„Pentru mine existenţa de scriitor şi de cercetător al trecutului au
însemnat întotdeauna, profesional vorbind, prioritatea numărul unu.”
1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1.
Cum se întâmplă să fiu al patrulea copil – şi ultimul - al unei familii purtată pe valurile
neconcesive ale istoriei, fiind fiul unui tată trecut prin lagărele siberiene
şi închisorile lui Dej, şi al unei mame paralizate, la un moment dat, pe bază
nervoasă, ideea de destin mi-a apărut întotdeauna ca o redingotă din stofă
englezească, prea largă şi prea demodată pentru viaţă, potrivită numai
distribuţiei piesei ce se joacă pe scenă, cam retorică şi cam plicticoasă, în
fapt, în pofida marilor promisiuni de pe afiş. Dacă este vorba despre vreun
destin, sunt convins că el ar rezulta din intercondiţionarea zestrei mele
genetice (alchimia sângelui, a genomului sau cum am vrea să-i mai spunem), a
locului şi timpului, şi a factorilor personali (vocaţia, voinţa, eventual
caracterul). Până una-alta, toate acestea sunt prea nebuloase şi, în acelaşi
timp, prea specializate, ca să mă pot pronunţa în cunoştinţă de cauză.
Despre opţiune însă putem vorbi. Am optat o vreme instinctiv, ceea ce sunt fiind rezultatul unui set de
alegeri mai mult sau mai puţin lucide şi mai mult sau mai puţin întâmplătoare.
Fiindcă trăiam într-o lume agresivă şi colorată strident, la periferia unuia
dintre marile oraşe vestice ale ţării, unde etniile, limbile, religiile şi
pasiunile se întîlneau, se confruntau şi, uneori, se amestecau, fiindcă eram un
copil interiorizat şi grăsun, mi-am căutat devreme o lume alternativă. Am
găsit-o iniţial – pe atunci nu aveam televizor! – în gravurile şi fotografiile
de prin cărţile bibliotecii familiei, singurul lux pe care tata şi l-a permis.
M-am trezit că încep să confecţionez cărţi, cu lipici, coli împăturite, rupte
şi îndoite cu premeditare, plus o scriitură inventată, încă dinainte de a merge
la şcoală. Descoperirea benzilor desenate din revista franceză Pif a avut
pentru mine gustul unui eveniment unic, cam în aceeaşi perioadă, şi de atunci
mi-am dorit cu ardoare să pot citi, şi încă în franceză. Nu am avut probleme cu
deprinderea scrisului, decât că, fiind stîngaci, a trebuit să înfrunt cerbicia
învăţătoarei mele prea dispuse să mă niveleze. Dar am învins în cele din urmă,
aşa îcât, în clasa a doua deja, începeam primul meu roman, scriind vreo
cincizeci de cuvinte pe care le-am păstrat Până cu vreo zece – cincisprezece
ani în urmă, pierzîndu-le cu regret în circumstanţe greu de reconstituit.
Am vrut să devin scriitor de foarte devreme,
aşadar, uluit de bogăţia lumilor inaccesibile ochiului nostru exterior pe care,
totuşi, el le descifra dincolo de litera abstractă, întipărită între cotoarele
unor volume. Acestei pasiuni i-am fost consecvent mereu, iar marile evenimente
ale vieţii mele interioare sunt databile în raport cu această opţiune majoră:
cînd a adus tata de la serviciu, pentru o bucată de timp, o maşină de scris
veche Remington, cu clapele înalte, prilejuindu-mi ritmurile savante încheiate
cu un inconfundabil sunet de clopoţel, nemaiîntîlnite în altă parte; darul de
la majorat, maşina de scris Erika pe care fiul meu o mai are încă; bursa în
Italia din care, strîngînd puţin cureaua, mi-am putut cumpăra primul laptop
second hand, un Texas Instruments 486 SLC, delicată piesă a muzeului meu
personal de astăzi, încă în stare de funcţionare, însă greu de alimentat cu
software-ul preistoric de ar ar mai avea nevoie, singurul pe care l-ar putea
suporta...
Pasiunea mea pentru scris, monocordă, monotonă,
prilej de jubilaţii însingurate şi de triumfuri amânate, nu a avut deci
concurenţă şi s-a întemeiat pe reflexele de defensă ale copilului care eram.
Mai încolo, ca adolescent, am descoperit în ea prilejul aventurii şi al
afirmării, speranţa autopropulsării sociale şi disperarea marginalităţii...
Toate acestea m-au îmbogăţit şi, cînd nu m-au ucis, m-au întărit, vorba
aceea... Fac şi alte lucruri în viaţă pentru că în România, ca în multe alte
locuri, e greu să îţi cîştigi existenţa din scris. Dar esenţialmente, mă
consider un scriitor, chiar şi atunci cînd nu dau la iveală proze scurte sau
roman, ci numai articole de comentariu politic, interviuri ori studii şi
monografii istorice. Rămîn scriitor şi în emisiunile mele televizate, în
talkshow-urile cu intelectuali şi oameni simpli ai vremii noastre, încercări de
portretizare ale unor siluete, de reliefare a unor bogăţii, de conturare subiectivă
a hărţii umane a locului şi timpului... Fiecare pas mic înainte, şi chiar şi
cei pe loc sau înapoi, i-am plătit şi continuu să îi plătesc cu multă trudă de
care nu fac caz şi pe care o petrec în solitudine fără a deveni, totuşi, un
mizantrop, un ciufut, o scîrbă... Nu regret deloc calea aspră pe care am
ales-o, chiar dacă nu am garanţia excelenţei – cine o are?! – şi nici nu am
atins treptele unei notorietăţi uluitoare. Ştiu ce şi cât pot, cînd pot şi cum
pot şi mai ştiu ce sunt dispus să accept şi ce resping fără ezitări, din prima
clipă. Să mai încep odată, aş face, foarte probabil, la fel.
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre
primele încercări literare.
2.
Dincolo de clişeul că debutăm
permanent, există un şir întreg de momente în care am tot debutat. Pe clasa a
V-a, regretatul meu profesor de istorie, Ică Lazăr, m-a însoţit la cel dintîi
debut al meu de autor: o sesiune de comunicări a elevilor găzduită de cel mai
prestigios liceu din oraş, unde am prezentat o comunicare – scrisă mai mult de
dascălul meu decât de mine, dar acoperită bibliografic cu conştiinciozitate de
capricornul care sunt – despre Alecsandri diplomat. Nu ştiu ce îl va fi
determinat pe profesor să creadă că aş putea fi elevul de care avea nevoie, la
vremea respectivă nu mai eram premiantul din ciclul întâi, şi multă vreme –
practic tot ciclul doi şi liceul – m-am scăldat în dulcea mediocritate a
mediilor de 7. Interesant că pătrundeam astfel în istorie venind dinspre
literatură, nişă pe care o populez şi acum, ilustrându-mă cu un număr de cărţi
dedicat istoriei culturii. Cel mai important eveniment al momentului a fost că
acolo, la secţiunea unde comunicam, am întîlnit un alt băiat, ceva mai mare,
venit de la Lipova, pe nume Daniel Vighi. Urma să ne reîntîlnim mult mai
târziu, la cenaclurile timişorene ale anilor 80, iar prietenia noastră, ce
include şi un moment de cooperare în cadrul Grupului Provincia, continuă şi
astăzi.
Un alt debut a fost cel de la sfîrşitul liceului,
în cotidianul judeţean de care se ocupa tatăl unuia dintre cei mai buni
prieteni ai mei din liceu, cu care mă dedam la experimente în stil avangardist,
inventînd o lirică bizară pusă sub semnul vocabulei presionism. Îi lăsasem
câteva proze scurte ce se doreau umoristice, cam anoste, ce e drept, şi, spre
surpriza mea, în vară m-am trezit cu una publicată în foaia partidului (în
oraşul nostru nu exista o revistă prorpiu-zis literară pe vremea aceea).
Am debutat ca poet, pe cînd tot dădeam şi cădeam la facultate, în Forum
studenţesc din Timişoara. Pentru acel debut îi mulţumesc lui Ioan T. Morar –
“Bijou”, cum i se spune şi astăzi -, prieten de la cenaclul scriitorilor arădeni
unde mă înfiinţasem şi eu, de la un moment dat, luînd loc timid în auditoriu.
Cam tot atunci m-am apropiat de cenaclul S. F. “H. G. Wells” al Casei de
Cultură a Studenţilor din Timişoara, condus de Viorel Marineasa şi Cornel Secu,
debutînd cu o proză scurtă în fanzinul Paradox. Vreme de un deceniu, Până puţin
după revoluţie, am fost un fidel participant la activităţile grupului
timişorean, împrietenindu-mă acolo cu unii dintre scriitorii înzestraţi ai
genului şi nu numai (printre ei timişorenii Marineasa, Silviu Genescu, Dorin
Davideanu, Lucian Vasile Szabo, Lucian Ionică, ieşeanul Dan Merişca,
teatrologul C. Mlinarcic-Buricea şi jurnalistul-prozator Cristian Tudor
Popescu).
În studenţie am debutat în ritm alert, în
acelaşi an, în Napoca universitară şi Echinox, cu articole cam greu de citit
astăzi. Nu le regret însă
pentru că experienţa tiparului îmi pare indispensabilă devenirii profesioniste
în domeniu. Sp ştii să scrii “întocmai şi la timp” un material de 2000 de semne
sau de 4000 pe o temă dată, să nu fie prea încifrat şi nici simplist, să aibă o
idee şi să spună ceva despre ea nu e atât de uşor pe cum pare. Se poate vedea
cu uşurinţă asta comparând sofisticăriile din eseurile româneşti cu textele
decantate din Times Literary Supplement.
Anul 1985 a fost decisiv sub raportul debuturilor,
fiindcă – am mai scris-o – am publicat aproximativ simultan în trei
volume-conservă. Primul, cel apărut la Iaşi sub coordonarea lui Dan Merişca şi
Alexandru Mironov, reţinea o proză scurtă S. F. de vreo două-trei pagini,
publicată iniţial de revista Cronica. Al doilea, cu numai opt autori, apărea în
capitala Banatului, sub titlul comun Gustul livezii, reproducînd o proză
fantastă cu iz istoric, încadrabilă, literaturii de tip magic balcanic, la care
ţin şi astăzi foarte mult. Mersesem la Ion Nicolae Anghel, lectorul editurii
căruia îi fusesem recomandat, cu manuscrisul unui roman. I-a
plăcut, dar a decis că acela nu putea apărea şi mi-a cerut altceva. Abia peste mai bine de un deceniu urma să
mai colaborăm, la sfîrşitul carierei lui de manager al Ed. Amarcord, a cărei dispariţie o regret şi astăzi. Al treilea debut a
fost unul pentru care nu am mişcat un deget şi despre care am aflat
întâmplător. Publicasem în
revista Tribuna un interviu cu Nicolae Breban, iar acesta a fost selectat de
Mariana Vartic şi Aurel Sasu pentru Romanul românesc în interviuri, antologia
consistentă şi originală publicată de cei doi editori. Spre deosebire de
colegii mai norocoşi, debutaţi la Cartea Românească, ajunşi să apară în
antologii de debut o singură dată, eu am trecut prin această probă întreit. Am
publicat însă în trei puncte diferite din ţară, la Iaşi, Timişoara şi
Bucureşti, aşa îcât nu-mi mai rămânea decât să încerc să debutez efectiv la
Cluj.
La Ed. Dacia am beneficiat îndată de sprijinul şi
simpatia lui Mircea Opriţă, care mă premiase în calitate de autor S. F. la unul
dintre festivalurile de gen din Timişoara. M-au ajutat însă şi Gh. Schwartz,
excelentul prozator şi prieten arădean, şi redactorul editurii, poetul Vasile
Igna. Deşi am început demersurile în 1987, romanul – tocmai cel respins de Ed.
Facla şi scris în 1984 – a apărut în primăvara lui 1990. În zilele lui
decembrie 1989 venisem la Cluj să îl retrag de la editură, ascultînd la Europa
Liberă îndemnurile adresate de Mircea Dinescu tuturor artiştilor la grevă
intelectuală împotriva regimului Ceauşescu. Mi s-a spus însă că textul plecase
la Bucureşti, “la viză”, la tovarăşul Dulea, aşa îcât, atunci cînd s-a prăbuşit
regimul a căzut, practic, orice obstacol şi a putut fi tipărit. Eu şi maimuţa
mea a fost prima mea carte de autor şi a apărut pe cînd împlineam treizeci şi
unu de ani.
Vorbiţi-ne câte ceva despre
primele dvs. încercări literare.
Am
început să scriu foarte devreme, prin clasa a II-a. Până pe a VIII-a se
adunaseră o sumedenie de pastişe din cele mai felurite şi astăzi, când mă
gândesc mai bine la acea perioadă, constat oarecum uimit că îmi venea să îi
imit mai ales pe autorii care nu-mi plăceau. Aveam, de pildă, începuturi
dramatice în maniera lui Schiller pe teme istorice de care habar nu aveam, dar
în legătură cu care mă informam răsfoind Magazin Istoric. Într-un poem dintr-a
VII-a eminescizam minor pe tema fantasmei feminine imaculate, pe care o numeam
Esmeralda... Romanul meu dintr-a II-a, profund neverosimil, dezvolta într-o
pagină şi jumătate de caiet dictando A5 naraţiunea despre un justiţiar căzut în
capcana bandiţilor, în plin „far West”. Era un ecou al filmelor cu Clint
Eastwood şi Giuliano Gemma pe care le vedeam repetat, până la învăţam pe de
rost.
Toate
încercările mele iniţiale sunt nişte eşecuri, indiscutabil. Unica reuşită
rămâne aceea că am continuat să scriu. Iar cine caută primele mele texte
studenţeşti prin Echinox în anii 1982 – 1983, se poate convinge că nici la
douăzeci şi ceva de ani nu scriam prea grozav. Cum se vede, însă, continuu,
perseverez, sperând că în cele din urmă voi izbuti. Ceea ce îmi propun nu este
peste puterile unui practician obişnuit, nu am ambiţii mai mari. Mi-aş dori –
şi mă antrenez în acest sens – ca textele mele să fie, pe cât posibil, clare şi
expresive, iar eu să le pot scrie fără mari oscilaţii de la un text la altul,
fără căderi abisale în nimicnicia incoerenţei şi a ilizibilităţii, şi fără
înălţări peste puterile normale ale scrisului meu, într-o zonă complexantă pe
care nu aş mai putea-o atinge vreodată. Mai caut şi să pot scrie oriunde,
oricând, în orice moment al fiecărei zile, căci aşa îmi imaginez eu
profesionistul domeniului. Nu mă tem de eşecuri, fiindcă şi din ele ai ce
învăţa. Am o anume spaimă latentă în faţa eventualităţii marelui succes,
fiindcă văd mulţi colegi de generaţie cedând în faţa lui iremediabil,
pierzându-se... Socotesc importantă editarea, pe cât posibil, completă a
autorilor noştri şi îmi concep scrisul ca pe elementele aceluiaşi sistem
textual. Împrejurarea că după moartea Editurii Minerva nimeni nu-i mai editează
pe clasicii noştri rămaşi cu ediţiile incomplete nu îmi dă însă mari speranţe.
Dacă tocmai clasicii păţesc asta, ce ne aşteaptă pe noi, ceilalţi?!
3.
Care a fost drumul până la prima carte ?
3.
A fost un drum lung şi indecis, o zbatere între proiecte multiple, inegal
realizate, ezitante, unele oprite pe la mijloc. Mi-am dorit însă cu ardoare să
scriu şi să public cărţi, şi până la urmă am izbutit. Am trecut prin cenacluri diverse ca un sac de box
printre mănuşile boxerilor într-o zi indiferentă de antrenament. Mulţi prieteni
de mai târziu mi-au arătat cu argumente solide că pierd vremea scriind, că nu
valorează nici cât o ceapă degerată, că este inutil. Ultimul care mi-a făcut acest serviciu a fost
criticul Ioan Buduca într-o seară bucureşteană în care, generos, de altfel, m-a
adăpostit în propria-i casă până a doua zi. Era o discuţie destul de sumară, ca
între arădeni, în care Ioan m-a onorat cu sinceritatea lui prietenească
arătîndu-mi că poate nu ar trebui să insist. Era, cred, prin 87, prin ultimii
ani de întuneric şi economii la căldură, mă simţeam destul de pierdut prin
Bucureştiul întunecat şi, cum ne întâlniserăm în casa lui Nicolae Breban, unde
trebuia să revin a doua zi, m-a luat cu sine până dimineaţa. Puneam mare preţ pe diagnosticul lui, dar
oboseala m-a făcut să dorm bine, iar a doua zi ne-am despărţit în faţa intrării
de metrou de la Universitate şi am luat-o de la capăt, fiecare în felul lui.
Nu mi-aş fi văzut însă numele prin cărţi fără
prietenia – nemeritată şi neaşteptată, fiindcă nu eram printre apropiaţii
domniilor lor – a lui Dan Merişca şi Al. Mironov, antologatorii volumului S.F.
de la Iaşi, a Marianei Vartic şi a lui Aurel Sasu, pe care nu îi cunoşteam, a
lui Florin Bănescu, protectorul meu dintre scriitorii arădeni – care m-a
îndrumat cu prozele-mi către Ion Anghel de la Ed. Facla din Timişoara. Iar mai
apoi, după atâtea purgatorii, n-aş fi ajuns să public primul meu roman la Ed.
Dacia din Cluj dacă în 1981 un juriu de literatură S. F. de la Timişoara nu
mi-ar fi premiat o proză şi din componenţa lui nu ar fi făcut parte Mircea
Opriţă. Încurajat de această întâmplare, în toamna aceluiaşi an, venind în
oraşul de pe Someş să urmez cursurile universitare, l-am vizitat la editură, pe
str. Emil Isac, în apropierea Parcului Central, la etajul unei case cu faţadă
burgheză impunătoare. Am revenit la el repetat, ajungînd să îl cunosc şi pe
redactorul şef al editurii, poetul Vasile Igna – astăzi diplomat. La ei am
sosit în 1986 cu romanul Eu şi maimuţa mea (dar şi cu a doua mea carte, O
utopie tangibilă. Convorbiri cu Nicolae Breban, ce urma să apară în 1994), iar
apoi, beneficiind de recomandarea expresă a prietenului meu arădean, prozatorul
Gh. Schwartz, am socotit că mi-aş putea mări şansele la debut, sperând că totul
ţine de voinţa editorilor clujeni. De fapt, lucrurile erau mai complicate,
cărţile mergeau spre lectură la cenzorii bucureşteni şi nu ştiai cînd şi cum se
întorc. În virtutea erorii menţionate, m-am străduit în anii ce au urmat să mă
fac prezentat şi prozatorului Vasile Rebreanu, în nădejdea că astfel, cunoscînd
mai mulţi decidenţi, aş putea forţa norocul în favoarea mea. Mărturisesc că
toţi cei amintiţi aici m-au primit mereu cu căldură, chiar dacă raporturile
dintre Opriţă şi Igna, pe de o parte, şi Vasile Rebreanu, pe de alta, nu erau –
cum am aflat de la alţi «iniţiaţi» - necesarmente amicale în epocă,
caracterizînd mai curând o stare de relativă beligeranţă. Din păcate, dincolo
de bunăvoinţa unora şi a altora, au trebuit să treacă circa patru ani şi să
cadă regimul în urma unei revoluţii pentru ca romanul meu să se întoarcă «de la
lectură», cum se spunea pe atunci.
În cele din urmă am debutat, şi îmi amintesc ziua
solemnă cînd Vasile Igna şi Mircea Petean m-au luat cu ei la Aiud, la o
întîlnire cu cititorii, prezentîndu-mă ca pe o tânără speranţă a scrisului
literar din Ardeal.
După un asemenea debut reluat în diverse locuri,
în formele cele mai felurite, nu este de mirare că apariţia primului meu roman
a însemnat, în cariera scriitorului care m-aş fi vrut, încheierea unei uverturi
lungite peste măsură. Între 1979, cînd publicam prima mea proză, şi 1990, cînd
se tipărea primul meu roman, am acumulat tensiuni şi eliberări, angoase şi
iluzii, triumfuri de-o clipă şi eşecuri de ani – aşa îcât, în atmosfera
eliberatoare de vraişte enormă care a urmat căderii regimului mi-am căutat
soluţiile de viaţă, tonul propriu, editurile dornice să parieze pe mine,
echilibrul interior... Şi toate acestea s-au succedat într-o incredibilă viteză
pentru alţi cîţiva ani... Abia în 1995 m-am apucat de un nou roman. Între timp
el s-a transformat în mai multe romane, nu toate finalizate în acest moment.
(Asta cred că spune destul despre instinctul meu nesăbuit de «Haplea» care voia
să pună tot ce vedea, simţea, ştia într-un singur, uriaş, roman.) Vremurile
erau – şi sunt încă – profund imprevizibile, aşa îcât nu este de mirare că al
doilea roman scris, ca într-o joacă, împreună cu vărul meu Alexandru Pecican în
aceeaşi vară a lui 1984 ca şi Eu şi maimuţa mea, apărea abia în 1998 sub titlul
Razzar, fiind premiat de Ed. Nemira.
Anul acesta, cînd am publicat la Cartea Românească
un al treilea roman, Imberia – prima parte a unei construcţii mai vaste -, nu e
de mirare că unii comentatori ai noii cărţi au văzut în ea un... nou debut.
Iată de ce e greu de răspuns pe scurt şi fără întortocherile pe care însăşi
viaţa le face cu noi «care a fost drumul Până la prima carte».
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic
etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. În timp s-au adunat atâtea nume, îcât tot ce
pot face este să menţionez doar câteva, cu conştiinţa culpabilă că vor fi alţi
care rămîn, de astă dată, pe dinafară.
Primul meu maestru, care mi-a tăiat respiraţia cu
scrisul lui viu, colorat, plin de o dinamică vizibilă şi, chiar mai important,
de una invizibilă, a fost Al. Dumas-tatăl. Nu cred că făceam excepţie de la
regulă, mulţi puberi şi adolescenţi regăsindu-se în personajele şi lumile
acestui clasic al romantismului naţional şi eroizant francez, plasat de curând
în Pantheon. Încă din clasa a doua, cînd l-am dibuit, m-am străduit să învăţ de
la el, inconştient la început, atent mai pe urmă, arta frazelor uşoare,
volatile şi transparente, cu o luminozitate a la Vermeer din Delft, care face
oamenii, casele, obiectele să scînteieze şi să dea iluzia că realitatea lor
este infinit mai interesantă decât ceea ce te înconjoară nemijlocit. Pe cînd am
izbutit, era prea târziu: am realizat că destinul acestei proze – pe care şi
Anatole France o practica – era pecetluit, claritatea apărând de-acum ca o
lipsă de adîncime. Se purta şi se mai poartă încă genul prolix, aglutinant şi
ezitant, lipsit de strălucire, dar lucrând pe furiş, în fundal, lansat de
Dostoievski. Dacă vrei să scrii clar, regula actuală îţi cere să o faci
descriind împrejurări, locuri şi oameni imposibili, neverosimili. Este singura
formulă în care ţi se iartă, ba chiar ţi se recomandă hiperrealismul, condeiul
alert, priceperea.
Pe aceeaşi linie, dar cât de diferit, m-a pasionat
– într-a IX-a – modul narativ mediteranean, amestec de arşiţă şi limpiditate
acvatică, al lui Albert Camus. Citeam fascinat proza lui din care esenţialul
îmi scăpa, nu descopeream ce anume susţine acele alcătuiri altminteri
digerabile pe nemestecate, angoasele existenţialiste mă ocoleau, slavă
Domnului.
A fost o feerie apoi să îi descopăr, cam în
acelaşi timp, pe Malraux cel din Calea regală – singura lui carte care m-a dat
gata, pe Kafka din Castelul, pe incredibilul Yasunari Kawabata şi pe Mateiu
Caragiale. Să nu-mi fi atras atenţia asupra lor vărul meu Alexandru, regizorul
şi inspiratul autor de coperte al multora dintre cărţile mele, aş fi continuat,
foarte probabil, să citesc tomurile groase şi cam ursuze cu care mă antrenam
deja, începînd dintr-a cincea (Faraonul lui Prus şi David Copperfield al lui
Dickens dau măsura acestei alternative).
Maeştrii mei au fost mai tot timpul din hîrtie,
chiar şi atunci cînd erau români. În liceu nu încetam să mă mir că lecturile
recomandate de profesorul de română sunt, realmente, lizibile. Am citit
Ţiganiada lui Budai-Deleanu, Ion al lui Rebreanu şi Moromeţii (vol. I) cu
sufletul la gură, ca pe nişte cărţi de consum. Pe atunci acesta era supremul
prestigiu pe care un autor îl putea obţine în ochii mei.
Pe cea mai înaltă culme a entuziasmului meu buimac
au urcat însă doi contemporani, fără nici o legătură cu şcoala: Petru Popescu,
un autor pe care azi îl citesc cu un interes mult diminuat, şi Nicolae Breban,
în a cărui proză mă regăsesc încă pe suprafeţe destul de întinse. Romanele
Prins şi Dulce ca mierea e glonţul patriei, scrise de primul, mi-au atras
atenţia asupra forţei explozive a metaforei în proză, mai cu seamă cînd ea este
chemată să transfigureze locuri ştiute şi siluete ce pot fi întrezărite chiar
şi de după fereastra autobuzului. Chiar dacă nu aş mai încerca acum să scriu
aidoma lui, pe atunci naraţiunea petrupopesciană mi s-a părut o bună bucată de
vreme modelul şi «stilul» prin excelenţă. Cât priveşte scrisul brebanian, aici
m-a fascinat libertatea de a anunţa prin limba şi stilul Buneivestiri – înrudit
cumva, la nivelul situării naratorului dindărătul textului propriu-zis, cu
maniera de a scrie a lui John Doss Passos din trilogia S. U. A. – un alt mod de
a face literatura, care beneficia de experimentele lui Joyce şi ale noului
roman francez, şi care anunţa textualismul şi postmodernismul anilor 80 şi 90,
fără a fi la fel de factice, avînd o profundă justificare socială.
Bolboroseala, delirul incontinent al lui Paul din Animale bolnave anunţa acest
stil contorsionat, întors pe dos ca o mănuşă, întrerupt şi curgînd peste toată
realitatea prinsă în pagină, dar după aceea n-a mai urmat nimic în direcţia
asta...
Mi-ar fi prins bine, poate, ucenicia lângă un mare
maestru, dar a trebuit şi mai trebuie încă să mă descurc, pe cât posibil, de
unul singur, însoţit de spaima că ratez şi de orgoliul că locul pe care mă aşez
era liber.
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare
problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5.
Ecuaţia de care vorbiţi trebuie să fi fost o problemă în toate timpurile.
Răspunsurile la provocările pe care ea le presupune depind de fiecare dintre
noi, de temperamentul, educaţia, tradiţiile unui „stil” de a gândi şi de a
acţiona adus de acasă, împrejurări etc.
Pentru
mine existenţa de scriitor şi de cercetător al trecutului au însemnat
întotdeauna, profesional vorbind, prioritatea numărul unu. Am sacrificat multe
lucruri pentru a putea sta solid înfipt în ţărâna meseriei mele şi am fost
silit de împrejurările sociale să o consider pe aceasta, mereu, ramificată în
cele două braţe amintite. Dornic să trăiesc ca un scriitor, am fost totuşi destul
de lucid pentru a înţelege că în România aceasta presupune nişte mijloace pe
care eu nu le am ori nişte demersuri pe care nu sunt dispus să le fac. Îl
admir, de exemplu, pe Mircea Cărtărescu pentru curajul de a-şi amaneta din
vreme toată creaţia trecută, prezentă şi viitoare unei case editoriale unice în
schimbul unui soi de „salariu” lunar. Dacă nu este vorba de un simplu zvon,
asta înseamnă nu doar să trăieşti din scrisul tău artistic, ci şi să crezi că o
instituţie românească de astăzi poate supravieţui dincolo de fragilitatea
vremurilor şi de dezechilibrele noastre economice şi financiare, dincolo de
lungimea sau scurtimea vieţii personajului central care o animă, fără a-ţi
periclita unica avuţie de care te bucuri: roadele propriului talent. Mărturisesc
că eu nu aş fi în stare de asta, cum nu aş fi putut face nici ca Marin Preda
ori Eugen Barbu, intrând în slujba sistemului necondiţionat pentru a beneficia
de bani şi case de creaţie; prea puţin pentru pierderea libertăţii personale...
Prefer,
în acest sens, dificultăţile pedestre ale unei cariere didactice, la început
într-un liceu agroindustrial, apoi la universitate, fiindcă ele oferă baza mai
sigură a unui viitor previzibil ca nivel de subzistenţă. Nu am maşină, nu am
nici casă, iar pentru cele două camere într-un bloc pe care voi încerca să le
achiziţionez abia la vârsta la care am ajuns, mi-am amanetat viaţa pentru încă
douăzeci de ani unei bănci.
Şi
totuşi, mă socotesc mai puţin expus decât Mircea Cărtărescu, sau H.-R.
Patapievici, oricât ar putea suna de amuzant acest lucru... Adrian Marino mă
povăţuia mereu să las deoparte slujba la stat şi să încerc să îmi câştig traiul
pe cont propriu. Am meditat serios la această propunere, dar încă nu am găsit
soluţia. Formula mea a fost un pic diferită: să cânt la două piane în acelaşi
timp. Extrem de istovitor, de solicitant, dar, la urma urmei, o provocare
bărbătească. E, de altfel, minimul pe care l-aş recomanda şi altor colegi mai
tineri care nu au posibilitatea de a-şi deschide bănci, magazine, firme industriale
proprii. Să nu depinzi niciodată de un singur şef – irascibil prin definiţie -
, de o singură sursă de venituri, de un singur traseu. Când undeva se înfundă o
cale, poţi păşi cu fruntea sus pe cealaltă, fără a cădea în prizonierate de
conştiinţă penibile şi fără a te lăsa şantajat de vreun minuscul.
Altminteri,
am scris şi am studiat trecutul abordând cele două formule ca pe nişte căi de a
evada din prezentul mizerabil, sufocant, înainte de 1989. Ulterior – dar aveam
de-acum treizeci şi unu de ani, am mai spus-o -, am descoperit că într-o lume
formal liberă nu mai ai justificări pentru a da bir cu fugiţii. Eram bărbat,
eram la mine acasă, nu în ţară străină, descopeream în jurul meu femei, copii
şi bătrâni, ba chiar şi mulţi oameni de aceeaşi vârstă, mai puţin pregătiţi
decât mine şi, prin natura lucrurilor, mai dezavantajaţi. Cine, dacă nu eu şi
alţii ca mine, erau chemaţi să se implice în transformarea vieţii noastre, a
tuturor, în altceva, mai favorabil tuturor?
Mi-am
descoperit astfel resursele de civism, dar nu am înţeles să le consum în cadrul
activităţii vreunui partid. Îmi aminteam cum fusesem invitat să intru în P. C.
R. prin 1982, la nu foarte mult timp după ce devenisem student, de către un
profesor blajin şi ataşant care îndeplinea funcţia de secretar al organizaţiei
din facultate, secţia istorie. Plutea în aer ameninţarea de a fi dat afară din
facultate (pentru că fratele meu se pregătea să se însoare cu o fată din
Suedia!) şi m-am gândit – ca un vulpoi încolţit - că aş putea contracara astfel
expulzarea. M-am întrebat în decursul anilor cum de se nimerise ca acest
profesor, cu care nu mă văzusem decât de puţine ori, deocamdată, urmând să
studiem împreună abia în anul al IV-lea, să fie subit interesat să de devenirea
mea politică... Răspunsul, dincolo de evidenţa unei politici a partidului de
fidelizare, mi-a venit abia de câţiva ani: greco-catolic la naştere, ataşat de
valorile bisericii ardeleneşti din catacombe, omul fusese de curând hirotonisit
preot în mare secret. Dacă omul ştia ce mă paşte şi dacă, bun la suflet fiind,
voia să mă ajute, atunci asta conta.
Era
o situaţie demnă de condeiul lui Ion Ghica, unde consulul care îi primea pe
eterişti şi le promitea salvarea, trecea în camera alăturată, îşi punea fesul
de reprezentant diplomatic al Turciei şi dădea poruncă să fie arestaţi. Cu mine
însă profesorul a procedat invers, salvându-mă de la pierderea studiilor
universitare. Salvare care, în perspectiva evoluţiilor ulterioare, apare în
deplina ei ambiguitate, vezi bine... Fiindcă astfel am devenit membru al
partidului unic, singurul din familia mea nonconformistă şi cam rebelăunde şi
tata, şi fratele lui făcuseră puşcărie la comunişti. M-am pedepsit pentru
această situare în cele aproape două decenii care au urmat refuzând să intru în
vreo formaţiune politică. (Nu e vorbă, nici nu mă tentaseră prea tare vreunele
din cele existente.) Mi-am păstrat însă privilegiul de a mă implica în
evoluţiile din societatea noastră în calitate de comentator al prezentului şi
chiar de participant la viaţa unor organizaţii nonguvernamentale active.
Nu
sunt ostil, principial, nici unei forme de putere politică democrată, dar nu
m-am regăsit în preajma vreuneia dintre echipele care s-au succedat la
conducerea României din decembrie 1989 până astăzi. Am răspuns, când am fost
invitat la Cotroceni,
invitaţiei trimise de preşedintele Băsescu prin intermediul Renatei Weber,
chiar dacă nu s-a ales nimic din convorbirile de atunci cu membrii societăţii
civile, preferând să fiu luat drept naiv, decât lipsit de bunăcredinţă. O altă
experienţă amuzantă prin inutilitatea ei a fost invitaţia unui coleg de meserie
ajuns ministru de externe, de a reprezenta ministerul său într-o comisie pe
care acesta o stabilea împreună cu Ministerul Culturii pentru o durată de doi
ani. Am primit numirea în bună regulă, pe hârtie cu antet, dar nici până astăzi
comisia respectivă nu s-a întrunit, ceea ce vrea să zică, nu-i aşa, că ea nu
există. Astfel de experienţe mă pun în gardă faţă de politicienii binevoitori
care mă solicită într-o chestiune sau alta. Ce să mai zic de ceilalţi, care mă
socotesc un trădător pentru vina de a fi participat la alcătuirea unui manual
de istorie socotit neconvenabil şi, între timp, interzis?
6.
Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,
pentru dvs., literatura română contemporană?
6.
Într-un grupaj alcătuit de o revistă literară franceză în primăvara acestui an,
nici unul dintre cei cincizeci romancieri cei mai citiţi ai momentului nu era
român. Într-un volum britanic conţinând prezentări ale celor 1001 de cărţi de
citit până să mori nici unul dintre autori nu este român. Putem, aşadar, socoti
cu toată încrederea că pentru restul lumii noi... nu existăm ca literatură.
În
această constatare nu este nimic dramatic. Nu cred că ar trebui să ne pierdem
cu firea din cauza asta. După ce vreme de două veacuri ne-am ocupat de micile
probleme ale ţăranului român fără a le conecta la problematica universală sau
fără a le insolita suficient pentru a figura în vreo panoramă a
excentricităţilor, nu văd de ce ne-am mira că lucrurile stau astfel.
Înainte
de ultimul deceniu şi jumătate au existat alte cinci decade în care cenzura
comunistă a obligat romancierii, literaţii în general, să fie talentaţi numai
cu voie de la poliţie. Micile erezii în raport cu regimul nu contează statistic
şi nu au reuşit să se impună în Occident nici atunci când autorii respectivi
s-au deplasat acolo, pledând cât de convingător au putut în favoarea propriei
opere...
Pe
de altă parte, e şi un mare bovarism aici, să îţi pese excesiv de cititorii
virtuali de pe mapamond când acasă nu poţi scoate tiraje semnificative. Între
noi fie vorba, cititorul român este avizat, bine pregătit, cu destul gust şi nu
poate fi prostit prea uşor. Marea problemă este deci cum să îl fidelizăm pe el,
nu cum să facem rost de stranieri... Ceea ce au reuşit câteva formaţii de
muzică rock, dance, rap românesc în anii de după 1998 este greu de egalat în
literatură. Nu ştim deocamdată să acordăm propriul fel de a fi al fiecărui
autor cu preocupările publicului autohton şi cu maniera de atac a literaturii
străine de vârf. De acord să ignorăm totul, dacă asta dorim, doar pentru a da
ascultare imboldului lăuntric. Dar atunci să nu ne văicărim că nu vindem nici
în interior, nici în exterior.
Cu
asemenea probleme se confruntă, cred, literatura română de astăzi, care – prin
jocuri de breaslă – îşi găseşte excelenţele cam pe margini, mai ales printre
comentatorii filosofici, ori le confundă cu nişte elanuri psihanalitice
consumate în alte părţi de multă vreme.
De
fapt, ce propunem noi major, cititorului? Mai nimic.
7.
Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit
„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7.
Cum spuneam, timpul creaţiei este... atunci când creezi. Dacă vrei asta cu
adevărat, orice timp e bun. Cu condiţia ca autorul să fie „turat” pentru asta,
ca timpul lui interior să ticăie în ritmul adecvat scrisului.
În povestea cu talentul e o întreagă mitologie de
inşi plictisiţi prematur, complexaţi sau fandosiţi. Ca să scrii ai nevoie doar
de câteva lucruri: de dorinţa de a scrie, alfabetizare, lectură şi exerciţiu
(ultimele două – permanente!). Nu poţi scrie un poem fiindcă nu ai
«inspiraţie»? Nu e nimic, poţi face altceva util cu forţa şi pregătirea ta de
scriitor. Tradu, scrie o tabletă, un eseu, înşiruie cuvintele cu dragoste bine
înfrînată, cu atenţie şi responsabilitate pe salbele propoziţiilor şi ale
frazelor, conştient că alţii fac bine alte lucruri şi că au nevoie de efortul
tău, cât va fi fiind, de meseria ta, câtă ai agonisit, aşa cum tu foloseşti
apa, mănînci, ai nevoie de căldură în casă ori te ştergi cu prosoape în fiecare
dintre zilele vieţii tale, şi cînd eşti în formă creativă, şi cînd nu.
Disciplină, disciplină!... Ea este una dintre marile absenţe din câmpul
literelor române, şi cînd spun asta mă includ aici, cu modestie, şi pe mine.
Toată viaţa m-am străduit şi mă voi strădui şi pe mai departe, să mă
autodisciplinez. «Complexul foii albe?» Prostii de bovarici, de Bouvard şi
Pécuchet... Foaia e un suport material al scrisului, iar mai recent este
înlocuită de ecranul de plasmă al computerului, de micul ecran al telefonului
mobil, de alte lucruri, după cum în trecut era o foaie de lotus, o piele
argăsită şi bine răzuită, un pergament. Propria neputinţă sperie, distanţa
dintre reveria netradusă în faptă şi fapta însăşi. Poţi trăi ca scriitor şi
fără să visezi sau să produci capodopere, năzuinţă imatură, romantică şi
profund nocivă în cultura noastră mică de margine europeană. Avem prea multe
genii ratate prin crîşme şi prea puţini condeieri bine calibraţi, profesionişti
Până în vîrful unghiilor, care să poată produce o idee clară, un text clar care
să o exprime, într-un stil cât mai limpede. Hărnicia la noi în literatură este
dispreţuită ciocoieşte ca o trăsătură plebee, minoră, discreditantă. Foarte
rău! Există oameni care ntrăiesc în lumina misiei lor de scriitori câte
douăzeci de ani dintr-o plachetă de versuri, dar nu sunt în stare să livreze
pieţei avide de cultură a literelor româneşti măcar o monografie de calibrul
celor produse de învăţătorii ori preoţii săteşti care se respectă, ori de
profesorii ajunşi la pragul obţinerii gradului I didactic.
Şi cînd te gîndeşti câte datorii contractează un
scriitor... Faţă de limbă, indiferent dacă vorbim despre limba noastră sau
oricare alta... Faţă de tradiţia din care vine, chiar dacă prin asta el
înţelege literatura la parametri europeni sau chiar universali... Faţă de
publicul lui cititor viu şi, eventual, faţă de cei care vor veni mai târziu
(fără nimic gonflat în sensul temei răsuflate a posterităţii însă). Măcar proba
inteligenţei să o facă, dacă nu a instrucţiei. Sau pe cea a bunei deprinderi
literare, a şcolii pe care a urmat-o, producînd cărţi utile ori plăcute, fără
înălţimile ameţitoare care i se par unicele ce l-ar putea valida... Ori, de nu,
măcar capacitatea de a scrie «curat», pe o temă dată... Orice s-ar spune – şi
se spun destule, chiar şi eu am mai spus câte unele -, după Şcoala Ardeleană
şicâteva mari spirite (N. Iorga printre ele), abia optzeciştii au înţeles, în
anii 90 şi după aceea, cât de important este să îţi educi publicul, să îl
pregăteşti pentru propria receptare şi pentru ce va mai veni, ajutîndu-l să
recitească, să înţeleagă altfel, oferinmdu-i cărţi formative, auxiliare de
lectură, dicţionare, antologii, crestomaţii şi instrumente de lucru... Al.
Muşina, Călin Vlasie şi echipele pe care le-au pus ei în mişcare fac asta de
ani buni, cu foloase care încep să se vadă. Printre cititori, însă. Nu printre
nouăzecişti şi douămiişti, care par să fi dobîndit sindromul generaţiei
afirmate după proletcultism, acela de a crede că ei încep o literatură virgină,
că nu există nimic de citit înainte de producţia lor, interesantă sau nu.
În fine... La ce lucrez în prezent? Cînd
inspiraţia îmi stă prin preajmă, la romanele mele începute şi încă neterminate.
Cînd însă nu e cu mine, continuu eforturile de «cărămidar», cum zicea istoricul
David Prodan, îmi pun la bătaie bruma de inteligenţă, pricepere, rutină (în
sensul bun) şi scriu articole de actualitate referitoare la viaţa publică,
texte de întîmpinare literară, studii şi monografii ştiinţifice. Am atâtea
şantiere deschise, îcât nu risc să închei vreodată ceea ce mi-am propus. S-a
remarcat asta deja, sunt un risipitor. Dar dacă n-aş fi aşa aş fi foarte
neîmplinit, nefericit.
Cât despre noile mele cărţi – după ce anul 2006 a
însemnat vreo şase apariţii de autor şi încă vreo trei în volume colective -,
ele curg într-un ritm continuu, deşi imprevizibil. Mai accelerat azi decât ieri
nu fiindcă aş fi acum mai breaz ca odinioară, ci pentru că în climatul
economico-socio-cultural al zilei editurile s-au deschis, publicul pare mai
disponibil, s-au ivit noi vaduri.
Cluj-Napoca, 2007
Faculataiv :
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera
dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc
pentru înţelegere.
Preacinsteșei Doamne,
Domniei
Sale Mărioara,
A logofătului Ilie preacredincioasă soaţă şi fată bună a Juraşcului, biv vel
vornic, închinăciune
Adecă io, Costandachi vel pitar, ot Dăbjeşti, Coviltirească, Catalandeşti
şi Prigor pe Crasna, carea m-am petrecut cu bini preste greotatea slujbei și mă
aflu încă, den mila Domnului Dumnedzău, la voia inemei tale… Ci fost-au batai
mare că Vodă n-au mai răbdat la suflemul măriii sale să șadem supt ombrar, eară
daca așé au fost, atunce iacătă-mă pornit în dodeiială cu ai noștri călărași
când pre supt umbrare di padure, când pren lumina poienelor, ca să-i împresorăm
și să nu le dăm pace până la întâlnirea cu Scaraoschii, starostele lor. Care pe
cum mergiam, la icoana feții tale mă rogam ca la Maica Domnului să
ii răzbim și să nu mai fie hodina și nehodina totuna, ce să ieșim și noi pe la
casăle noastre, că multe ar hi a facere.
Eară nici ei nu șădea aiurea, ce pre când să cutropim în piciorele cailor
pre unii, alții năvălea asupra-ne să ne stângă ochii și să ne colbuie pănă la a
doua venire, șapăi flăcăii den cetele de la Fălciu și Soroca numai ce deteră îi ei și cu
ghiagele, și cu cușmele, de nu puteai de nădușală să culegi, ci numai să dai,
când la direapta, când în ceaia parte…
Ș-am prinsu eu un gogoloi mare cât copaciu, dară mulcom la hire, ci-au dat
în grabă mare fiarăle de pi el ca să miște mai în voie când s-a așternut pe
fugă. Și când să îl crap de-andoălea, văz că scoate din sân o jalbă. Cât să văz
ce scrii acolo, ia-l pă blercănosu de undi nu-i. Dară bine a fost și așé, că la
scrisoarea ceia scria de domnișoru câte oaste și ce mai așteaptă de la drumul
leșescu să-i vină într-agiutoriu, chiamată de măritul adumbași-pașa de Giugiuk.
Care mai încolo i-am dus-o lui Vodă ci-au pus pecete pe gura mé cu buzăle lui
așé de ferice, că nu mai fu chip să îmi stâmpăr foamea toată dziua, macar că
acolo ședé, la voia mé, carnia dă urs.
Dară io la buza domniii tale visăz și nu poci altfel.
Cu liubov la inemă,
Costandachi.
Și mi-s bine.
Sursa: Ovidiupecican's
Blog
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu