul de defilare şi poartă în spate zdrăngănitoare pistoale automate, având ca singură satisfacţie calificativul "foarte bine" acordat de comandantul de pluton. Eficacitatea şi utilitatea pregătirii lor rămân neverificate. Ei nu s-au mai confruntat de mult cu publicul, cu publicul real, nemilos în aprecieri, nu cu acela anemiat şi tendenţios, format din ei înşişi„.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

     7. Vorbiţi de un timp al creaţiei…  Mulţi sunt tentaţi să spună, aidoma lui  Hölderlin – "La ce bun poeţi în vreme de restrişte?...". Ei bine, poezia literatura,  au fost posibile şi la  Auscwitz, şi după,  şi în comunism… Luat  individual, scriitorul în sine dispune de timpul pe care îl are, scrie fie ocazional, sub imperiul inspiraţiei, fie programat. Mai toţi scriitorii muncesc pentru a-şi câştiga pâinea  şi  creează într-un segment din  timpul rămas. În ceea ce mă priveşte, de cinci ani sunt pensionar şi-mi organizez timpul după nevoile pe care le am. De programat mi-am programat doar lecturile; citesc  zilnic cel puţin 20 de pagini, de peste 40 de ani.  În prezent scriu o carte despre boema piteşteană; povestesc fapte şi întâmplări, fac portretele literare ale  scriitorilor, actorilor, plasticienilor şi ziariştilor de prin partea locului; toate se petrec  pe parcursul  ultimilor 15 ani de comunism. A doua parte a viitoarei cărţi cuprinde comentariile mele pe marginea dosarul de urmărire informativă, pe care  Securitate mi l-a întocmit, precum şi fotocopia acestuia. În acest dosar apar şi multe persoane din lumea boemei, despre care vorbesc în prima parte. Această carte de amintiri sper să apară prin 2011.     

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Apocrife despre Babilon

Prea des mutată în vorbe
viaţa aceasta îţi zideşte Babelul,
vorbeşti ierbii şi frunzei,
ştergi feţele vântului
risipit pe nebune cărări.


Prea des o piatră, o cărămidă te ştiu,
un cărăbuş, o lăcustă prea des.
Un drum care nu-i de pământ
te cleveteşte în labirint şi cauţi
clipa când să pleci pe ascuns în letopiseţ,
în osemintele lui prăfuite…


eşti pustiit de glorie dar neuitat de iarbă,
că nu ştii: trupul te doare ori iarba foşneşte…
cu viaţa aceasta aduni săgeţile din lume,
zeii din aurul exilului.


Vâsleşti în pulberea gurii – poate vei atinge
un ţărm de cuvânt, poate vei sfărâma
gresia limbii să poţi intra în casele mirtului!
De când istoveşti drumul a intrat în amurg
cum în cetăţile sfinte, grămăticind
o pustietate netrecută
sub arama scutului tău!


Te cuprinde mirarea!
Un cărăbuş, o lăcustă
te petrec afară din Babel !

2010, Piteşti