„Ca
scriitor trebuie să fii un om al timpului tău, să „dai samă” de lumea în care
trăieşti. Nu poţi fi spirit de cristal în texte şi un cameleon în viaţa
publică.”
1. Pentru un scriitor,
destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat
(joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1. Nu poţi măsura cât destin a fost, câtă opţiune, nu poţi
delimita, umblăm în zone cu o cartografiere elastică, imprecisă. Am simţit
destinul ca pe o agresiune, ca pe o forţă care te modelează. Desigur, a avut
rol hotărâtor opţiunea, manifestată în special prin curiozitate şi
încăpăţânare. În copilărie am demontat
ceasul tatălui meu, am tăiat în bucăţi păpuşa unei prietene şi n-am mai reuşit
să repar; descompun şi astăzi romane bune să văd în incizie tehnicile de montaj, sau legăturile fine... Am avut norocul să am în casa părintească 4 cărţi, de fapt
singurele, într-o casă ţărănească, lipită cu pământ în loc de podea, care m-au
făcut să-ndrăgesc lectura: trei ale tatei, „Basme” de Petre Ispirescu,
„Poveşti” de Ion Creangă şi „Prichindel” de Victor Eftimiu, cu nişte ilustraţii
grozave, şi una a mamei, „Poezii” de
Mihai Eminescu, pe care ea desenase când era fată, în spaţiile de la finalul
poemelor, modele de rochii, sau femei elegante! Apoi, prin clasa a treia am descoperit Poezia, eram
fascinată. Printre cărţile unei colege am zărit „Fiinţe abstracte” de Gabriela
Melinescu, o carte primită de ea ca premiu , pe care am luat-o acasă, s-o
citesc...şi la mine a rămas. Mă atrăsese
titlul pentru că nu-l înţelegeam. Nici cu interiorul n-am avut prea mare noroc,
cu cât înaintam în carte, nu înţelegeam nimic...Şi doar scria româneşte! Ciudat,
citeam mai departe, era o senzaţie bună,
mă aflam într-o lume stranie, a mea. Scrisul a venit printr-un joc, am
încercat un joc nou într-o zi de vacanţă, cu o verişoară: cine scrie cea mai
frumoasă poezie despre un castel. Şi ea a câştigat, am recunoscut că poezia ei e mai frumoasă, tot
noi fiind şi juriul. Ea n-a mai scris, eu am continuat să caut Opera (
perfectă?), niciodată mulţumită, încă n-am găsit-o, încă o mai caut... În privinţa profesiei, (desigur mi-ar fi
plăcut să trăiesc din scris... am avut un model, o vecină învăţătoare.
Mama îmi zicea că, dacă-i calc pe urme, o să ajung ca ea. Normal că chiar aşa făceam,
pe uliţă, mergeam în spatele ei, cu mare
grijă să calc exact pe urme. Mi-ar fi
plăcut să fiu arhitectă o vreme (apoi arheolog) , desenam case cu etaj, cu multe camere de lectura, de
pictură, de muzică, de dans. Făceam probabil incursiuni în viitor, azi lucrez
„într-un palat” cu o astfel de configuraţie arhitecturală.
2. Istoria literaturii
consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs.,
când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări
literare.
2. Am debutat publicistic cu un grupaj minuscul în „Astra”,
în urma unui premiu la
Festival de Poezie „Laude-să omul şi ţara” din Sighetul
Marmaţiei, în 1980. Preşedintele juriului era Laurenţiu Ulici., un critic
literar important al vremii, interesat de evoluţia poeziei tinere. L-am
reîntâlnit la un festival în Târgovişte, 2 ani mai târziu, apoi prin 2005 la Târgu Neamţ, la Festivalul Poeziei,
într-un spaţiu binecuvântat, care a reunit atunci poeţii din întreaga ţară. Au
fost câteva zile de întâlniri cu cititori, lecturi publice, un loc fastuos în
memorie acum! Însă adevăratul debut publicistic
s-a întâmplat în septembrie1984, în Revista „Amfiteatru”, graţie poetei Constanţa
Buzea.. Din păcate, timpul ne-a răcit
relaţia, evenimentele istorice, problemele
familiale m-au ţinut departe, m-am întors prea târziu şi nu m-a iertat...Pentru
mine a rămas Prietena.
3. Care a fost drumul până
la prima carte ?
3. Drumul până la prima
carte a fost tare greu, aproape imposibil, mă obişnuisem cu amânarea, aveam să debutez eu în volum
cândva, in viitor, amânam întruna. Eram
mulţumită dacă puteam citi într-un
cenaclu, participa la un festival (mai rar!), sau publica grupaje în reviste
literare (lista de aşteptare era imensă), acestea erau formele de Rezistenţă pe
atunci şi pentru alţii! La edituri mi se
spunea că scriu o poezie tristă, eram refuzată pe criteriul estetic de atunci,
nu scriam o poezie militantă, sau măcar
optimistă. Şi nici n-am avut norocul să am un mentor ca poeţii din Cenaclul de
Luni, n-am făcut parte dintr-un grup, singur n-aveai cum să-nvingi sistemul,
fără protecţia unui critic influent, sau a unui scriitor din sistem ca DRP, de
exemplu! În volum n-am reuşit să public poezie în acei ani,
mi-a apărut târziu primul volum de versuri, în 97. Însă am debutat editorial cu
o carte pentru copii, la
Editura „Ion Creangă”, l-am depus în 1982 şi a apărut în 1988., am tot fost amânată, de
multe ori mi-am pierdut speranţa şi voiam să renunţ să mai fac drumuri
interminabile la Bucureşti,
să dau telefoane, să fiu asigurată că da, deşi era nu, în fine, se schimbase deja în altă carte, făcusem
un compromis cu cenzura în joacă, mi se reproşa că e copilul-personaj prea reflexiv, însingurat, l-am dus la
grădiniţă!!! - trebuia poezie patriotică, am ales una cu pacea, l-am pus pe Nicuşor să-şi cumpere o puşcă „şi
un căţel vioi care muşcă”, normal că trebuia să arăt că e exemplul negativ, să
nu faci ca el (era deja cunoscut ca negativ în literatura pentru copii a
vremii, spărsese o cană înainte), pentru mine era tare neserios pactul cu
diavolul, chiar dacă aparent naiv. Aveam în planul editorial din 90 o a doua
carte la aceeaşi editură, însă timpurile se schimbau tot împotriva mea, o cenzură politică era
înlocuită cu alta, economică. Directorul Editurii „Ion Creangă” de atunci,
Daniela Crăsnaru mi-a zis să scriu proză
dacă vreau să mai public. Visam să continui să public carte pentru copii,
drepturile de autor de atunci erau destul de bune, cât salariul unui profesor
debutant pe vreo 10 luni, mi-ar fi ajuns, învăţasem să trăiesc modest, aşa fusesem educată, să
trăiesc modest şi să ascult de stăpân(!!!)! Chiar am demisionat, doar pentru o lună, drepturile de autor nu le
primisem şi mi-a fost teamă...aşa că m-am întors repede în câmpul muncii! Prin 92 am fost nominalizată la un concurs de
debut în manuscris la Braşov,
„Cristel”, printre ceilalţi concurenţi era şi Viorel Paraschivoiu, fost coleg
de cenaclu de la „Numele Poetului”. Ne-am citit reciproc grupajele şi a fost
chiar iritat, a fost de acord că eu
scriu cel mai bine, dar nu o să câştig
că nu scriu ca EI, ca poeţii din Braşov adică . A avut dreptate, nici el
nici eu n-am câştigat...De atunci m-a urmărit obsesiv versul : „ Timpul meu
nici n-a fost şi s-a dus” , făurit pe drumul de-ntoarcere.
4. Ce personalitate
(personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au
influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. Pe la 17, 18 ani,
dacă m-ai fi întrebat ce poet îmi place, ţi-aş fi răspuns cu o listă, cu tot ce
citisem: Wiliams C. Wiliams, Ezra Pound, Paul Verlaine, Baudelaire, Esenin,
Tagore, Emily Dickinson, Walt Whitman, Lucian Blaga, George Bacovia, Marin Sorescu, Nichita Stănescu,
Ingeborg Bachman, Sylvia Plath, Federico Garcia Lorca., Rilke, Trakl. Nu m-am oprit
niciodată la un idol, azi am acelaşi apetit pentru poezia bună. Prin anii 80 am
participat la şedinţele cenaclului „Numele poetului”, până la desfiinţarea lui.
De la Cezar Ivănescu
am învăţat să fiu mai puternică, să pun
stăpânire pe viaţa mea, în general m-a învăţat să nu-mi mai fie frică! Avea o
personalitate copleşitoare, „ne-a îngăduit în preajmă”, a scris despre noi,
discipolii, câte o prezentare în Revista „Luceafărul”, sau câte un grupaj consistent
de versuri. Se lăuda că eu cu George Geacăr, soţul meu, ne-am cunoscut la
„Numele poetului”, dorea să ne cunune,
din păcate am tot amânat momentul... dar
eu cu George ne cunoscusem înainte, în
toamna anului 1982, într-un cenaclu din Târgovişte, de aici mergeam împreună
spre capitală. George m-a apropiat de roman, eu citeam poezie, filozofie,
critică literară, în special. Cu el am cunoscut pe marii romancieri ai lumii,
urmăream împreună proza românească şi savuram fiecare apariţie editorială a optzeciştilor,
în special pe Mircea Nedelciu, pe care
îl şi cunoscusem în fugă. I-am făcut o vizită la întoarcerea de la un festival
din Brăila, în primăvara anului 1982, m-a
dus la el Ioan George Şeitan, am stat în
camera lui de la mansardă câteva ore bune, discutând despre literatură. La
plecare ne-a însoţit, eu trebuia să-mi
cumpăr pantofi, eram pe ni;te tocuri care mă obosiseră şi m-a învăţat să cumpăr
„pantofi de scriitor”, cu talpă joasă şi cu faţa de pânză textilă. Trebuie să fii atent să
poţi observa lumea, s-o transcrii, să nu fii agresat de
stări fizice, sau interioare! Pentru vremea aceea era destul de bine să publici
într-o revistă a Uniunii, dacă în volum nu se putea. Făcea parte din Rezistenţă.... Odată, când am citit în Cenaclul „Numele
poetului” un grupaj de poeme mai ...curajoase, Cezar Ivănescu mi-a reproşat: „Cine te crezi tu, Nică-fără-Frică?”
Şi le-a interzis celorlalţi să comenteze pe marginea textelor mele. Altă dată
am citit într-un cenaclu din Pucioasa, la invitaţia lui Doru Mareş. Era şi Ion
Stratan acolo, a recunoscut: „Într-adevăr, o astfel de poezie nu s-ar publica
azi, n-ar trece de cenzură.” Aşa că manuscrisul meu de sertar a apărut în 1997,
la o editură obscură. La lansarea volumului „Aparte”, apărut la Editura Vinea” în
2006, Nicolae Tzone promitea o antologie care să includă şi această parte
rămasă încă îm umbră, poemele mele luxuriante optzeciste, patetice, gri. În 1980, la Festivalul „Laude-să omul
şi ţara” din Sighetul Marmaţiei, am fost selectată printre alţi poeţi ca Aurel
Dumitraşcu, Lucian Vasiliu, Ioana Dinulescu.. Preşedintele juriului a fost
criticul literar Laurenţiu Ulici, prietenul poeţilor tineri! Atunci, practic, am intrat în lumea literară. De la Aurel Dumitraşcu
am învăţat că poezia înseamnă sinceritate şi curaj, atitudine morală cu orice
preţ. Însă cenzura impunea atunci o sinceritate voalată, discursivă şi
inteligentă, discursul aluziv şi patetic, înţelesul ascuns printre rânduri. Nu-l
văd un autor complet fără publicarea integrală a scrisorilor, jurnalelor,
pagini în care este uneori mult mai profund. Mai târziu mi-a scris că i-a apărut grupajul premiat în
Revista Cronica şi că a scris şi despre mine. Am găsit doar un vers: „Ioana,
vitraliile, scoruşii”, un adevărat portret ! Aveam de învăţat de la fiecare!
Eram cea mai mică, ei debutaseră publicistic, câştigaseră multe premii la
festivaluri, până atunci! Lucian Vasiliu m-a invitat la sfârşitul acelui an să
citesc la Cenaclul
„Junimea”, a fost un moment emoţionant,
crucial, istoric pentru mine să citesc într-un loc „aşa bătrân” şi încărcat de
istorie literară ! M-am mai întâlnit cu Lucian într-un început de primăvară cenuşie, câţiva
ani mai târziu să-mi dea autograf pe o carte, am petrecut o noapte printre poeţi, gazdă
fiind matei Vişniec, taciturn, care mai
mult ne-a suportat, vizibil deranjat „de mulţime”. Mi-amintesc cât de încântat
era Ovidiu Genaru să-i vorbesc despre o cărticică a lui „Nuduri”, credea că a trecut
neremarcată... Pe Ioana Dinulescu am
vizitat-o la Craiova,
voia să urmez facultatea acolo, să fim mai aproape, dar n-a fost să fie...Mi-a
pus la dispoziţie biblioteca ei, m-a şi lăsat să aleg un suvenir: Celine,
„Călătorie la capătul nopţii”. M-a învăţat un truc cu care mulţi treceau de
cenzură şi se vedeau publicaţi. Dacă voiai să publici un grupaj mai consistent
într-o revistă, sau carte, musai trebuia
să adaugi şi o poezie patriotică, specia asta o numea „poezea”, o poezie de
dragoste în care înlocuiai cuvinte ca iubitul, iubita cu patria , partidul. Mi-a făcut o demonstraţie şi ne-am
amuzat copios. Chiar funcţiona
şiretlicul! N-am încercat niciodată
reţeta asta.
5. Raportul dintre
conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii
contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre
cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5.
Ca scriitor trebuie să fii un om al timpului tău, să „dai samă” de lumea în
care trăieşti. Nu poţi fi spirit de cristal în texte şi un cameleon în viaţa publică.
În nici una dintre ipostaze nu poţi păcăli, nu poţi fi ipocrit. Nu poţi să fii filozof şi să scuzi gafele
tiranilor, cinismul şi aroganţa lor , împotriva poporului tău, fără să fii
pătat. Şi în romanul românesc există
o instanţă auctorială „contaminată” pe care n-o suport, vreau
obiectivitate, morală acolo, o conştiinţă civică dincolo de text. Dacă citeşti
pe Bukowski , de exemplu, n-ai să găseşti niciodată o instanţă auctorială
„contaminată”, oricare ar fi grozăviile
narate, din perspectiva auctorială doar
un imens umanism, iubire de oameni, iertare, îngăduinţă, niciodată cinism, umor
grosier, confundarea cu perspectiva vreunui personaj, ironie moralizatoare! Cred,
probabil ca şi juriul Premiului Nobel , că premiul Hertei Muller ar putea să încurajeze conştiinţa morală şi
curajul civic. Şi în cazul Hertei şi în cel al lui Tomas Tranströmer
distincţia nu s-a acordat pe principiul strict estetic, au cântărit mult
atitudinile morale, civice ale celor doi
de-a lungul întregii lor vieţi. De fapt ar fi şi foarte greu să mai acorzi
premii literare doar pe principiul estetic. Se scriu enorm de multe cărţi bune,
literatura s-a profesionalizat, a devenit o profesie ca oricare alta, se învaţă
azi destul de uşor în ateliere şi facultăţi, la cursuri de creative writing.
6. Literatura – la
frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs.,
literatura română contemporană?
6. Ceea ce se observă la
nivelul superior al societăţii se vede
şi la celelalte, ale întregii societăţi : absenţa capului, înţelepciunii , instanţei morale ,
proliferarea aroganţei şi agresiunii verbale, abuzul de putere. Revistele
literare apar foarte greu, doar redactorii şefi ar putea să ne zică prin ce
sacrificii şi cu cât efort! Pe măsură ce concursurile de debut se înmulţesc,
scade valoarea, se diluează. Se
focusează intens pe tineret, pe următorul debutant. Sunt multe concursuri de
debut, după un nume, există graba să apară altul, a doua carte nu mai e
urmărită în multe cazuri, sau nu mai se ridică la nivelul primeia. Acelaşi poet ia toate premiile într-un an, cu
o carte, doar pentru că nu e alta mai bună în competiţie, una mult mai slaba
decât cea slabă. Se cere o instanţă critică să modeleze, valorizeze, aşeze, aud
multe voci în direcţia asta cei care zic aşa, visează încă la „singura voce”,
la „instanţa critică”, instaurată în istorie: Maiorescu, Lovinescu, Manolescu,
ultimul încă aşteptat să ne salveze din potop. Critici sunt destui, cred eu, Agenţiile de carte lipsesc, care să medieze între
edituri şi artist. Dacă lipseşte o instanţă supremă, se face un interschimb
între membrii unui grup, se critică între ei, se ajută. Despre literatura de
azi pot spune la fel ca acum 10 ani: România literară e fragmentată,. Există
câteva grupuri de interese: un ICR care-i promovează pe susţinătorii puterii,
filozofii care scuză gafele puterii, rinocerizarea s-a produs, un popor fără înţelepţi
e ca un sat fără câini, sau ca un individ fără minte, o ia şi el încotro îl
duce valul, sau ca un orb din „Parabola
orbilor”, ţinându-se de turmă.
7. Credeţi că există un
timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al
scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Nu există un timp
pentru creaţie, a trecut demult vremea când trebuia să aştepţi inspiraţia.
Scriitorul creează după un program, experimentează în poezie, foloseşte scheme,
tehnici într-un orar bine stabilit. Acum scriu despre cum se fac romanele, cum
se îmbină. De câţiva ani aştept să public un volum de poezie...pe care l-am
scris … după un program.
7 +
UNU. În contextul celor afirmate, pentru
a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,
selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă
reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
carusel
mă
umplu de imagini
duc
cu mine tot
ce
agăţ cu privirea/aud voci de demult sau de mâine/
stau
şi lenevesc
meditez
până mă fac una cu sticla rece a geamului
acum
mă
tăvălesc printre bulgări
şi
pietre şi
ace
printre excrementele animalelor îmblănite
sunt
în iarba uscată
pe
care în acest moment
vecinii o răpun
şi-o
târăsc la pubelă
(ce
cuvânt fain
dacă
aş fi extraterestru aş crede
că-i
o cutie cu lucruri delicate)
starea
de duh de desfrâu sufletesc
nu
e decât o consonanţă cu
bătaia
planetei
acum
sunt la-nălţimea gleznei de broască
şi
aşa de obosită de parcă
aş sculpta apa
2011-11-09,
Târgovişte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu