joi, 10 noiembrie 2011

Ioana Geacăr - Scriitorul - destin şi opţiune



 „Ca scriitor trebuie să fii un om al timpului tău, să „dai samă” de lumea în care trăieşti. Nu poţi fi spirit de cristal în texte şi un cameleon în viaţa publică.”















1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1. Nu poţi  măsura  cât destin a fost, câtă opţiune, nu poţi delimita, umblăm în zone cu o cartografiere elastică, imprecisă. Am simţit destinul ca pe o agresiune, ca pe o forţă care te modelează. Desigur, a avut rol hotărâtor opţiunea, manifestată în special prin curiozitate şi încăpăţânare.  În copilărie am demontat ceasul tatălui meu, am tăiat în bucăţi păpuşa unei prietene şi n-am mai reuşit să repar; descompun şi astăzi romane bune să văd  în incizie tehnicile  de montaj, sau  legăturile fine... Am avut norocul să am  în casa părintească 4 cărţi, de fapt singurele, într-o casă ţărănească, lipită cu pământ în loc de podea, care m-au făcut să-ndrăgesc lectura: trei ale tatei, „Basme” de Petre Ispirescu, „Poveşti” de Ion Creangă şi „Prichindel” de Victor Eftimiu, cu nişte ilustraţii grozave,  şi una a mamei, „Poezii” de Mihai Eminescu, pe care ea desenase când era fată, în spaţiile de la finalul poemelor, modele de rochii, sau femei elegante! Apoi,  prin clasa a treia am descoperit Poezia, eram fascinată. Printre cărţile unei colege am zărit „Fiinţe abstracte” de Gabriela Melinescu, o carte primită de ea ca premiu , pe care am luat-o acasă, s-o citesc...şi la mine a rămas.  Mă atrăsese titlul pentru că nu-l înţelegeam. Nici cu interiorul n-am avut prea mare noroc, cu cât înaintam  în carte,  nu înţelegeam  nimic...Şi doar scria româneşte! Ciudat, citeam  mai departe, era o senzaţie bună, mă aflam  într-o lume stranie,  a mea. Scrisul a venit printr-un joc, am încercat un joc nou într-o zi de vacanţă, cu o verişoară: cine scrie cea mai frumoasă poezie despre un castel. Şi ea a câştigat, am  recunoscut că poezia ei e mai frumoasă, tot noi fiind şi juriul. Ea n-a mai scris, eu am continuat să caut Opera ( perfectă?), niciodată mulţumită, încă n-am găsit-o, încă o mai caut...  În privinţa profesiei, (desigur mi-ar fi plăcut să trăiesc din scris... am avut un model, o vecină învăţătoare. Mama  îmi  zicea că, dacă-i calc pe urme,  o să ajung ca ea. Normal că chiar aşa făceam,  pe uliţă, mergeam în spatele ei, cu mare grijă să calc exact pe urme.  Mi-ar fi plăcut să fiu arhitectă o vreme (apoi arheolog) , desenam  case cu etaj, cu multe camere de lectura, de pictură, de muzică, de dans. Făceam probabil incursiuni în viitor, azi lucrez „într-un palat” cu o astfel de configuraţie arhitecturală.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
2. Am debutat  publicistic cu un grupaj minuscul în „Astra”, în urma unui premiu la Festival de Poezie „Laude-să omul şi ţara” din Sighetul Marmaţiei, în 1980. Preşedintele juriului era Laurenţiu Ulici., un critic literar important al vremii, interesat de evoluţia poeziei tinere. L-am reîntâlnit la un festival în Târgovişte, 2 ani mai târziu,  apoi prin 2005 la Târgu Neamţ, la Festivalul Poeziei, într-un spaţiu binecuvântat, care a reunit atunci poeţii din întreaga ţară. Au fost câteva zile de întâlniri cu cititori, lecturi publice, un loc fastuos în memorie acum!  Însă adevăratul debut publicistic s-a întâmplat în septembrie1984, în Revista „Amfiteatru”, graţie poetei Constanţa Buzea.. Din păcate, timpul  ne-a răcit relaţia,  evenimentele istorice, problemele familiale m-au ţinut departe, m-am întors prea târziu şi nu m-a iertat...Pentru mine a rămas Prietena.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?
3. Drumul până la prima carte a fost tare greu, aproape imposibil, mă obişnuisem  cu amânarea, aveam să debutez eu în volum cândva, in viitor, amânam întruna.  Eram mulţumită dacă puteam  citi într-un cenaclu, participa la un festival (mai rar!), sau publica grupaje în reviste literare (lista de aşteptare era imensă), acestea erau formele de Rezistenţă pe atunci şi pentru alţii!  La edituri mi se spunea că scriu o poezie tristă, eram refuzată pe criteriul estetic de atunci, nu scriam o poezie militantă,  sau măcar optimistă. Şi nici n-am avut norocul să am un mentor ca poeţii din Cenaclul de Luni, n-am făcut parte dintr-un grup, singur n-aveai cum să-nvingi sistemul, fără protecţia unui critic influent, sau a unui scriitor din sistem ca DRP, de exemplu!  În volum  n-am reuşit să public poezie în acei ani, mi-a apărut târziu primul volum de versuri, în 97. Însă am debutat editorial cu o carte pentru copii, la Editura „Ion Creangă”, l-am depus în 1982  şi a apărut în 1988., am tot fost amânată, de multe ori mi-am pierdut speranţa şi voiam să renunţ să mai fac drumuri interminabile la Bucureşti, să dau telefoane, să fiu asigurată că da, deşi era nu, în fine,  se schimbase deja în altă carte,  făcusem  un compromis cu cenzura în joacă, mi se reproşa că e copilul-personaj  prea reflexiv, însingurat, l-am dus la grădiniţă!!! - trebuia poezie patriotică, am  ales una cu pacea,  l-am pus pe Nicuşor să-şi cumpere o puşcă „şi un căţel vioi care muşcă”, normal că trebuia să arăt că e exemplul negativ, să nu faci ca el (era deja cunoscut ca negativ în literatura pentru copii a vremii, spărsese o cană înainte), pentru mine era tare neserios pactul cu diavolul, chiar dacă aparent naiv. Aveam în planul editorial din 90 o a doua carte la aceeaşi editură, însă timpurile se schimbau  tot împotriva mea, o cenzură politică era înlocuită cu alta, economică. Directorul Editurii „Ion Creangă” de atunci, Daniela Crăsnaru  mi-a zis să scriu proză dacă vreau să mai public. Visam să continui să public carte pentru copii, drepturile de autor de atunci erau destul de bune, cât salariul unui profesor debutant pe vreo 10 luni, mi-ar fi ajuns, învăţasem  să trăiesc modest, aşa fusesem educată, să trăiesc modest şi să ascult de stăpân(!!!)! Chiar am demisionat,  doar pentru o lună, drepturile de autor nu le primisem şi mi-a fost teamă...aşa că m-am întors repede  în câmpul muncii! Prin  92 am fost nominalizată la un concurs de debut în manuscris la Braşov, „Cristel”, printre ceilalţi concurenţi era şi Viorel Paraschivoiu, fost coleg de cenaclu de la „Numele Poetului”. Ne-am citit reciproc grupajele şi a fost chiar  iritat, a fost de acord că eu scriu cel mai bine, dar nu o să câştig  că nu scriu ca EI, ca poeţii din Braşov adică . A avut dreptate, nici el nici eu n-am câştigat...De atunci m-a urmărit obsesiv versul : „ Timpul meu nici n-a fost şi s-a dus” , făurit pe drumul de-ntoarcere.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. Pe la 17, 18 ani, dacă m-ai fi întrebat ce poet îmi place, ţi-aş fi răspuns cu o listă, cu tot ce citisem: Wiliams C. Wiliams, Ezra Pound, Paul Verlaine, Baudelaire, Esenin, Tagore, Emily Dickinson, Walt Whitman, Lucian Blaga, George  Bacovia, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ingeborg Bachman, Sylvia Plath, Federico Garcia Lorca., Rilke, Trakl. Nu m-am oprit niciodată la un idol, azi am acelaşi apetit pentru poezia bună. Prin anii 80 am participat la şedinţele cenaclului „Numele poetului”, până la desfiinţarea lui. De la Cezar Ivănescu  am învăţat să fiu mai puternică, să pun stăpânire pe viaţa mea, în general m-a învăţat să nu-mi mai fie frică! Avea o personalitate copleşitoare, „ne-a îngăduit în preajmă”, a scris despre noi, discipolii, câte o prezentare în Revista „Luceafărul”, sau câte un grupaj consistent de versuri. Se lăuda că eu cu George Geacăr, soţul meu, ne-am cunoscut la „Numele poetului”,  dorea să ne cunune, din păcate am  tot amânat momentul... dar eu cu George ne cunoscusem  înainte, în toamna anului 1982, într-un cenaclu din Târgovişte, de aici mergeam împreună spre capitală. George m-a apropiat de roman, eu citeam poezie, filozofie, critică literară, în special. Cu el am cunoscut pe marii romancieri ai lumii, urmăream împreună proza românească  şi savuram  fiecare apariţie editorială a optzeciştilor, în special  pe Mircea Nedelciu, pe care îl şi cunoscusem în fugă. I-am făcut o vizită la întoarcerea de la un festival din Brăila, în primăvara anului 1982,  m-a dus la el  Ioan George Şeitan, am stat în camera lui de la mansardă câteva ore bune, discutând despre literatură. La plecare ne-a însoţit,  eu trebuia să-mi cumpăr pantofi, eram pe ni;te tocuri care mă obosiseră şi m-a învăţat să cumpăr „pantofi de scriitor”, cu talpă joasă şi cu faţa de  pânză textilă. Trebuie să fii atent să poţi  observa  lumea, s-o transcrii, să nu fii agresat de stări fizice, sau interioare! Pentru vremea aceea era destul de bine să publici într-o revistă a Uniunii, dacă în volum  nu se putea. Făcea parte din Rezistenţă....     Odată, când am citit în Cenaclul „Numele poetului” un grupaj de poeme mai ...curajoase, Cezar Ivănescu  mi-a reproşat: „Cine te crezi tu, Nică-fără-Frică?” Şi le-a interzis celorlalţi să comenteze pe marginea textelor mele. Altă dată am citit într-un cenaclu din Pucioasa, la invitaţia lui Doru Mareş. Era şi Ion Stratan acolo, a recunoscut: „Într-adevăr, o astfel de poezie nu s-ar publica azi, n-ar trece de cenzură.” Aşa că manuscrisul meu de sertar a apărut în 1997, la o editură obscură. La lansarea volumului „Aparte”, apărut la Editura Vinea” în 2006, Nicolae Tzone promitea o antologie care să includă şi această parte rămasă încă îm umbră, poemele mele luxuriante optzeciste, patetice, gri.  În 1980, la Festivalul „Laude-să omul şi ţara” din Sighetul Marmaţiei, am fost selectată printre alţi poeţi ca Aurel Dumitraşcu, Lucian Vasiliu, Ioana Dinulescu.. Preşedintele juriului a fost criticul literar Laurenţiu Ulici, prietenul poeţilor tineri! Atunci, practic,  am intrat în lumea literară. De la Aurel Dumitraşcu am învăţat că poezia înseamnă sinceritate şi curaj, atitudine morală cu orice preţ. Însă cenzura impunea atunci o sinceritate voalată, discursivă şi inteligentă, discursul aluziv şi patetic, înţelesul ascuns printre rânduri. Nu-l văd un autor complet fără publicarea integrală a scrisorilor, jurnalelor, pagini în care este uneori mult mai profund. Mai târziu  mi-a scris că i-a apărut grupajul premiat în Revista Cronica şi că a scris şi despre mine. Am găsit doar un vers: „Ioana, vitraliile, scoruşii”, un adevărat portret ! Aveam de învăţat de la fiecare! Eram cea mai mică, ei debutaseră publicistic, câştigaseră multe premii la festivaluri, până atunci! Lucian Vasiliu m-a invitat la sfârşitul acelui an să citesc la Cenaclul „Junimea”,  a fost un moment emoţionant, crucial, istoric pentru mine să citesc într-un loc „aşa bătrân” şi încărcat de istorie literară ! M-am mai întâlnit cu Lucian  într-un început de primăvară cenuşie, câţiva ani mai târziu să-mi dea autograf pe o carte, am  petrecut o noapte printre poeţi, gazdă fiind  matei Vişniec, taciturn, care mai mult ne-a suportat, vizibil deranjat „de mulţime”. Mi-amintesc cât de încântat era Ovidiu Genaru să-i vorbesc despre o cărticică  a lui „Nuduri”, credea că a trecut neremarcată... Pe Ioana Dinulescu am vizitat-o la Craiova, voia să urmez facultatea acolo, să fim mai aproape, dar n-a fost să fie...Mi-a pus la dispoziţie biblioteca ei, m-a şi lăsat să aleg un suvenir: Celine, „Călătorie la capătul nopţii”. M-a învăţat un truc cu care mulţi treceau de cenzură şi se vedeau publicaţi. Dacă voiai să publici un grupaj mai consistent într-o revistă, sau carte,  musai trebuia să adaugi şi o poezie patriotică, specia asta o numea „poezea”, o poezie de dragoste în care înlocuiai cuvinte ca iubitul, iubita  cu patria ,  partidul. Mi-a făcut o demonstraţie şi ne-am amuzat copios.  Chiar funcţiona şiretlicul! N-am încercat niciodată reţeta asta.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5. Ca scriitor trebuie să fii un om al timpului tău, să „dai samă” de lumea în care trăieşti. Nu poţi fi spirit de cristal în texte şi un cameleon în viaţa publică. În nici una dintre ipostaze nu poţi păcăli, nu poţi fi ipocrit.  Nu poţi să fii filozof şi să scuzi gafele tiranilor, cinismul şi aroganţa lor , împotriva poporului tău, fără să fii pătat.  Şi în romanul românesc  există  o instanţă auctorială „contaminată” pe care n-o suport, vreau obiectivitate, morală acolo, o conştiinţă civică dincolo de text. Dacă citeşti pe Bukowski , de exemplu, n-ai să găseşti niciodată o instanţă auctorială „contaminată”,  oricare ar fi grozăviile narate,  din perspectiva auctorială doar un imens umanism, iubire de oameni, iertare, îngăduinţă, niciodată cinism, umor grosier, confundarea cu perspectiva vreunui personaj, ironie moralizatoare! Cred, probabil ca şi juriul Premiului Nobel , că  premiul Hertei Muller  ar putea să încurajeze conştiinţa morală şi curajul civic. Şi în cazul Hertei şi în cel al lui Tomas Tranströmer distincţia nu s-a acordat pe principiul strict estetic, au cântărit mult atitudinile morale, civice  ale celor doi de-a lungul întregii lor vieţi. De fapt ar fi şi foarte greu să mai acorzi premii literare doar pe principiul estetic. Se scriu enorm de multe cărţi bune, literatura s-a profesionalizat, a devenit o profesie ca oricare alta, se învaţă azi destul de uşor în ateliere şi facultăţi, la cursuri de creative writing.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
6. Ceea ce se observă la nivelul  superior al societăţii se vede şi la celelalte, ale întregii societăţi : absenţa capului,  înţelepciunii , instanţei morale , proliferarea aroganţei şi agresiunii verbale, abuzul de putere. Revistele literare apar foarte greu, doar redactorii şefi ar putea să ne zică prin ce sacrificii şi cu cât efort! Pe măsură ce concursurile de debut se înmulţesc, scade valoarea, se diluează.  Se focusează intens pe tineret, pe următorul debutant. Sunt multe concursuri de debut, după un nume, există graba să apară altul, a doua carte nu mai e urmărită în multe cazuri, sau nu mai se ridică la nivelul primeia.  Acelaşi poet ia toate premiile într-un an, cu o carte, doar pentru că nu e alta mai bună în competiţie, una mult mai slaba decât cea slabă. Se cere o instanţă critică să modeleze, valorizeze, aşeze, aud multe voci în direcţia asta cei care zic aşa, visează încă la „singura voce”, la „instanţa critică”, instaurată în istorie: Maiorescu, Lovinescu, Manolescu, ultimul încă aşteptat să ne salveze din potop.  Critici sunt destui, cred eu, Agenţiile  de carte lipsesc, care să medieze între edituri şi artist. Dacă lipseşte o instanţă supremă, se face un interschimb între membrii unui grup, se critică între ei, se ajută. Despre literatura de azi pot spune la fel ca acum 10 ani: România literară e fragmentată,. Există câteva grupuri de interese: un ICR care-i promovează pe susţinătorii puterii, filozofii care scuză gafele puterii, rinocerizarea s-a produs, un popor fără înţelepţi e ca un sat fără câini, sau ca un individ fără minte, o ia şi el încotro îl duce valul, sau ca  un orb din „Parabola orbilor”, ţinându-se de turmă.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Nu există un timp pentru creaţie, a trecut demult vremea când trebuia să aştepţi inspiraţia. Scriitorul creează după un program, experimentează în poezie, foloseşte scheme, tehnici într-un orar bine stabilit. Acum scriu despre cum se fac romanele, cum se îmbină. De câţiva ani aştept să public un volum de poezie...pe care l-am scris … după un program.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

carusel

mă umplu de imagini
duc cu mine tot
ce agăţ cu privirea/aud voci de demult sau de mâine/
stau şi lenevesc
meditez până mă fac una cu sticla rece a geamului
acum
mă tăvălesc printre bulgări
şi pietre şi
ace printre excrementele animalelor îmblănite
sunt în iarba uscată
pe care în acest moment
vecinii  o răpun
şi-o târăsc la pubelă
(ce cuvânt fain
dacă aş fi extraterestru aş crede
că-i o cutie cu lucruri delicate)
starea de duh de desfrâu sufletesc
nu e decât o consonanţă cu
bătaia planetei
acum sunt la-nălţimea gleznei de  broască
şi aşa de obosită de parcă
aş  sculpta apa
2011-11-09, Târgovişte

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu