Adrian Munteanu - Scriitorul – destin şi opţiune

 

« Poezia este o stare esenţială a omului. Ea nu poate fi dată la o parte pentru că am deveni nişte monştri. Din păcate vremea şi vremurile nu sunt potrivite acestei stări de imponderabilitate şi trăire, pentru că realităţile biciuiesc oamenii din toate părţile, le fură clipa de însingurare necesară. Multe trebuie să se aşeze. Până atunci poezia vieţuieşte pe spaţii mai restrânse ca oricând. Doar în sufletul celor reflexivi, a celor care n-au uitat de ei. »

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

   Dacă ar fi să încep cu ceea ce am moştenit de la părinţi, atunci, din start, în ce mă priveşte, lucrurile s-ar complica. Sunt fiul unui deţinut politic care a făcut Canalul şi a trecut prin terorile Aiudului, refuzând să parcurgă experienţa impusă a reeducării. Copilăria mi-a fost marcată de lipsa tatălui, condamnat la 15 ani de detenţie, şi de umilinţele la care a fost supusă mama, ca să reuşească să mă crească, să mă treacă prin şcoli, deşi avea doar patru clase primare. Pentru un scriitor,  traumele aduc o săpare în adânc, o deschidere a orizonturile, o îmbogăţire a experienţelor cu nuanţe vibrante, evocatoare, definitorii. Literatura bună se naşte din durere şi nu din parcurgerea lipsită de profunzime a unor împliniri accidentale. Desigur că moştenirea m-a făcut mult mai sensibil şi mai profund, mai atent la ce se întâmplă în mine, mai dornic de autocunoaştere, mustind de trăiri, dureroase dar adevărate. Tot ce s-a adunat  s-a orânduit într-o zidire trainică, pe sub care râurile trebuiau să izvorască şi să se reverse în cascade. Ce am clădit, am clădit pe propriile puteri, cu braţe cam fragile, dar cu stăruinţă. Leu fiind, cred că am început să scriu din orgoliul de a nu fi mai prejos decât alţii, de a face ceva prin care să mă detaşez de restul semenilor. Cert este că în tinereţe nu aveam încredere în capacităţile mele. O mulţime de alţi oameni, mai ales scriitorii, mi se păreau atât de grozavi, încât nici prin cap nu mi-a trecut să mă măsor cu ei. Am avut tot timpul un sentiment de inferioritate. Cu această stare de permanantă circumspecţie, mi-am făcut datoria în viaţă, deseori cu prisosinţă, am excelat pe unde am bântuit, prin cele câteva locuri de muncă, dar abia târziu mi-am dat seama că ceea ce fac eu poate fi frumos, dar nu e dat să rămână. Până şi activitatea mea de redactor de radio, unde lucrez din 1991, mi se părea că se pierde odată cu sfârşitul fiecărei emisiuni. Şi atunci m-am gândit că trebuie să fac ceva prin care să rămână nişte semne ale trecerii mele prin această lume. Şi a început aventura literară. Ea m-a schimbat decisiv. Mi se spune că în mod real am întinerit. Nici nu e de mirare. Abia o dată cu această opţiune existenţială târzie mi-am găsit un rost consistent. Am semnale de bine de peste tot, de bună receptare şi înţelegere, şi pot spune că sunt un om împlinit care luptă în fiecare zi să recupereze un timp pierdut.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

   Nu ştiu pe cineva care să nu fii luat pana în mână în anii adolescenţei, mânat măcar de o curiozitate sau încercând să imite un model care l-a atins cu fâlfâirea lui amplă şi înaltă. N-am făcut nici eu excepţie. Până am terminat colegiul eram poetul liceului. Nimic din ce am scris atunci n-am păstrat şi nu are vreo importanţă, afară de cea sentimentală. Conştiinţa că a scrie este ceea ce pot să fac mai important în viaţă a venit mult mai târziu.

În facultatea de filologie de la Constanţa, la vreo 20 de ani, scriam eseuri şi cronici de teatru în revista facultăţii, Ex Ponto, coordonată de Marin Mincu, dragul meu profesor dispărut care era, pe vremea aceea, asistentul lui Cornel Regman, criticul din Cercul Literar de la Sibiu. Mai întâi am scris eseuri pe marginea unor creaţii de rezistenţă în istoria literaturii, pentru că mă descoperisem un student bun şi îmi plăcea să dau propiile mele interpretări unor opere cunoscute. Aşadar debutul ar trebui să-l notez în zona eseisticii literare, iar textul care a însemnat cel mai mult pentru mine si mi-a adus câteva discuţii adâncite şi câteva indicaţii preţioase din partea lui Marin Mincu, cu care am avut marele avantaj să fac şi seminariile,  a fost “Luceafărul-entităţi antinomice”, în anul 1970. Chiar titlul mi l-a pus el. Apoi am scris cronici de teatru, pentru că patima pentru arta dramatica şi disponibilităţile pentru interpretare m-au urmărit toată viaţa şi sunt şi astăzi prezente, îmi ordonează trăirile şi existenţa socială. În şcoală eram nu numai poetul liceului “Unirea” din Braşov, dar şi recitatorul lui, reprezentându-l la toate concursurile. Cât încă eram elev, am debutat şi în teatrul adevărat, pe scena Casei municipale de Cultură din Braşov, într-o piesă cu numai trei personaje, “Noaptea la drumul mare” de Renato Lelli. Apoi am obţinut premiul III  la primul Concurs de interpretare a poeziei eminesciene, desfăşurat la Botoşani, în 1969. În facultate, chiar în primul an, am jucat rolul profesorului din “Lecţia” de Eugen Ionescu, obţinând premiul I de interpretare la faza finală a Festivalului Naţional al Artei Studenţeşti. Doi ani mai târziu, la acelaşi festival, luam premiul III pentru regie cu “Chibritul”, după Dumitru Solomon. Aşa că eram autorizat să mă ocup de pagina teatrală în revista facultăţii. Dar toate aceste preocupări din studenţie nu mi-au adus conştiinţa faptului că scrisul ar putea fi drumul meu. Chiar nu-l simţeam apropiat şi l-am abandonat după terminarea facultăţii, atunci când repartizarea m-a făcut profesor într-o comună din judeţul Braşov şi am avut alte probleme, prozaice, cotidiene de rezolvat. Am scris, pe parcurs, câteva poezii, adevărate accidente de traseu, în diferite ziare. Am luat chiar şi câteva premii literare, cu poezie, eseu, scenariu dramatic. Dar adevăratul debut poetic îl consider că s-a produs numai atunci când am conştientizat că pot fi cu adevărat scriitor şi mi-am ales sonetul ca modalitate de exprimare poetică. Aşa că debutul este anul 2005, la 57 de ani, atunci când a apărut primul meu volum, “Sonete 1”, la editura Arania.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

   Sunt un om care dau impresia că a biruit valurile. Asta se datorează - paradoxal - mărimii lor şi furiei cu care au lovit. Ar trebui să mulţumesc vremurilor potrivnice, pentru că m-au obligat să strâng rândurile în jurul brumei mele de putere şi rezistenţă. Pentru cei mai mulţi sunt un braşovean născut în pitorescul şi insolitul cartier Şchei, pe acolo pe unde se va fi plimbat diaconul Coresi pe timpul în care îşi redacta cărţile la tipografia Primei Şcoli Româneşti. Ceea ce nu prea se ştie este că am trăit o copilărie cu experienţe care m-au urmărit toată viaţa. Tatăl meu a fost ridicat la câteva zile după ce m-am născut eu, primul lui copil, în 1948. Arestarea s-a produs pentru că, fugar prin păduri, nu a rezistat dorinţei de a mă vedea şi s-a furişat spre casa noastră. Dar casa era filată de oamenii Securităţii. Avea să facă 15 ani de puşcărie politică. Mama nu avusese un serviciu niciodată. Mă născuse la 44 de ani. A fost obligată, ca să mă poată creşte, să intre în servicii umile, pe la spălătorii şi pe unde i se mai permitea, ca soţie de puşcăriaş recunoscut pentru lupta împotriva ordinii sociale. Am simţit ce înseamnă lipsurile de tot felul şi hăituirea şi am învăţat de la mama rezistenţa, atitudinea de fiară rănită, gata să facă imposibilul pentru puiul ei. Amintirile mele din copilărie se rezumă la gardul de sârmă care împrejmuia grădina şi dincolo de care nu aveam voie să ies. Pe stradă erau copiii cu care aş fi vrut să mă joc. Pe gardul grădinii au rămas de atunci scâncete de copil. De aici însingurarea pe care am simţit-o cum mă bântuie mereu şi îmi flutură pe la urechi. Apoi îmi amintesc că în timpul ploilor puneam ligheane şi vase în pat şi pe mobile, adică acolo unde apa curgea în voie prin acoperişul de carton asfaltat. Nu mă pot detaşa nici acum de spaimele de atunci şi am învăţat, am fost nevoit să o fac, să îmi deschid o lume mult mai bogată decât în cazul celor mai mulţi, în interior. A fost o viaţă consumată cu eforturi. N-aş putea spune că am gustat din plin bucuriile vieţii şi m-am măcinat în mine pentru orice. Asta este firea mea, modelată aşa şi datorită experienţelor frustrante din copilărie. Eu nu ştiu să dau afară din mine răul, să mă exteriorizez, să nu mă consum. Vibrez pentru fiecare neajuns şi neîmplinire, pentru fiecare cuvânt care mă răneşte. Nu ştiu să înjur. Nu-mi stă bine, chiar dacă aş încerca să forţez nota. Dar nu mai am cum să mă schimb. Pot doar să remarc că, din fericire, o asemenea manieră de a vieţui e benefică pentru scris. În viaţă, îmi rămânea doar supravieţuirea, teama pentru ziua de mâine, pentru ce punem pe masă. Până la 50 de ani am făcut lucruri frumoase, dar perisabile. Cum aş putea să trec peste numeroasele premii de interpretare, peste zecile de roluri jucate la Casa de Cultură din Braşov, unde am lucrat 13 ani. Este un loc unde, ocupându-mă de sectorul teatru şi de orice formă de cultivare artistică a cuvântului, am avut ideea, în jurul anului 1985, să înfiinţez un cenaclu literar. Erau două opţiuni pe care le puteam fructifica: să apelez la generaţia consacrată de scriitori braşoveni, adunaţi în jurul revistei Astra, sau să dau o şansă de afirmare, de activitate într-un cadru organizat şi stimulativ, tinerilor care începuseră, firav, să se afirme. M-am decis să merg pe a doua variantă înţelegând că trebuie sprijiniţi cei care vin din urmă, care pot aduce aer proaspăt, o înoire a mijloacelor. De aceea l-am sunat pe Alexandru Muşina, tânăr profesor într-o comună din raionul Braşov, şi i-am propus să-i adune pe toţi cei cunoscuţi şi să purcedem la treabă, având şi posibilitatea de a invita personalităţi ale scrisului românsc, într-un benefic dialog pentru tinerii condeieri locali. Aşa a luat naştere Cenaclul Literar 19 care a adunat o parte dintre cei mai reprezentativi exponenţi ai generaţiei 80, aşa cum urmau să se exprime nu după multă vreme. Printre ei, tinerii profesorii Gheorghe Crăciun, Ovidiu Moceanu, Alexandru Muşina, Paul Grigore şi Angela Nache ( devenită ulterior Mamier şi stabilită de mult timp în Franţa, deţinătoare, pe atunci, a premiului de debut al editurii Dacia) şi elevii de liceu Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea. Cu toţii nume ce aveau să facă carieră, cei mai mulţi dintre ei, astăzi, profesori universitari. Printre invitaţii Cenaclului 19 au fost Mircea Cărtărescu, Augustin Buzura, Mircea Iorgulescu, Dan Culcer, Mihai Sin, Ioan Bogdan Lefter.

 N-aş putea, apoi, să nu-mi amintesc de inţiativa de a organiza, lunar, un Studio al Artelor, cu recitaluri ale unor  remarcabili interpreţi şi oameni de cultură. Astfel au venit la Braşov şi au susţinut recitaluri, printre alţii, Leopoldina Bălănuţă, Ştefan Iordache, Ovidiu Iuliu Moldovan, Iosif Sava, Mihaela Ursuleasa, Gheoghe Cozorici, Tudor Gheorghe, Silviu Stănculescu, Valeria Seciu, Tamara Buciuceanu, Mariana Buruiană. O activitate febrilă, de neuitat pentru cei ce au participat la evenimentele de atunci, dar condamnată să-şi stingă luminile odată cu lăsarea cortinei. Exact la 50 de ani, m-am gândit că trebuie să fac ceva prin care să rămână nişte semne ale treceri mele pe această lume. Şi a început aventura.

    Mai întâi, într-un singur an, am scris 365 de basme în versuri. Fiecare basm avea 10 strofe. Erau aşa de multe şi de mari, încât nu au încăput într-o carte, ci în trei, şi acelea de aproape 300 de pagini fiecare. Le-am numit “Seri cu Licurici”, Seminţele, Darurile, Bunătatea. Am vândut cărţile singur, în 4.000 de exemplare fiecare, un record pentru zilele noastre, intrând în toate şcolile generale, în fiecare clasă de la 1 la 4, în tot judeţul Braşov. Când se încheia anul de învăţământ, băteam taberele şcolare. Cam asta este: pe la noi, cel ce scrie face şi pe managerul. Încă nu are obiect de activitate impresarul literar. Când am terminat cu cărţile pentru copii, într-o după amiază de care îmi aduc aminte în amănunt- era anul 2003- într-un fotoliu de acasă, m-am întrebat ce mai am de făcut, ce voi mai scrie şi pentru cine. M-ar fi tentat să scriu ceva şi pentru adulţi, dar bâjbâiam în vechea mea neîncredere. Pe negândite şi nepregătite, de undeva, de Sus, a venit ideea să încerc un sonet. Uite aşa, pentru că ştiam din teorie că e forma fixă de poezie cea mai dificilă, prin regulile stricte pe care le impune, dar şi cea mai frumoasă, prin asocierea dintre ritm, măsură, balans al rimelor şi muzicalitate. Era o provocare. Am râs de propria mea năzbâtie intelectuală, dar m-am apucat să scriu un sonet, aşa, de curiozitate. A ieşit repede şi, culmea, mi-a plăcut cum suna. Dacă prima încercare nu mi-ar fi plăcut, aş fi abandonat imediat şi definitiv. Dar aşa, convingându-mă că pot şi simţind atracţie pentru provocare, am mers înainte, într-un ritm aproape furibund. Din acel moment am ştiut că nu mai am scăpare şi că am descoperit ceva care se potriveşte cu structura mea interioară. După un an şi ceva de muncă, în 1995, am scos primul volum de sonete (Sonete 1, Arania, Braşov, 2005) şi apoi în fiecare an un alt volum, până la cartea cu titlul”7”, în 2011. Nu m-a interesat altceva. Şi apoi am vrut să merg pe o cale insuficient bătătorită, pe care să mă simt confortabil. În forma obişnuită de poezie scriu mii de creatori. Mie nu-mi place la înghesuială, nu suport călcăturile pe bombeuri, datul din coate, lipsa de aer. Sunt un claustrofob literar.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

   Din fericire, pe lângă mama mea, a cărei tenacitate tăcută am ridicat-o toată viaţa pe un piedestal de marmură cu irizaţii de cristal, celelalte influenţe din viaţă, ca om şi ca scriitor, s-au suprapus, scoţând în evidenţă personalităţi care, nu întodeauna cu vorbe multe, mi-au marcat devenirea în mod decisiv. Am fost o structură umană care a ştiut să asculte şi să înregistreze, să acumuleze, până la izbucnirea proprie. Izbucnire care s-a produs numai atunci când magma acumulată era imposibil să mai fie ţinută sub control şi încarcerată în cotloanele sufletului. Îl aşez în frunte pe Marin Mincu, marele meu câştig de  student, care mă ţintuia într-un respect sincer cu erudiţia lui, dar şi cu bunăvoinţa pe care mi-a acordat-o. Un stil nonconformist pe acele vremuri, prea puţin tentat să respecte legile universitare impuse, corvoada practicii la munca câmpului şi participarea la şedinţe sterile, dar de o mare generozitate în dialogurile purtate la seminarii, în munca la revistă, unde avea îngăduinţă faţă de materialele pe care i le prezentam şi disponibilitatea de a face adăugiri remarcabile, din care învăţam mult şi cu paşi de uriaş. Modul lui de a interveni pe text, totdeauna relevant, mi-a demonstrat avantajul şi necesitatea rigoarii în expresie şi demonstraţie, în ţinuta formulărilor, în liberatea de gândire, într-un anume soi de curaj, de aventură intelectuală. Mi l-am amintit şi l-am urmat mereu, ca atitudine şi deschidere, în tot ce am făcut ulterior. Apoi, recunosc deschis că m-au influenţat tinerii din Cenaclul Literar 19, Alexandru Muşina, cu insolenţa lui pozitivă, cu detaşarea celui ce-şi cunoştea drumul şi ştia că este singurul autentic, dar şi elevii Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu cărora le-am admirat şi le-am preţuit, părinteşte, capacităţile de sinteză teoretică, deschiderea remarcabilă spre literatura universală. Dar, dintre toţi, cel mai mult m-a atras şi l-am respectat cel mai tare pe Gheorghe Crăciun, devenit ulterior adevărat prieten, pentru înălţimea şi autenticitatea demonstraţiei, pentru înzestrările de critic şi scriitor în egală măsură, pentru capacitatea de a trasa, cu discreţie, dar şi cu fermitatea mentorului, direcţii pentru o generaţie întreagă. Cele mai mari satisfacţii intelectuale le-am avut, în acea perioadă, lecturând primele lui romane, “Compunere cu paralele inegale” şi “Acte originale, copii legalizate”. De la aceste două romane pornind, mai târziu, aveam să  realizez un scenariu intitulat “Orbul meu păienjeniş de vorbe”, căruia i-am asigurat regia şi am jucat în el. A fost un spectacol superb şi incitant, care i-a plăcut şi lui Crăciun tare mult. Cu atât mai importante aceste ultime întâlniri, cu cât pe acea vreme nu începusem să scriu, nu întrevedeam acest traseu ulerior, iar acumulările din acei ani mi-au prins bine, ca om în primul rând, şi au conturat răspântiile viitoare şi înălţimea de gând şi întrupare scriitoricească spre care ar fi trebuit să năzuiesc. Le-am fost tuturor, şi le sunt, mereu recunoscător. Celor deja numiţi, li se adaugă întâlnirile de pe parcurs, relaţiile, fie ele şi accidentale, care mi-au scos înainte nume a căror activitate am recunoscut-o şi m-am străduit să o cultiv, care au devenit adevărate modele. Printre ei scriitorul Daniel Drăgan, fondatorul Astrei, romancier de consistenţă, bun cunoscător al fenomenului, care urma să fie editorul primelor mele volume de sonete, primul care a avut încredere în capacităţile mele. Trebuie să-l pomenesc apoi pe Mircea Cărtărescu pe care l-am intuit imediat că se detaşează, că este port drapelul generaţiei sale, model de om generos, gata să-mi dea o mînă de ajutor la intrarea în Uniunea Scriitorilor. Nu de mult, dar consistent, intră între formatorii mei Nora Iuga, a cărei tinereţe debordantă, chiar la vârsta înaintată, mi-a adus în faţă un model comportamental şi intelectual al unor veacuri mai încărcate de substanţă, model pe care am încercat să-l cultiv, cu preţuire şi admiraţie.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

   Voi răspunde pornind de la relaţia mea cu modernitatea şi experimentul. Cea mai dragă carte  îmi este “Paingul Orb ( Sonete 3). Este volumul în care am renunţat la sonetul tradiţional, am renunţat la temele consacrate, la armonie şi dragoste, la strofe, la semne de punctuaţie, la totul. Acum au apărut temele grave ale contemporaneităţii, personajele din imediata noastră apropiere, cum sunt curvele şi aurolacii, toată scursura societăţii. Ţin la această carte pentru că a fost scrisă în perioada unor mari drame de familie. O însoţeam pe soţia mea la chimioterapie, vedeam oamenii fără speranţă, cu zilele numărate, în adevărate spitale ale morţii care sunt Oncologiile, şi mă cutremura revolta pentru lipsa noastră de putere de a-i ajuta pe cei mai dragi oameni pe care îi avem pe pământ. Din această neputinţă şi revoltă a ieşit volumul pomenit. Am resimţit tot timpul ca o izbitură în plex intervenţia socialului, dramatismul existenţei, vibraţia şi tensiunea pe care ţi-o dă aventura cotidiană pe care n-ai cum s-o ocoleşti şi nici n-ar fi productiv. Literatura de calitate se naşte din durere, din confruntarea cu realul, din întoarcerea decisă a celuilat obraz pe care aştepţi, însingurat şi decis, să ţi se aplice palma care maculează sentimentul şi demnitatea, dar te pune în faţa unui conflict pe care trebuie să-l accepţi şi cu care trebuie să lupţi, cu armele ce-ţi sunt la îndemână. Nu din adăugarea de floricele, bombonele şi sclipiciuri, din detaşarea superficială se va naşte ceva durabil, ci doar din confruntare. Scriitorul adevărat iese în vâltoare, nu refuză biciuirile vremurilor. Şi întotdeauna iese învingător. Urmele pe care le lasă acoperă asperităţile şi influenţează caractere şi decizii. Scriitorul e un cetăţean remarcabil, care are un cuvânt de spus, un semn de lăsat. Eu am luptat cu arme care ar putea să pară neadecvate timpurilor din urmă. Dar tocmai aici a stat provocarea: am vrut să demonstrez că sonetul nu este o formă depăşită de a face poezie. El poate sta foarte bine alături de noi, la braţ cu noi, să-l folosim în perceperea realităţii, în lupta cu marasmele contemporane. De aceea m-am bucurat când o serie de scriitori importanţi au receptat cartea aşa cum aş fi dorit să o facă, aşa cum o simţeam şi eu. Mircea Cărtărescu spunea despre sonetele din “Paingul Orb” că textele sunt crâncene şi de o frumuseţe sumbră care l-a cucerit. E o sinteză ideală. Primeam certificarea unei confruntări cu realul, al unui conflict din care ieşeam biruitor.

Despre putere, numai de rău. Ştiu că e neceară, e indispensabilă, cineva trebuie să şi-o asume, dar o urăsc. Îmi îngrădeşte liberatea, mă direcţionează cum îşi doreşte. Cred că atitudinea mea provine din anii în care puterea era dominatoare, represiunea de conştiinţă devenise satanică, distrugătore, asfixiantă. Nici astăzi nu mi-o pot concepe altfel. E prea târziu şi nu mai am capacitatea de a mă schimba, e înrădăcinată această teamă perpetuă în fibrele mele. Singurul lucru pe care îl mai am de făcut este să mă ţin departe, să dărâm punţile şi să mă însingurez. Satisfacţiile mele sunt departe de deciziile venite de la un vârf vremelnic. Tot ce s-a întâmplat în ultimele decenii nu mi-a putut zdruncina sila de putere. Nimeni n-ar trebui să se cocoaţe deasupra individului, să-l constrângă într-un fel, să impună. Puterea o văd nu ca pe un for conducător, ci ca pe o hidră cu zece guri, însetată mereu de sfâşierea decenţei şi aerului pur pe care îl căutăm cu disperare în jurul nostru. Avantajul este că, din construcţie, mă plasez mereu într-o stare de tensiune când e vorba de mai marii zilei. Iar tensiunea o valorific în creaţie, va fi productivă totdeauna. Cine ştie, poate unii vor avea parte de alte vremuri. Măcar de speranţă. Pentru mine, firavele ei lujere, uneori întinse printr-o şerpuire temătoare în ţărână, au fost brutal secerate şi nu văd să mai apară alţi lăstari.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

   Poezia este o stare esenţială a omului. Ea nu poate fi dată la o parte pentru că am deveni nişte monştri. Din păcate vremea şi vremurile nu sunt potrivite acestei stări de imponderabilitate şi trăire, pentru că realităţile biciuiesc oamenii din toate părţile, le fură clipa de însingurare necesară. Multe trebuie să se aşeze. Până atunci poezia vieţuieşte pe spaţii mai restrânse ca oricând. Doar în sufletul celor reflexivi, a celor care n-au uitat de ei. Pe mine nu mă interesează curentele literare decât ca teorie. În teorie, în teatru şi în proză, paradoxal, sunt de partea modernităţii, chiar a experimentului. În teatru l-am jucat pe Eugen Ionescu şi pe Samuel Becket. În poezie însă, e ceva paradoxal la mijloc, am ales varianta care are cea mai mare vechime în istoria literaturii mondiale, fixându-şi rădăcinile înainte de Renaştere. E doar un paradox formal. La urma urmei eu scriu aşa cum simt. Aşa sunt eu, cu muzicalitate, cu armonie, cu delicateţe, dacă vreţi. Cu aceste date sunt viu. Dacă sunt viu, înseamnă că şi ceea ce scriu e viu. Dacă semnalele de apreciere din partea a mii de cititori ( accidentali sau constanţi) sunt deosebit de favorabile, copleştitoare deseori, înseamnă că potenţialii cititori mai au înrădăcinate în ei semne ale unei emoţii şi a unei sensibilităţi pe care unii tot încearcă să le dărâme, dar fac gesturi nefireşti şi lipsite de finalitate. Există tendinţa unora- nu aş spune cei mai mulţi, nici cei mai buni, pentru că depinde din ce unghi şi punct de vedere vine conceptul- de a fi moderni cu orice chip, de a sparge bariere pe care le tot întâlnesc în calea lor, de a declara că sunt iniţiatori de curente, deschizători de drumuri, ancoraţi în imediat, în adevărul vieţii prezente, în cotidianul amorf, de a rupe programatic orice legătură cu tradiţia. Conţinutul poeziei lor începe să se disipeze, nu se mai întâmplă în poezie aproape nimic şi este numai limbajul acesta cotidian, de pe stradă, care intenţionează să creeze şocuri. Ori o poezie nu poate să trăiască numai printr-un limbaj şocant.  Acest tip de autori, cu un asemenea program estetic, crează o distanţă între ei şi cititori, nu mai sunt înţeleşi, lucrează doar pentru un cerc de iniţiaţi şi refulaţi cu vibraţii doar în teorie. În realitate nu emoţioneză pe nimeni, iar în afara emoţiei, poezia nu există. Eu cred în echilibru, în dreaptă măsură. Poezia nu este o creaţie a dezechilibrului, nu o scriu dezaxaţii şi nici teribiliştii, nu este un dat creativ bazat exclusiv pe şoc cu orice preţ, pe vulgaritate fără justificare, pe exacerbări de josnicii şi platitudini căutate.

Nu este o imagine apocaliptică, ci una a transformărilor necesare. Dincolo de excese, trebuie să spun că văd de pe acum o schimbare în bine. Participând în juriu la mai multe concursuri ale tinerilor, chiar ale liceenilor,  am rămas impresionat de calitatea unora dintre ei, de cât de înzestraţi şi sensibili pot să fie. Ei vin cu o retorică nouă, cu acel necesar „l'éternel retour”.  În ordinea  mişcării lumii, lucrurile trecute revin mereu şi tinerii aceşti au început să simtă necesitatea de a se întoarce la lirism, la romantism, la SENTIMENT. Ceea ce se întâmplă acum la ei se constituie într-o mişcare pozitivă, cantitativ şi calitativ. Lucrurile bune se vor alege şi viitorul cred că sună bine în literatură. Poate fi chiar luat ca model pentru multe alte domenii în care am rămas cantonaţi în maniere lipsite de legătură cu modernitatea şi veacul în care trăim.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Nu poţi face nimic la voia întâmplării, fără un program iniţial, fără obiective, fără o construcţie programatică. Cel puţin eu nu pot. Când nu am ceva bine stabilit, am tendinţa de a amâna, de a mă relaxa. Literatura nu poate fi separată de inspiraţie, dar inspiraţia se circumscrie unor trasee pe care trebuie să le trasezi. Nu poţi merge la voia sorţii, nu poţi să laşi lucrurile la întâmplare, la pofta chefului de moment. Asta ar semăna mai mult cu noţiunea de comoditate şi literatura nu se face din comoditate.

Am spus în Cuvântul înainte la ultimul volum de sonete, al şaptelea, că este o carte care închide cercul,  prin care pun punct acestor stăruinţe insolite ale ultimilor ani, ca să fac loc altor proiecte. Până la urmă simţi o fundătură a drumului, un loc în care, dacă insişti, bătătoreşti poteca. Trebuie să cauţi şi alte cărări. Am scris insistent sonet şi chiar am declarat la început că voi scrie unul pe zi, apoi că voi scrie numai aşa ceva. Dar se mai schimbă omul, mai intervin clarificările de pe parcurs. Acum a venit vremea altor încercări, altor genuri literare, a romanului, poate a jurnalului de călătorie. Lucrez, în paralel, la un roman cu nuanţe autobiografice, dar care va fi mult mai mult decât atât, în care am datoria de a valorifica un caiet de memorii lăsat de tatăl meu, şi la jurnalul de călătorie al celor două luni petrecute în Canada, în cele mai importante comunităţi româneşti, de la Atlantic la Pacific, de la Vancouver la Montreal, ca actor şi scriitor, jucând de unul singur un spectacol pentru copiii comunităţilor de români. Un scenariu alcătuit din basmele mele. Am văzut multe, mi-am făcut notaţii multe, zilnice, şi cred că va fi o carte care va prezenta, cu amănunte, situaţia românilor de dincolo de ocean, cu bunele şi relele ei. Dar mă gândesc şi la o antologie a sonetelor mele, pentru că în afara ultimului volum, abia apărut la sfârşitul lui 2011, celelalte şase volume nu se mai găsesc în librării şi am senzaţia că nu mai păstrez legătura cu publicul, ceea ce îmi displace profund. Multe lucruri de făcut. Va trebui să-mi ordonez bine timpul zilnic, să nu mă împrăştii. Până la urmă e un sentiment de plinătate. Am ce face, doar să fiu sănătos. O carte va ieşi sigur anul acesta. Probabil, mai întâi, antologia sonetelor, ca să închei definitiv cercul.

Faculatativ :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Îngăduiţi-mi o destăinuire finală, un fel de Ars poetica. Când scriu mă desprind de real. Deseori nici nu ştiu bine unde sunt, trebuie să privesc în jur, într-un moment de pauză, ca să-mi dau seama că sunt la masa de scris sau la calculator ( ştiţi, eu scriu tot pe hârtie, cu multe ştersături, cu pixul în mână. Abia la finalul muncii, când consider că un text e încheiat, îl trec într-un fişier al calculatorului). Elementele introduse de mine în poezie, în momentul reţinerii lor în memorie, nu merg, ci plutesc, da. Starea aceasta de plutire e cea mai indicată cu putinţă, pentru mine, deoarece în imponderabilitate legăturile între obiecte, stări şi fenomene se fac altfel, cu mult mai multă libertate de mişcare, fără greutate şi cu asocieri insolite. De aici tonul particular, să-i spunem stilul inconfundabil, contribuţia mea la recrearea afectivităţii lumii. Asta fac, recreez stări, trăiri anterioare, le dau concreteţe, le certific existenţa particulară, mă eliberez de ele, le ofer celorlalţi, ca să le guste savoarea şi ineditul. Dacă sunt stări şi emoţii trăite la un anume grad de intensitate, poate peste limitele obişnuite, nu înseamnă că ele nu sunt reale, că nu pot fi reale. Ca să nu mai spun că o anume parte a sonetelor mele, mai ales cele din “Paingul Orb (Sonete 3)”, sunt nişte sonete, să le spunem, epice, în care apar personaje din imediata noastră apropiere, care trăiesc în mijlocul nostru şi reacţionează aşa cum vedem că o fac în fiecare zi. Nimic ireal în irealitatea mea poetică.

Eu nu pot scrie decât pe baza unor acumulări de experienţe personale care s-au decantat în timp şi acum pot să detaşez secvenţe ale trăirilor mele, să le ordonez cum vreau, până acolo încât iese altceva, care nu mai are caracter de autodestăinuire, dar se bazează pe ceva concret, trăit până la ultimele fibre, consumat în tensiune, în speranţă. Chiar şi atunci când plec de la o idee venită din exterior, modul în care o conduc pe traseul versurilor vine din acumulările mele anterioare. Se simte asta, mi se spune adesea. E ceva ce are adâncime şi emoţie necontrafăcută.

Nu iei condeiul în mână cu conştiinţa faptului că faci ceva uşor, că scapi de efort. Aici e o problemă care poate naşte o discuţie extrem de extinsă. Mă mărginesc să spun că, după convingerea mea, în acest punct se diferenţiază scriitorii între ei, dacă e posibil să facem o distincţie faţă de ceva care este atât de greu de cuantificat. Există o categorie de condeieri care scriu într-o stare de păguboasă euforie perpetuă, aţipind pe marginile colii de hârtie, care văd literatura ca pe ceva ce exprimă numai bucuria de a trăi, dragostea de viaţă, cerul senin, floricelele colorate, marea infinită, cerul întotdeauna albastru. Aceştia sunt pierduţi din start, pentru că, dincolo de imaginarul comun pe care îl folosesc, demonstrează că s-au oprit, cum mai spuneam, la primele nivele de înţelegere. Ei chiar jignesc actul creator, îi minimalizează importanţa şi rostul. Ceea ce iese din mâna unui scriitor adevărat e mult mai mult decât atât, este memorie, tensiune, interiorizare, experienţă particulară cu care îmbogăţeşte, insolit al imaginii şi al succesiunilor. In poezie nu reafirmi lucruri cunoscute, ci vii cu propria ta luciditate, experienţă şi capacitate de interiorizare, cu sugestiile tale unice. Altfel nu faci decât să repeţi ce s-a mai spus, căzând în amorf şi banal, când, de fapt, ar trebui să îmbogăţeşti. Iar îmbogăţirea nu se face fără efort. Scriind poezie, trăim într-un spaţiu al “amăgirilor”, al subiectivismului dus spre limitele sale. Ne amăgim că trăim în afară de timp, într-un spaţiu ideal, în care verbul se conduce după reguli particulare şi îşi asumă puteri magice. Dacă nu ar fi această credinţă în parcurgerea, prin poezie, în cazul meu prin sonet, a unui tărâm al furibundelor trăiri în vis, n-aş putea să scriu. O fac atunci când reuşesc să mă desprind, să consider cuvântul o armă cu flori la bandulieră. Atunci nu mă mai interesează ce este în jur. Poate nu mai ştiu nici în ce zi suntem, nici în ce anotimp. Poate nici nu mai contează dacă ştiu cum mă cheamă. Inspir într-o lume a acumulărilor mele, a trăirilor descoperite după adânci operaţiuni de defrişare prin carnea trăirilor, a emoţiilor de peste ani. Uneori legăturile între imagini se realizează după alte principii decât cele trăite deja. Experienţa le ştie, dar trăirea poetică le remodelează, le ordonează după principii proprii şi după starea de moment. De aceea poezia, când reuşeşte, este o modalitate de scriere şi de trăire profundă care recreează lumea. Dacă înţelegi asta cu adevărat, pe propria ta piele, ca să spun aşa, abia atunci însemnă că ai depăşit stadiul începutului şi mai ai şanse să faci ceva viabil.

În timpul celor aproximativ şapte ani de când scriu, am scos la iveală aproximativ 900 de sonete. Cum să mă opresc la unul dintre ele? Mi-e aproape imposibil să fac altceva decât să dau cu banul. Chiar şi aşa, până la urmă, este posibil să nu fiu mulţumit de alegere. Poate ar trebui să o facă altcineva. Dar, mă rog, nu vreau să rămân dator la vreo întrebare. Aleg unul care poate că prezintă zbaterea unor trăiri contemporane:

MI-AU ÎMPLÂNTAT UN AC ADÂNC ÎN SPATE

mi-au împlântat un ac adânc în spate

în insectar rămân răpuse urme

se zbat şi urlă hăituite-n turme

cădem răpuşi eternelor păcate

mâini şi picioare-n tencuială scurmă

descriu un cerc dar nu se pot abate

mă zbat cumplit să scap de sub lăcate

durerea-n pieptul ţeapăn nu se curmă

cu cât încerc să ies de sub strânsură

cu-atât se cască rana mai uşor

şi-n oase simt o crâncenă arsură

iar zborul slobod e amăgitor

îmi intră zgura nemilos în gură

şi-n juru-mi fluturi cu duiumul mor

Braşov, 2012