vineri, 9 decembrie 2011

Valeria Manta Tăicuţu - Scriitorul – destin şi opţiune


                                                  
 
„Cel mai bine scrii despre ceea ce cunoşti, aşa că încerc, în general, să scriu despre mine. Că nu reuşesc întotdeauna, acesta este un păcat pe care-l mărturisesc cu mâhnire şi cu umilinţă.”








1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
Întotdeauna m-am întrebat cam în ce măsură poate fi vorba despre destin – adică despre orânduirea, de către o forţă exterioară şi irevocabilă, a secvenţelor devenirii – ori despre un act voluntar / conştient de dirijare a propriilor resurse spirituale, în aşa fel încât, într-un târziu (într-un devreme) să fii şi să te numeşti scriitor. Nu mi-am dat un răspuns definitiv, dar experienţa de până acum m-a învăţat câteva lucruri fundamentale. Primul s-ar lega de talent: cu acesta te naşti, este un dat al tău, de care poţi fi sau nu conştient, pe care-l poţi sau nu fructifica. Câte talente autentice nu se risipesc? De câte ori nu regretăm că cineva cunoscut, ale cărui relatări epice (orale) ne-au încântat, n-a găsit răgazul să se aşeze temeinic la masa de scris? De câte ori n-am cunoscut oameni cu o sensibilitate ieşită din comun, capabili să transforme în metaforă tot ce ating, şi care totuşi n-au devenit poeţi? Deci talentul, deşi necesar, nu este suficient. Dumnezeu îţi dă, cum se spune, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Talentul  trebuie însoţit de voinţă / dorinţă şi aici lucrurile se complică din nou, fiindcă, în planul nostru terestru, distribuţia lucrurilor bune rareori este echitabilă. În mod iraţional, inacceptabil şi imposibil de schimbat, talentul se distribuie în multe cazuri celor care n-au nevoie de el, iar dorinţa / voinţa de afirmare în plan literar – celor care n-au pic de talent: trăim noi, cum se ştie, într-o lume pe dos. Cazurile fericite - talent plus acţiuni dirijate în scopul devenirii artistice – se cunosc: dintre ele se recrutează laureaţii Nobel (dar nu mereu!), personalităţile care fac obiectul monografiilor, istoriilor literare etc., maeştrii care deschid drumuri şi care schimbă vieţi.
În ceea ce mă priveşte, cred că fac parte din categoria risipitorilor. N-am valorificat ”datul” atunci când trebuia. Un eveniment / o cumpănă m-a întors foarte târziu din drumul pe care pornisem şi pe care înaintam din inerţie, cu resemnare şi fără orizont, pentru a mă aşeza pe un altul. Nu mi-am propus aşa ceva, niciodată, la întrebarea formală / stereotipă „Ce-ai vrea să te faci când vei fi mare?” n-am răspuns „Critic literar / poetă / prozatoare”, cum aud că s-a întâmplat în alte cazuri, ci am răspuns întotdeauna „Profesoară de limba şi literatura română” şi chiar şi acum, după şapte volume publicate, tot profesoară mă consider. Cu alte cuvinte, eu am optat pentru ceva, iar destinul, ca să-mi demonstreze că există, a hotărât altceva pentru mine. Evident, niciunul dintre noi nu şi-a spus ultimul cuvânt.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
Debutul adevărat s-a produs, cumva împotriva voinţei mele, prin 1990, când Laurenţiu Ulici mi-a publicat două proze scurte – „Copacul” şi „Zidul”, în „Luceafărul”. Am aflat târziu despre acest lucru, pur şi simplu uitasem că la o manifestare dedicată lui V. Voiculescu, la Pârscov, îi dădusem criticului, împinsă de la spate de Melania Vergu, câteva file de dictando cu „mâzgăleli”. Mai aveam acasă un roman, „Slalom sentimental”, scris prin anii 80 şi publicat abia în 2000, precum şi o sumedenie de povestioare, unele dintre ele rămase, până azi, nepublicate. Le-am scris fără un scop anume, mai mult pentru a umple un gol. A urmat o perioadă foarte lungă în care n-am mai scris absolut nimic: de câte ori ceva mă îmboldea s-o fac, îmi găseam, cu înţelepciune, altceva mai util de făcut. Prin 2004 l-am cunoscut pe Marius Tupan, care-a decis, brusc şi definitiv, că trebuie să devin critic literar şi mi-a şi dat o rubrică permanentă la „Luceafărul”. Dumnezeu să-l odihnească, a fost un om bun şi un prozator talentat („Coroana Izabelei” este, probabil, unul dintre romanele cel mai bine scrise din literatura contemporană), dar s-a înşelat: „scrisa” mea era să devin poetă, chit că, până pe la 45 de ani, când am compus primul sonet, n-am comis nici măcar un vers, nici chiar în adolescenţă, când, se ştie, sub influenţa lui Cupidon, tot românul devine productiv din punct de vedere liric. Începuturile literare? Nici eu nu le-am luat în serios, fie că era vorba despre schiţe, povestiri ori piese de teatru, ori despre participări la concursuri / olimpiade naţionale / festivaluri. Cenaclurile le-am frecventat sporadic (să amintesc totuşi de cenaclul „Nicolae Labiş” din Comăneşti – Bacău, condus de profesorul / scriitorul Gheorghe Movilă, sau de cenaclul „V. Voiculescu” din Buzău, care l-a avut ca mentor pe Corneliu Ştefan, sau de cenaclul „Alexandru Sihleanu” din Râmnicu Sărat), iar în reviste am publicat pentru că mi se cereau (încă mi se mai cer) materiale. Am ajuns la concluzia că am ceva talent prin 1973, când, de data aceasta din proprie iniţiativă, am scos o revistă a liceului din Comăneşti. Revista se numea „Băltoaca” şi-mi amintesc de ea pentru că mi-a adus primele premii literare şi o lună de tabără la Costineşti: acolo aveam să-i cunosc pe câţiva dintre scriitorii importanţi de azi – printre ei, Mircea Cărtărescu.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?
Sincer, fără „fiţe” (sunt la modă fiţele, dacă nu le faci, nu eşti băgat în seamă!), nu prea ştiu când am scris prima carte (este vorba despre romanul „Slalom sentimental”). A crescut în timp, cumva şi sub influenţa lui Joyce – mai ales în capitolele finale – şi, prin intermediul unui fost coleg de şcoală de-al poetului Nicolai Tăicuţu, a ajuns, pentru lectură, pe masa regretatului Costache Olăreanu. Am primit încurajări care nu m-au „mobilizat” şi sfaturi pe care nu le-am urmat, astfel că romanul a stat aproape 20 de ani într-un sertar (nu, nu am scris „literatură de sertar”, i-am lăsat pe alţii, mai talentaţi, s-o facă şi să se mândrească mai apoi cu asta!). Se spune că, în general, cărţile îşi hotărăsc singure destinul şi nu altfel a procedat romanul meu. A găsit un moment propice să iasă la iveală şi, după o aşteptare îndelungată (aproape că uitasem de el) s-a lăsat publicat în regim de urgenţă, pe banii altora (deci cu sponsori), la o tipografie obscură şi în condiţii grafice jalnice, dar a apărut: parcă voind să-mi facă în ciudă tocmai mie, autoarea lui!

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Creşterea ca „om” mi-a fost influenţată de profesorii pe care i-am avut, şi cărora le păstrez, şi astăzi, respect şi recunoştinţă: Gheorghe Movilă, Dumitru Irimia, Mihai Drăgan. Mărturisesc, cu mâhnire, că nu am suferit de precocitate literară, chiar dacă prin această afirmaţie îmi scad teribil şansele de a fi privită cu admiraţie de un public educat să treacă, în tiparul creatorului, tocmai „precocitatea” (v. Maiorescu, Eminescu, Labiş...). Cu cât porneşti mai devreme şi mai voios pe câmpul arat cu grijă de călăuze şi legiuitori într-ale artei, cu atât ţi se eliberează mai rapid – şi fără taxe suplimentare – vizele de rezidenţă. Aş putea spune că  mi-am descoperit târziu talentul sau că mi l-au descoperit nişte oameni „providenţiali”, aşa cum scrie în reţetarul nostru critic, numai că detest mistificările şi poveştile de succes. M-am apucat de scris prin anii 80 ca să umplu un gol, aveam timp liber şi nu ştiam cum să mi-l petrec, fire introvertită (sufeream, printre altele, şi de mizantropie – nimic alarmant, a trecut cam cum trec şi bolile copilăriei!) nu ştiam să socializez, să-mi fac prieteni, să umblu în găşti intelectuale, distracţiile celelalte erau puţine sau costau prea mult, aşa că am preferat, ca mulţi alţii, evadarea în lectură şi în actul de creaţie. Am scris când am avut chef, fără nici o intenţie, fără „program”. Dacă m-a influenţat vreo personalitate literară? Da: Dumitru Radu Popescu. Când am citit, în 1983, „Rezervaţia de pelicani”, am avut impresia că mi se deschid ochii cei adevăraţi, că mă trezesc dintr-un somn (chiar că „de moarte”), că mi se modifică definitiv metabolismul. Din 1983 şi până acum am trecut cu toţii prin tot felul de experienţe mai mult sau mai puţin revoluţionare, puţini îl mai citesc azi pe DRP, mulţumindu-se cu judecata de tip moral, eu însămi – dar din cu totul alte considerente – deşi m-am aflat adesea în aceeaşi incintă cu „maestrul” meu, nu i-am vorbit niciodată. Şi când te gândeşti că nici el nu ştie că există în această lume a noastră o „Margaretă” care-l admiră necondiţionat, realizezi că totuşi este trist în lume...

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
În buna tradiţie a unui popor care a trăit întotdeauna, acut, sentimentul incertitudinii, al lipsei de stabilitate, al vacuităţii şi al ameninţării permanente (mitul „cetăţii asediate” este prezent, şi azi, în mentalul colectiv) orice scriitor trebuie să se implice în treburile cetăţii, să probeze simţ civic, politic, social, să fie, cu alte cuvinte, un erou civilizator, pe urmele unui Kogălniceanu ori Maiorescu. Să ne amintim de crezul poetic al lui Octavian Goga din volumul "Discursuri (Fragmente autobiografice)",  "Eu, graţie structurii mele sufleteşti, am crezut totdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă. Am văzut în scriitor un element dinamic, un răscolitor de mase, un revoltat. Am văzut în scriitor un semănător de credinţe şi un semănător de biruinţe". Aceste afirmaţii se justificau, la vremea când au fost scrise, prin contextul care le-a generat, numai că, din păcate, dintr-o inerţie pioasă, au fost transformate în portret-robot. Scriitorul trebuie să aibă conştiinţă (în general, deci nu neapărat una artistică), să se implice politic (ceea ce a şi făcut, din răsputeri, în vremea dictaturii comuniste), să fie cetăţean şi, totodată, să-şi permită atitudini de independenţă faţă de putere, de sfidare a ei, atunci când această atitudine se înscrie în „orizontul de aşteptare”... Cred că scriitorului i se cere, de fapt, prea mult. Vă mai amintiţi de formidabila schiţă a lui Caragiale, „Temă şi variaţiuni”? „Speriinţa ne-a probat până la evidinţă că: până când nu vom avea pompiari-cetăţeni, până când nu vom avea cetăţiani-pompiari, nu vom sbuti să ridicăm această instituţiune la treapta la care ea în Occident s-a ridicat”...Şi nu trebuie decât să înlocuim termenul „pompiari” cu „scriitori”. Cred că nu avem nevoie de scriitori-analişti politici, de scriitori-cetăţeni, de scriitori-trâmbiţe de alarmă, ci, pur şi simplu, de scriitori cărora să le fie drag să scrie şi să citească literatură. Restul e treaba criticilor / a inductorilor de opinie, a editorilor, a publicului cititor şi a cui s-o mai preocupa de afacerile externe ale literaturii.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
S-au făcut tot felul de speculaţii pe tema cu variaţiuni a literaturii de frontieră, a crizei literaturii, a statutului incert al scriitorului contemporan. Adesea, citind ce scrie la gazete despre literatura noastră, ai impresia că asişti la un prohod, că mai e puţin şi „moarta” noastră intră în mormânt, băgată acolo de lipsa de aderenţă la public, de vulgarizarea gustului, de mediocritatea contemporanilor. Mitul „vremurilor de aur” interbelice, când literatura română, intrată în normalitate, se sincroniza cu cea europeană, funcţionează, ce-i drept, compensatoriu, dar inhibă poziţiile critic-obiective. Dacă e să fim cât de cât sinceri cu noi înşine, la noi n-a existat niciodată - şi nici nu există – o stare de normalitate. Despărţirea de comunism a însemnat, în primul rând, libertate de expresie, ieşirea din „scrisul pe linie”, renunţarea la schematism, şabloane şi la limbajul de lemn. „Experimentele” actuale, de tot felul, ar trebui considerate nu neapărat o încercare de „sincronizare” cu alte literaturi, ci etape ale unei deveniri artistice nu lipsite de dramatism.
Sunt optimistă în privinţa calităţii scriitorilor noştri tineri, mulţi foarte talentaţi şi dornici de afirmare. Unii dintre ei, după epidemia de sexism / tembelism / postnaturalism / postmodernism şi alte „posturi”, precum şi după o convalescenţă scurtă, dar cu prognostic bun, au început, cu adevărat, să scrie şi să iubească literatura: asta-i tot ce contează.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
Pentru creaţie ai tot timpul, nu un timp anume. Clamarea unui „program” ţine, în bună parte, de satisfacerea unei dorinţe a cititorilor de a arunca un ochi indiscret prin laboratoarele de creaţie, pentru a se amuza cu ciudăţeniile, amănuntele picante, tabieturile unor scriitori. E distractiv să afli că nu ştiu ce personalitate a culturii nu putea scrie decât cu un măr putred pe birou sau că, pentru a urgenta sosirea muzelor, o altă personalitate recurgea la ritualuri obscure şi caraghioase. Nu e nimic rău în aceasta, în definitiv, fratele nostru, cititorul, lenevit şi ticăloşit de vremuri, trebuie extras, prin lobby şi marketing cultural inteligent, din pragmatism, trebuie educat să gândească şi să simtă şi cu altceva decât cu stomacul, trebuie întors, cu orice preţ, la lectură şi la binefacerile ei intelectuale şi emoţionale.
În ceea ce mă priveşte, n-am avut niciodată un „program”, am scris când am simţit nevoia s-o fac şi n-am ţinut seama nici de modă, nici de categorii estetice, nici de curente literare şi nici de altceva. Cel mai bine scrii despre ceea ce cunoşti, aşa că încerc, în general, să scriu despre mine. Că nu reuşesc întotdeauna, acesta este un păcat pe care-l mărturisesc cu mâhnire şi cu umilinţă. Am în lucru un roman satiric, lucrez de câţiva ani la el, dar nu ştiu când şi nici dacă am să-l termin vreodată. Depinde de el.
2009, Râmnicu-Sărat

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

LXXIX

piaţă de păsări baruri magazine
buticuri izolate-n termopane
bătrâni ce scormonesc prin tomberoane
aurolaci ascunşi printre ruine
parlamentari politici sociale
licenţiaţi cerşind la colţ de stradă
acoperişuri care stau să cadă
violuri comentate în ziare
decese împrumuturi sărăcie
tâlhari mărunţi ce fură din altare
poeţi milogi învinşi de nebunie
întunecat sub fumul gras de seu
sătul să stea-n genunchi o veşnicie
oraşul l-a ucis pe Dumnezeu
                      
LXXXVII

tot mai aştepţi mesaje ipocrite
cu-mbălsămări de rouă cuvântată
venind din limpezimea vinovată
a muntelui pierdut printre ispite
citeşti doar versuri scrise de poeţii
lipsiţi de har dar cu tupeu năvalnic
multiplicaţi de timpul lor obraznic
şi-ascunşi în roz lăptos precum bureţii
degeaba spui că arta-i generoasă
şi dă oricui măcar un drept la vis
de orb nu-i simţi trufia duşmănoasă
şi-accepţi să te considere proscris
doar prea târziu dezamăgit de moarte
te bate gândul să renunţi la scris

LXXXVIII

să-ţi spăl lasă-mi Doamne cămaşa de mire
în baia de sticlă a timpului sur
doar gulerul alb sunt tentată să-l fur
şi poalele lungi din mătase subţire
să-mi fluture iar peste faţa întoarsă
spre zidul de ceaţă sortit destrămării
când moartea atinge în culmea mirării
tăciunii rămaşi din nuntirea ta arsă
pândesc vinovat stele mici şi smerite
ce scriu printre ceruri legenda trădării
uscată grădină de vise trăite
citesc şi urăsc neputinţa iertării
din ochii tăi orbi şi te strig preaiubite
şi plâng pe veşmântul divin al uitării

2010, Râmnicu-Sărat

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu