Daniel Corbu - Scriitorul - destin şi optiune

 

Scrisoare deschisă necititorilor mei

Vouă, celor care nu mă citiţi

pot să vă spun că nu-mi veţi afla vreodată

cumplitele căi ale cunoaşterii de sine

nu veţi auzi serafimii din poemele mele

rugându-se pentru buna întocmire

a văzduhului

nici Preludiile pentru trompetă şi patru pereţi

unde ca pe coridoare pustii

am împărţit cuvintele şi tăcerea ambiţiile  întunericul

şi unde dezrourat prin sălile de aşteptare ale istoriei

am conversat cu bibliotecarul lui Dumnezeu

cu soarele negru al cernelii

în aceeaşi măreţie a golului

pe care mereu şi mereu urmează să-l umplem.

Vouă, celor care nu mă citiţi

pot să vă spun că niciodată

nu vă va răsuna în urechi

acel sacadat tha-ka-ti-mu-nu-sipedi

al Păsării negre

thakatimunu sipedi prin livada cu vişini depărtându-se

printre zarurile şi tomberoanele nopţii

acel thakatimunu sipedi rostit de imperialul

corb alegoric

altădată vizitator de noapte al bunului Poe

cobe a veacurilor poticnite-n visare

Viaţa sau Moartea sau Înfăţişarea Ruinii?

Voi, care nu veţi citi vreodată

Manualul bunului singuratic

nu-mi veţi cunoaşte mărturisita cină de taină

unde mâncam din aceiaşi pesmeţi ai poeţilor

blestemaţi

sau mi se umpleau rând pe rând castroane de fulgere

nu veţi vedea gura mea sărutând

lame subţiri

şi nu veţi afla cum se poate muri

în mai multe trupuri deodată.

Vouă, celor care nu mă citiţi

cu privirile afundate în sticla televizoarelor

cu gândul înlănţuit de maşini sofisticate

de înşelătoare glorie internetă şi de alte abţibilduri sonore

venite din abundenţa realului

vă doresc fastul apolinic al mareelor

şi să fiţi mai bogaţi decât pomul de Crăciun

din casa săracului

şi cu bucurii postmoderne să vă-mpodobiţi pruncii

şi femeile voastre.

Vouă, celor care nu veţi cunoaşte Plimbarea prin flăcări

cu poemele în care stăm atârnaţi de întrebările noastre

ca hainele-n cuiere

şi unde ca în vechea şi incomoda realitate

întotdeauna e salvat un Barnabas

şi întotdeauna cineva îşi oferă palmele pentru cuie

vă doresc o viaţă liniştită

departe de lumea dezlănţuit metafizică

o viaţă petrecută în tihnă cu organele voastre

prin urmare un stomac hrănit ştiinţific

o pneumă înnobilată oricând de ozon

un ficat uşor şi rinichi fără dializă.

Vouă, necititorilor, dar şi foiletatorilor mei surâzânzi

cu adâncă mâhnire vă spun:

nu veţi afla niciodată că fiecare din noi

are măcar un zeu îngropat

în spatele casei

şi că semnele morţilor pun în ordine răsărituri

şi de ce am trăit aproape un secol

spânzuraţi de mustăţile lui Dali.

Nu veţi avea viziunea zorilor începându-şi

rugile sacrosante

nu veţi vedea Caleaşca de fulgere

ca o nălucă trecând prin mijlocul emoţiei

nici nu veţi şti

cum jumătate din viaţă mi-a luat

organizarea pustiului

cum am stat ani şi ani înconjurat de vorbe

precum înecatul de mare

şi cum deseori cărţile pot fi mai tari decât moartea.

Iar dacă vreodată veţi întâlni Poema sfârşitului

sau, vai vouă!, Documentele Haosului, ocoliţi-le în mare grabă

ca pe feerice apocalipse, tzunamii, atentate sinistre la

                             liniştea recurentă.

Iar dacă vreodată printr-un regretabil hazard

vă vor cădea sub ochi Miezonopticele

înţesate de lumini şi urme

din care aţi putea afla cum în contabilitatea cerească

cineva ne numără paşii

şi aţi auzi mormanele de clipe prăbuşite în sine

şi aţi urmări devenirea dialectică a celui ce-şi chinuie umbra

şi aţi simţi apropierea celui mirosind a trădare

(câţi din neamul lui Cain chipul nu-i poartă?)

şi cuvintele mele: – Răscumpără-mă, frate Iuda,

şi pe câţi arginţi vei vrea

pe mine mie, la nesfârşit vinde-mă!

asemenea să fugiţi

şi cu nobil instinct şi proletară mânie

steagul gri al indiferenţei cu fală arboraţi-l!

Vouă, celor care nu mă citiţi

cu nedisimulată tristeţe vă spun:

nu veţi cunoaşte nicicând înălţarea din Clarviziunea obscură

nici drumurile celeste Spre Fericitul Nicăieri

unde chiar şiruind cuvintele pot să tac ore în şir vinovat

ca o fereastră înfiptă în ziduri

şi nici Corabia, la care zi de zi am lucrat

ca la o mare construcţie

căreia rând pe rând i-am probat prova, babordul

trirema    odgoanele     găleţile cu rouă

corabia care nu-i o corabie ca toate corăbiile

corabia de silabe    corabia umplută cu lacrimi

corabia pe care nu veţi urca vreodată

şi nu veţi şti cât de măreţ animal e poetul

sub foaia de cort a memoriei.

Vouă, celor care nu mă citiţi,

vă doresc petreceri îndurătoare

şi tot aşa cum se învârt norii deasupra clopotelor în lucrare

să mişunaţi deasupra bucuriilor de Disnayland

neîmpovăraţi cu istoria din Drumul Damascului

(pe care – o scriam prin toamna lui 2005)

unde Saul din Tars a primit fulgerarea devenind un alt om

aşa cum şi eu, pe când mica şi marea istorie îşi zornăie înfundat

ruginitele lanţuri

izbesc fără voie cu picioru-n ţepuşă devenind Celălalt.

Şi mereu Celălalt cu fiecare poem Celălalt

până când poţi deveni o mie de Ceilalţi

care-au primit fulgerarea.

Iar pe voi, necititorii mei,

vă şi văd murind rând pe rând

în paturile voastre scumpe

acoperite cu dantelate cearşafuri

în amorţire şi fără de nimb

şi fără de pecetea angoasei primordiale

despre care adesea în Manualul Bunului Singuratic

vorbeam.

Voi, cei care nu mă citiţi

care de litera Evangheliei mele

nu vă veţi atinge şi nu veţi apropia de sinapsele voastre

acele versete cu zornet pământesc

sărutate de cenuşa atâtor trecute disperări

nu veţi şti cum refuzam cu metodă biletul dus-întors

din jacheta conformistului

nu veţi proba odată cu mine ritualul sălbatic

de îmblânzire a spaimei

şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va să vină

apocalipsa de fiecare zi cerul orb agitându-se

pe când Dumnezeu e mort – spune Nietzsche

e doar obosit – spun eu – şi câteodată amnezic.

Vouă, necititorilor mei,

ce străine vă vor rămâne Refugiile postmoderne

cu monologul îngerului căzut în visare

vorbind despre mireasma trecutelor glorii

trecătoare ca apa prin cada de baie

a frumoasei madone

sau de fidelitatea neofiţilor.

De aici aţi fi aflat Poezia ce e?:

Poate ruga poate fântâna din tine

albastră cu patru izvoare

poate aripa asta străvezie urcând

în înalt

poate drumul cu vise pavat

spre Celălalt.

Voi, cei care nu mă citiţi

nu-mi veţi cunoaşte prietenia cu Borges, Kavafis, Rilke, Pound,

sau Nichita Stănescu, Odysseas Elytis

cu care puneam dinamită sub podurile pe unde trecea

poezia leneşă

şi nu veţi şti nici motto-urile la poemele mele

care aş fi vrut să vă fie  nedoritul cadou de Crăciun:

„E o bigamie să iubeşti şi să visezi”

spune Elytis. Şi tot el: „O nimica toată mi-am dorit

şi pedepsit am fost cu prea multul”

„Eu sunt Singurătatea devenită om”, zice Nietsche

iar bunul taumaturg Rainer Maria Rilke continuă:

„O, spune-mi, poete, ce faci. – Preamăresc.

Dar ce-i muritor şi monstruos

cum înduri, cum primeşti? – Preamăresc.

Dar pe cel fără nume, pe cel anonim,

cum îl invoci tu oare, poete? – Preamăresc.

De unde îţi iei dreptul de a fi adevărat

în orice veşmînt, sub orice mască? – Preamăresc.

Şi cum de te cunoaşte tăcerea şi furia,

steaua şi furtuna? – Pentru că preamăresc.”

Astfel „şi eu voi semăna cu voi, de-acum nici eu

nu mai găsesc întoarceri” (Esenin)

Vouă, celor care nu mă citiţi

purtând nevinovate bandaje în îndoiturile inimii

deveniţi celebri în acest poem despre o singurătate

a singurătăţii

cu aleasă compătimire vă spun:

aş fi putut să vă fac a iubi pasărea murind în mijlocul cântecului

şi citind Lapidariile sau despre sângerarea păsării în zbor

să înţelegeţi că arta

este minciuna spusă zilnic în faţa morţii

şi că cel mai lung e drumul spre noi înşine.

Iar dacă vreodată mă veţi căuta

pentru cronica unui interviu anunţat (poate acela de martor

la moartea primului zeu!) mă veţi găsi pe străzile mele

sau dacă din politeţe sau din binecuvântate pricini

scrisul meu vă va ademeni

mă veţi găsi pe-aceleaşi

străzi ce dau buzna în viaţa mea tremurîndă

străzi fumurii  străzi cu cîini slăbănogi şi

speriate fantome

străzi cu îndrăgostiţi şi pătimaşe săruturi

străzi ce înghit străzi: bulevardul Carol I

înghite strada Eminescu,

strada Gane înghite strada Pogor

strada Bălcescu înghite strada Grigore Vieru

strada Cimitirului strada Libertăţii...

Străzi ce înghit visele trecătorilor

străzi pentru cei fără casă şi făr’ de coltuc

friguroasele străzi ale săracilor

străzi aşezate-n creierul ologilor lumii

inefabile străzi ale memoriei

străzi ale celor care-şi scandează singurătatea

străzi care duc în ceruri

străzi care duc în pămînt

străzi inerte şi întrebătoare

străzi cîntate de poeţii romantici melancolice străzi

străzi de pierdut coroana de spaimă

străzi pentru cei fără de zbor

străzi adormite   străzi revoltate de orbitoarea

lumină a zorilor.

Atîtea zile şi nopţi în care

mă dor străzile de mers.

Iar voi, necititorii mei,

dacă într-adevăr din cuvântate şi binecuvântate pricini

ceea ce-am scris vă va ademeni

solicitându-vă sistemul nervos vegetativ, simpatic

                                                                      şi parasimpatic

luând totul ca o probă a probei de probă

mă veţi găsi la locul ştiut

printre fotonii şi frumusonii tăcutei tristeţi

tot mai fărâmiţat de absenţe

potrivindu-mi monadele tăcerii.

Şi dacă găsindu-mă

mă veţi întreba de viaţă de moarte

de înger sau demon

şi mă veţi întreba de cărţile prin care se plimbă

aceleaşi bodegi aceeaşi bărbaţi ce nu obosesc

niciodată

sau despre cel înveşmântat în carcasa de pământ dospit

sau despre acelaşi gust al lepădării

de sine din gură

şi dacă găsindu-mă

mă veţi ademeni cu vorbe goale şi fericiri amânate

aşa cum am şi scris

cu altă Deşertăciune voi răspunde Deşertăciunii.

   

noiembrie 2011, Iaşi