" Ai nevoie de
literatură în măsura în care nu poţi trăi fără ea. Or eu nu pot trăi fără L. N.
Tolstoi sau F. M. Dostoievski, nu pot trăi fără Balzac sau Eminescu, nu pot
trăi fără J. Steinbeck, M. Preda sau
Italo Svevo etc, dar pot trăi fără Ana Blandiana, Nicolae Breban sau Adrian
Păunescu… "
1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1. În primul rând eu nu cred în destin. Sună
extrem de pretenţios: destin. Fiecare individ se crede mai preţios/unic decât
este în realitate. În al doilea rand, cred în opţiune, deoarece opţiunea ramâne
calea prin care ne croim o anume existenţă, sau , după cum spui tu, ne edificăm
un destin.
În ceea ce mă priveşte, încă din copilarie am fost
luat în stăpânire de pasiuni durabile (nu toate). Ele au dat (şi mai dau) o
oarecare consistenţă vieţii mele.
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre
primele încercări literare.
2. La 49 de ani cu o carte de Convorbiri despre
Dumnezeu, Istorie, Iubire, Neam, Conştiinţă, Moarte etc., convorbiri purtate cu
Ciprian Voloc. Primele încercări literare...
Încă din copilarie, evident. Tot scriam poezii şi
făceam planuri cum să scriu cărţi de aventuri sau de istorie; şi-mi tot ziceam
că voi scrie cărţi importante. Nu le-am scris, nici nu le voi scrie. Deoarece
mă simt neputincios. Dacă citeşti/ai citit marii autori ai culturii, înţelegi
că niciodată nu vei ajunge să te apropii de ei, ca valoare. Şi atunci te
cuprinde neputinţa, gustul zădărniciei în faţa foii albe, întrebându-te: „La ce
bun”? „De ce ?” şi „Cui foloseşte scrisul tău?”. Nu-s deloc întrebări
gratuite...
M-am amăgit/mă amăgesc de o viaţă cu gândul că
fiecare om trebuie să depună mărturie despre sine, despre lumea în care
trăieşte. Poate fi mărturia ta folositoare cuiva, undeva, cândva?
Aşa cred, încă, căci dintotdeauna am avut, şi
continui să am, un adevărat cult pentru cuvântul scris sau rostit. Doar dacă
(cuvântul) nu este pocit, răstălmăcit, mincinos, degradat.
3.
Care a fost drumul până la prima carte ?
3. Unul nefiresc de lung, prea lung. Iar prima
carte pe care mi-am pus numele (Exorcismul tăcerii. Convorbiri între doi
anonimi)‚ se datorează‚ s-ar părea, nu întâmplării, ci destinului sau
amândurora la un loc. Iar destinul, în cazul de faţă, a purtat numele lui
Ciprian Voloc. Până la venirea sa, ca profesor, la liceul „Regina Maria”
(septembrie 1998) aproape că mă epuizasem în interminabile, sterile revolte,
frustrări. Tot aşteptam să apară cineva cu care să împărtăşesc aceleaşi valori,
să avem aceeaşi viziune asupra timpurilor noastre. Deoarece, în ciuda tinereţii sale, Ciprian Voloc, am
simţit repede acest adevăr, avea o conştiinţă limpede asupra rosturilor unei
fiinţe, pe pământ. Colegi fiind, simţindu-i seriozitatea, îi tot spuneam : „Hai
să scriem o carte împreună!”. „Ce fel de
carte? Despre ce anume să vorbim?”, întreba el. Foarte nesigur/nebulos îi
ziceam: „Să vorbim despre Dostoievski!” (una dintre obsesiile mele culturale).
Până la urmă, în decembrie 2001, am convenit că, în ianuarie 2002 vom începe o
carte. Nici eu, nici el nu ştiam despre ce vom vorbi. Am cumpărat un reportofon
şi, din ianuarie 2002, până în mai acelaşi an, ne-am întâlnit, în localul
liceului în care lucram, de 12 ori, rezultatul fiind cartea amintită ceva mai
devreme. El m-a forţat să mă aşez în faţa foii albe, apoi Traian Apetrei şi
chiar tu. Adu-ţi aminte, câţi ani ţi-ai pierdut timpul cu mine îndemnându-mă să
scriu şi nu te-am ascultat.
Cartea de care vorbesc a fost receptată ca una
neobişnuită, iar Traian Apetrei şi Paul Ungureanu au scris despre ea cuvinte
elogioase. Nu cu mult timp în urmă, Georgică Manole (Actualitatea Botoşăneană,
nr. 2250 din 11 mai 2007), aşadar la 5 (cinci) ani de la apariţia sa, o
consideră „o carte fundamentala..., una în care autorul îşi dezveleşte sufletul
în sensul filosofiei lui Noica”. Îi mulţumesc lui Georgică Manole pentru aceste
cuvinte, şi îl îmbrăţişez, dorindu-i tot binele de pe pământ.
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment
biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. Nu mă revendic de la nicio grupare culturală,
chiar dacă, împreună cu Ciprian Voloc şi Paul Gorban, am fondat, (ianuarie
2005), „Cercul de la Dorohoi”.
Nici un prieten nu mi-a marcat viaţa într-un chip esenţial (de altfel, mă
feresc ca dracu de tămâie de cuvântul prieten). Sunt, mă consider, un
autodidact, în ciuda aparenţelor.
Datorez mult, peste puterea de înţelegere
obişnuită, tatălui meu, Cozma, mort la 58 de ani, acum 28 de ani, şi lui
Dumnezeu cel neînţeles, care m-a ocrotit, scos din mari primejdii, mari
rătăciri, de nesfârşite ori.
Apoi datorez o infinită recunoştinţă lui Avram
Iancu, cât si lui Nicolae Bălcescu, ce m-au învăţat, mai bine ca oricine, că
unul dintre rosturile fundamentale ale omului este să îşi slujească naţiunea,
în orice condiţii, s-o iubească, tot fără condiţii, chiar dacă suferă pentru binele, dreptatea şi adevărul
ei. Cei doi, ca şi Mihai Eminescu, sunt pentru sufletul meu trei Hristoşi
româneşti, des invocaţi, din calcul politic/cultural şi fariseism, dar nu
urmaţi.
Aparţin, totuşi de gruparea din jurul „Intertextului”,
grupare care, din toamnă va scoate revista „Absolut Cultural”, revistă ce se
vrea un nou „Secol XX” sau cel puţin egală „Intertextului”, ca valoare. Despre
ultima, călătorind la
Chişinău si Cernăuţi, Eugenia Bulat, redactorul şef şi
directorul „Clipei siderale” din Basarabia, precum si Arcadie Opaiţ, poet de
foarte înaltă expresie artistică, preşedinte al Societăţii „Mihai Eminescu” din
Cernăuţi, luptător pentru cauza Românilor din Ucraina, au avut cuvinte de
apreciere mai mult decat laudative, pentru noi.
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare
problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5. Raporturile dintre scriitor şi Putere – vorbesc
de cele de suprafaţă, oficiale – sunt unele ca dintre stăpân şi slugă. Nicăieri
pe pământ Puterea nu dispreţuieşte mai adânc/complet pe omul care scrie, ca în
România. Puterea, ipochimenii ce-o reprezintă prin deciziile ei, prin urmările
acestor decizii ne marchează dramatic existenţa: n-ai bani să tipăreşti cărţi,
pensiile/salariile seamănă mai mult cu nişte pomeni date din dispreţ etc. Acum
câţiva ani l-am întrebat pe Dorin Baciu
cum/din ce trăieşte, iar el mi-a răspuns că din pensia de 80 Ron şi din
salariul soţiei! Şi este vorba, aici, de unul dintre cei mai valoroşi prozatori
pe care îi are România, la început de veac XXI. Iar scriitorii care nimeresc
sau sunt acceptaţi în interiorul Puterii îi cântă în strună acesteia. Se gudură
pe lângă ea, o pupă undeva, greţos, bălos, slugarnic. Avem o tradiţie în
domeniu, nu-i aşa? Mihail Sadoveanu, pentru care lumina venea numai de la
răsărit, M. Beniuc, care ştia şapte limbi şi ruseşte sau această veşnică
dezonoare pe conştiinţa literaturii române, Adrian Păunescu ce încă, iată, tot
în frunte se află, mai bine înfipt, zic eu, în structurile Puterii decât pe
timpul lui Ceauşescu, fiind, culmea cinismului, preşedintele Comisiei de
cultură a Parlamentului.
Problema raporturilor dintre scriitor si putere
este una ce ţine de conştiinţă şi responsabilitate. Rostul scriitorului
oriunde, oricând, este de a zmulge măştile Puterii. De a o arăta în toată
hidoşenia (urâţenia) sa. De a nu umbla cu cioara vopsită, cu jumătăţi de
măsură. De a spune adevărul, oricare ar fi el, până la capăt. De a răzbuna,
măcar pe această cale, milioanele de semeni pentru suferinţele, nedreptăţile de
care au parte tocmai din cauza puterii, oricare ar fi ea. Daca cei care aparţin
Puterii n-au conştiinţă, nici responsabilitate, sau o au doar formal, de
circumstanţă, scriitorul trebuie să o spună răspicat. Deoarece, o cred de o
viaţă, acesta este rostul unui scriitor cetăţean: acela de a fi preocupat de
problemele Cetăţii, de a lua atitudine, de a nu tace, de a nu accepta, să nu evadeze
în interiorul unei gândiri fricoase, laşe, de a scrie/spune adevărul (ce
banalitate!) nu în numele său, ci în numele semenilor săi.
Doar că, cel puţin aşa este la noi, la români,
adevărul nu cutremură conştiinţe, n-are impactul dorit. Odata ştiut/dezvăluit
(adevărul!) este daca nu uitat, ci ignorat cu dispreţ şi grosolănie. Nu am
dreptate? Am! Nu ştim cu toţii adevăruri ce ne-au compromis/deturnat destinele,
ca naţiune? Le ştim bine: confiscarea revoluţiei noastre sfinte din Decembrie
1989, eliberarea criminalilor (din acelaşi decembrie), folosirea bâtelor în
disputele politice (mineriadele!), premeditarea – cu o ură ascunsă de un zâmbet
ce este nu zâmbet, ci rictus satanic – trădării intereselor mari ale naţiunii
(vezi tratatele cu URSS, Rusia şi Ucraina), transformarea ţării într-un câmp al
jafului cu legea în mână. Şi totuşi, Ion Iliescu, căci la el mă gândesc,
trăieşte, înfloreşte, prosperă, scrie cărţi, dă sfaturi ca un veritabil pedagog
politic al naţiunii... Ce ruşine! Ce nenorocire! Într-o lume politică ca a
noastră, roasă până la os de minciună, necredinţă, trădare, dispreţ fată de om
şi destinul său, scriitorul este obligat să fie, înainte de toate cetăţean, iar
nu să experimenteze stilistic.
6.
Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,
pentru dvs., literatura română contemporană?
6. Ca o mare necunoscută. N-am întâlnit încă voci
care să mă cutremure. În ceea ce mă priveşte, rămân ataşat scriitorilor din
trecut. Şi care au fost, toate, mari conştiinţe. Ai nevoie de literatură în
măsura în care nu poţi trăi fără ea. Or eu nu pot trăi fără L. N. Tolstoi sau
F. M. Dostoievski, nu pot trăi fără Balzac sau Eminescu, nu pot trăi fără
J. Steinbeck, M. Preda sau Italo Svevo
etc, dar pot trăi fără Ana Blandiana, Nicolae Breban sau Adrian Păunescu…
7.
Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit
„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Există un timp al creaţiei doar atunci când
înţelegi că te sufoci dacă nu scrii, când simţi că nu poţi continua să trăieşti
dacă nu împărtăşeşti semenilor tăi gândirea ta, sufletul tau. În afara acestei
nevoi vitale exerciţiul creaţiei, în ciuda oricăror contraargumente, devine
unul cu totul inutil.
Împreună cu Ciprian Voloc încheiem volomul trei
din „ Exorcismul Tăcerii” pe care îl vom scoate peste câteva săptămâni, am gata
un studiu despre revista „Viaţa Românească”, de asemenea lucrez greu şi fără
nici o bucurie la o carte despre dimensiunea politică a vieţii şi operei lui
Titu Maiorescu, la care adaug o alta numită „Personalităţi ale românilor din
Ucraina”. Aştept să mă eliberez de aceste obligaţii spre a vedea încotro o
apuc. Doar dacă, vorba monşerului, timpul va mai avea răbdare...
Dorohoi, 2007
Faculataiv :
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera
dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc
pentru înţelegere.
UN OSTRACIZAT: IISUS
DIN NAZARET.
DESPRE ACTUALITATEA
MESAJULUI SĂU.
Oricât de multe exemple de dăruire/sacrificiu identificăm, atunci când
tragem linia, concluzia nu poate fi decât negativă: fapta, dacă nu este
generală/universală, se pierde, nu în anonimat, ci în marea indiferenţă, tot
universală. Înţeleg bine că tot ceea ce se raportează la om (istorie, religie,
cultură, morală, etc.) sau, mai bine zis, toate acestea, la care omul se
raportează, sunt, într-o măsură covârşitoare, ficţiuni; sau, dacă nu ficţiuni,
raportări convenţionale. Fratele meu, Jan, nu demult, într-o convorbire
transatlantică ceva mai lungă, mi-a vorbit despre viaţă - mai exact, ceea ce
noi denumim drept viaţă - ca despre o insuportabilă eroare. Sunt de partea
fratelui meu, iar a-mi detalia poziţia nu vreau să o fac. De un timp îndelungat
omenirea se tot afundă în murdărie; toate credinţele (în afara uneia) se
destramă sau se complac într-o ruşinoasă dependenţă, de formă; spiritul
fraternităţii autentice şi active a murit de mult; destrăbălarea generală, sub
toate aspectele, e demult un fapt împlinit; bunul plac, plăcerile de orice fel
(toate de o josnicie inimaginabilă), cruzimea indiferenţei au îngropat
definitiv Spiritul; preţ nu mai are Suferinţa, Jertfa şi Dreptatea, ci doar
aurul şi tot ce ţine de el; fiecare doreşte să aibă ceva, iar dacă are acel
ceva i se pare puţin, vrea mai mult. Nimeni nu este mulţumit de/cu ceea ce are;
vrea, dacă se poate, totul. Pe semenul său nu-l mai recunoaşte de semen decât
rânjind. Lăcomia nu mai are limite, iar cei ce flămânzesc de absenţa pâinii cea
de toate zilele au devenit şi mai mulţi. Această stare universală îmi dovedeşte
definitiva rătăcire a comunităţii umane, în ansamblul ei, rătăcire provocată de
o alegere greşită, în plan existenţial. Căci, în absenţa impunerii şi
practicării unei etici anumite, oamenii aleg greşit, aleg după bunul lor plac
sau nu ştiu ce să aleagă. O comunitate nu poate trăi, în interiorul vreunei
morale, în absenţa rigorii. Iar rigoarea etică este posibilă doar dacă omul
înţelege că va fi pedepsit, de nu o respectă. În absenţa fricii de pedeapsă,
omul justifică/alege orice comportament, numai să se plaseze în afara sau la
periferia moralei. Avem absolută nevoie de un Mare Inchizitor, dar ideal ar fi
ca acesta să fie conştiinţa. Dar Conştiinţa îi este dată omului şi pentru a se
disculpa/justifica de greşeală. Recunoscând greşeala, acţionăm nu spontan, ci
conform unui imperativ moral (impus, dar ulterior liber asumat). Nu aşa stau
lucrurile când vorbim de comunitate. Când tradiţia încă era vie, impunea
fiecăruia o rigoare etică/religioasă despre care comunitatea ştia că o ajută să
se perpetueze. Vremurile din urmă au lovit tradiţia chiar în inima ei,
aducând-o în pragul disoluţiei.
Dezordinea absolută, în sens
moral, poate fi explicată şi prin distrugerea tradiţiei. Distrugându-ne
tradiţiile, ne-am distrus şi sistemul moral clădit în timp; căci morala nu este
instinctuală, nu se edifică peste noapte, nu este rezultatul unor instituţii,
fie ele şi geniale, ci efectul elaborat/verificat pe care cutumele le au în
viaţa comunităţii. În ciuda excelentei tale argumentaţii, cred că actul moral
nu poate fi spontan. Spontan este animalul de pradă, obligat să-şi astâmpere
foamea sau să-şi satisfacă nevoia de a ucide. Dacă ai avea dreptate (că actul
moral este unul spontan) singurele cu adevărat morale ar fi femeile şi
animalele, deoarece ele sunt cu adevărat spontane, la modul absolut. A crede
aşa ceva (adică că toate femeile pot fi morale) se constituie în cea mai grea
blasfemie, la adresa lui Dumnezeu. Actul moral, prin excelenţă, este acela (ai
mare dreptate) ce te împiedică, sub orice formă, să faci rău semenului tău. Or,
după opinia mea, dacă am acţiona spontan/instinctual nimeni n-ar mai cruţa pe
nimeni. Observ că nu eşti de acord cu punctul meu de vedere, cu privire la Calvin şi „tirania” sa. Sunt încântat că ai altă
poziţie. Eu continui să cred că, dacă un om sau o comunitate se raportează la Dumnezeu, dar această
raportare nu se regăseşte şi-n comportament, trebuie ca cineva să oblige/impună
rigoarea etică necesară, chiar şi prin pedeapsă şi restricţii, deoarece,
deseori, în domeniul moralei, pedeapsa este o binecuvântare cerească. Numai că
istoria comunităţilor umane ţine de alte legi, iar accidente, atât de benefice,
ca cel al Genevei de la mijlocul secolului al XVI-lea, sunt rare. „Nu poţi avea o morală, dacă nu trăieşti în
interiorul unei adevărate religii”… (H.R.Patapievici, “Omul recent”). Ei, cum ştim când şi dacă trăim în interiorul unei
religii adevărate? Făcându-ne, oare, cruce sau bătând pământul, cu capul, de
cinci ori pe zi, aşa cum fac şi cei care trăiesc în fărădelegi şi minciună? Sau
acceptând, chiar şi prin impunere, un anume comportament, compatibil cu
dezideratul pe care-l urmăreşti? Ideal ar fi ca însuşi individul, dacă se crede
adept al unei religii, să-şi impună sieşi restricţii etice, în acord cu
credinţa sa.
Două exemple îmi dovedesc
valoarea restricţiilor de natură etico-religioasă. Primul este al lui
Blaise Pascal. Acesta, după noaptea în care a trăit revelaţia, a hotărât să
impună un tratament neiertător trupului său. Hrană, cât să nu moară. Apă, atât
cât avea nevoie. Vorba, scurtă şi rară. Gândul, doar la Dumnezeu şi la fiul său,
Iisus. Fapta, doar pe măsura gândului. Nu şi-a mai permis nici o frivolitate,
nici un zâmbet gratuit. Ne-a lăsat, ca mărturie a credinţei sale neprefăcute, „Cugetările” sale esenţiale (pe care le
am de la tine; uitând să-ţi mulţumesc, o fac acum). Iar după ce a murit,
apropiaţii săi i-au găsit mijlocul trupului încorsetat de un brâu aspru, cu
ţinte metalice, aplicat direct pe piele.
Al doilea exemplu
(pentru mine la fel de grăitor) este cel al lui L.N.Tolstoi. La începutul
anilor ’80 ai secolului al XIX-lea marele scriitor îşi trăia, din greu, criza
sa spirituală. A mărturisit adesea că nu ştia cum să o
depăşească, că s-a gândit şi la sinucidere, ca la o soluţie. Şi-a făcut publice gândurile sale. Refuza
să mai fie servit de slujitori. Îşi crea încălţămintea proprie cu mâinile sale.
Ara şi cosea ca un mujic. Voia, spre marea disperare a soţiei sale, Sofia
Andreevna, să renunţe la avere, pe care o ura profund. Împreună cu pelerinii, a
luat băţul în mână, căutând cu toată fiinţa sa un alt mod de viaţă. Iar
biserica rusă a fost dezgolită, prin gândurile sale făcute publice, de orice
travesti, arătându-i-se drept ceea ce este orice biserică: o instituţie lipsită
de substanţă religioasă, o impostoare. Rezultatul poziţiei lui Tolstoi a fost
pe măsura aşteptărilor: Biserica l-a excomunicat pe marele scriitor. Dar nu
acesta este exemplul legat de Tolstoi, ci altul. Ivan Turgheniev, după una din
lungile sale şederi la Paris
(era înlănţuit de o franţuzoaică - ce slăbiciune!), a trecut, pentru câteva
zile, pe la Iasnaia
Poliana. Şi, pentru a arăta familiei lui Tolstoi că este un
om la „modă”, că nu trăieşte degeaba la Paris, într-o zi le dovedeşte „modernitatea” sa
prin ultimul stil de dans apărut, atunci, în capitala franceză, can-can-ul,
ţopăind prin faţa asistenţei încântate. Scălâmbăielile lui Turgheniev l-au
mâhnit, scârbit profund pe L.N.Tolstoi, după cum notează el în „Jurnal”. Pentru că am ajuns, chiar şi
fugitiv, la L.N.Tolstoi,
nu ezit să subliniez poziţia sa despre Biserică, exprimată prin gândurile unui
personaj din romanul său „Învierea”,
Nehliudov, poziţie pe care o împărtăşesc: „Nici
unuia dintre cei de faţă, începând cu preotul şi directorul şi sfârşind cu
Maslova, nu-i trecuse prin minte că acel Iisus, al cărui nume îl pomenise
preotul de atâtea ori cu glas şuierător, preaslăvindu-l prin tot felul de
cuvinte ciudate, era împotriva a tot ceea ce se petrecea aici: era împotriva nu
numai a acestei vorbării fără rost şi a vrăjitoriei pângăritoare, pe care o
făceau preoţii-învăţători cu vinul şi cu pâinea, dar a interzis în chipul cel mai
hotărât oamenilor să numească învăţători pe alţi semeni de-ai lor; le-a
interzis să se roage în biserici, poruncind să se roage, fiecare, în
singurătate; a interzis bisericile chiar, spunând că el a venit să le dărâme,
şi că trebuie să te închini nu în biserică, ci în suflet şi în adevăr; şi, mai
ales, a interzis nu numai judecarea oamenilor şi întemniţarea lor în închisori,
chinuirea, înjosirea şi canonizarea lor, aşa cum se făcea aici, dar a interzis
orice silnicie asupra oamenilor, spunând că el a venit să dea celor înrobiţi
libertatea. Nici unul dintre cei de faţă nu-şi dăduse seama că tot ceea ce se
petrecea aici (în închisoare, n.n) era cea mai mare pângărire şi batjocorire a
lui Christos însuşi, în numele căruia se făceau toate acestea. Nimănui nu-i
dăduse prin gând că crucea aurită, cu medalioane smălţuite la capete, cu care
ieşise preotul şi pe care o dădea tuturor să o sărute, nu era altceva decât
simbolul uneltei de tortură, pe care pătimise Iisus tocmai pentru că
interzisese tot ceea ce se făcea acum aici în numele lui. Nimănui nu-i trecuse
prin cap că toţi aceşti preoţi, care îşi închipuie că, mâncând pâine şi vin,
mănâncă şi beau trupul şi sângele lui Christos, într-adevăr mănâncă şi beau
trupul şi sângele, prin faptul că nu numai că-i înşală pe , cu
fiinţa cărora s-a identificat Christos, dar îi lipsesc de cel mai mare bine
şi-i aruncă în chinurile cele mai crunte, ascunzând oamenilor acel adevăr pe
care l-a adus el pe pământ” . (L.Tolstoi, „Învierea”, Ed. a II-a, p. 161-162).
Din câte cunosc, eşti un bun cunoscător al
creştinismului, aşa că, a continua discuţia, pe această temă, ar fi, din partea
mea, un fapt riscant, recunoscând superficiala mea cunoaştere a problemei. Şi
totuşi, tocmai pe acest Iisus, căruia tu i-ai desluşit „contradicţii grave” şi „lipsă
de coerenţă”, l-a urmat, după atât de lungi ezitări, Maica Tereza. Ea nu a
găsit în cuvintele lui Iisus nici contradicţii, cu atât mai puţin semne de
confuzie. A înţeles că Iisus a poruncit să-ţi iubeşti şi să-ţi slujeşti aproapele,
îndeosebi pe cel umil, şi, ascultându-i porunca, l-a iubit şi slujit pe
aproapele său căzut în nenorocire. Dar exemplul său rămâne singular. Ar fi
nevoie de câteva milioane de Maica Tereza pentru ca cei umili şi dezmoşteniţi
să dispară. Chiar dacă instituţiile create de ea continuă să existe şi după
moartea sa, tot nu-i de ajuns; numărul celor oropsiţi şi uitaţi, şi de oameni,
şi de Dumnezeu, este şi mai mare, căci bogaţii lumii îi ajută pe cei nenorociţi
doar cu ce le scapă printre degete, şi cu nimic mai mult. Am să dau drept
exemplu felul în care s-au purtat, imediat după 1989, cu Maica Tereza, cei care
au preluat, prin crimă şi minciună, puterea, în România. În 1990, Maica Tereza
a sosit la Bucureşti
pentru a-şi întemeia şi la noi filiale ale instituţiilor sale, spre a-i ajuta
pe cei fără de noroc. Timp de trei săptămâni a tot încercat să-l vadă pe Petre
Roman, dar acesta n-a primit-o. Ministrul Sănătăţii de atunci, având treabă pe la Petre Roman, a zărit-o
pe Maica Tereza în anticameră, şi, recunoscând-o, i-a facilitat întâlnirea cu „revoluţionarul” cel mare din decembrie
1989. Care a fost rezultatul demersurilor sale pe lângă Petre Roman, nu ştiu.
N-am auzit de existenţa vreunei filiale, în România, a instituţiilor caritabile
ale Maicii Tereza. Dacă, la
Bucureşti, Maica Tereza a aşteptat trei săptămâni pentru a-l
vedea pe şeful guvernului, la
Moscova, în două ore, Boris Elţîn a primit-o, a îmbrăţişat-o,
i-a găsit şi sediu (era să zic „locaţie”, că tot e la modă cuvântul). Tot în
legătură cu Maica Tereza este folositor să amintesc că, atât timp cât a trăit,
a călătorit gratuit pe toate liniile aeriene din lume, cu excepţia TAROM, ce a
obligat-o să-şi plătească călătoriile! Această ruşine a fost posibilă la
poporul ce se crede creştin de două mii de ani, după cum se tot umflă în pene
popimea, şi care o are drept “ocrotitoare”,
chipurile, pe Maria, mama lui Iisus!!!
Exemplul Maicii Tereza te
contrazice totuşi în modul cel mai direct, după cum, se pare, recunoşti tacit
şi tu, într-un final. Sunt sigur - şi în aceasta văd eu riscul unor
contraziceri sterile, inutile, cu tine - că tu nu poţi crede pe nimeni, cu
excepţia rezultatelor, concluziilor pe care le identifici uzând de logica ta
implacabilă. Pui prea mare accent pe claritatea unor texte, care trebuie să fie
ori/ori, şi care să nu conţină semne de întrebare, făcând abstracţie de faptul
că un mesaj, precum cel al lui Iisus, a fost exclusiv oral, iar cei ce l-au
notat, au făcut-o mai târziu; aşa se explică unele inadvertenţe, prin redarea
greşită, trunchiată, a cuvintelor sale, de către evanghelişti, şi nu dintr-o
confuzie a spuselor Nazarineanului. Cei care au vrut să creadă în El au depăşit
orice ambiguitate textuală, dificultăţile pe care le-au întâmpinat, rareori
depăşite, ţinând de cu totul altă natură: cum să trăiască după învăţătura sa,
cum să-şi înfrângă propria natură sau să-şi depăşească limitele, barierele pe
care le construieşte, mereu, aceeaşi natură, în drumul spre eliberare. Aşa simt
eu: oricine crede, oricine are siguranţa credinţei sale, devine un om cu totul
liber. Aici, adică în neputinţa de a crede, găsesc eu drama fiecărui individ.
Diferenţa este dată de motivul (de motivele) care îl împiedică pe acel cineva
să creadă.
Nu vreau deloc să refuz a
vedea lumea în care trăiesc aşa cum se dezveleşte ea ochilor noştri. Ei bine,
această lume, nu de credinţă este ea însetată, nu de argumente şi dovezi despre
rostul credinţei în viaţă, nu, ea are nevoie doar de plăceri de orice natură
(pe care, spre marea mea surprindere, tu le justifici), divertisment, averi,
poziţii sociale, aşa-zisă glorie, laudă de sine, punere în „valoare” a calităţilor proprii, „fericire” şi „iubire”
ordinare, răzbunare pe semenul său, etc. Nu Iisus şi învăţătura lui sunt de
vină dacă creştinismul, recunosc şi eu, se află într-o clară cădere liberă, ci
demonizarea lumii, de la un capăt la altul. Credeam, mai cred încă, că Dumnezeu
a fugit dintre oameni, sau, mai bine zis, a fost izgonit din lumea aceasta,
înlocuit fiind cu tot felul de surogate ce-i poartă, în batjocură, numele.
Numai eu ştiu povara grea, îndelungată, a puţinei mele credinţe şi a
ambiguităţii în care mă complac, în relaţia cu Dumnezeu (pe care am disperat
să-l mai caut, altundeva decât în mine). M-am întâlnit, în octombrie 2004, după
28 de ani, cu o femeie (pe care în adolescenţă am iubit-o), cu totul
întâmplător. Era într-o joi, iar eu plecam spre Dorohoi, dinspre Tătărăşeni, cu
autobuzul de 17, iar ea spre Bucureşti. Eram numai noi doi, în maşină, şi până la Dorohoi am tot vorbit, repede
şi amestecat. Ea m-a întrebat, printre altele, cu ce mă ocup; i-am răspuns că
tot îl caut pe Dumnezeu şi nu reuşesc să-l găsesc nicăieri. Atunci ea mi-a pus
un deget pe frunte zicând: „Cum poţi
spune aşa ceva, Dumnezeu este aici, în tine”. Aşadar, ea ştia, probabil de
o viaţă, unde poate fi găsit Dumnezeu, iar eu nu ştiu… Sau, ştiam, dar refuzam
să recunosc că sunt şi eu, ca toţi, sub puterea unor forţe care n-au nici o
legătură cu ceea ce, fariseic, zic că tot caut.
Aşadar, cum să-l identificăm
pe Dumnezeu, cum să-i desluşim chipul, dacă este adevărat că se află în noi?
Dacă Dumnezeu poate fi găsit în om, de ce lumea se lasă demonizată? Este
Dumnezeu absent, sau, mai bine spus, l-au izgonit oamenii pe Dumnezeu, din
lumea lor? Aşa se pare, iar motivele acestui infinit şi perpetuu deicid eu nu
pot să le desluşesc. Prin anii '70-'80 s-a bucurat de răspândire şi aprecieri
un film de Fr. Truffaut, „Fahrenheit 451”, F451 fiind
temperatura la care arde hârtia. Filmul ne avertiza că sunt posibile societăţi
în care cărţile vor fi izgonite, iar cei ce doresc să citească cărţi vor fi
vânaţi. Cerberii din film reuşeau să găsească orice carte ascunsă, iar cel ce
călca ordinul de a nu citi era imediat arestat. Sigur că filmul lui Truffaut
făcea trimitere directă şi la sistemul totalitar comunist ce părea, atunci,
nemuritor. Ceea ce vreau eu să spun, cu acest exemplu, este că, în ciuda certei
sălbăticiri, degradări, demonizări a lumii, mici insule umane, ce se identifică
cu adevărat cu învăţătura în care cred, fie ea a lui Iisus, Buddha, Zarathustra
sau Shiva, Brahman etc., vor şti că nu erudiţia şi hipercriticismul pot fi
soluţiile de care au nevoie, nu căutarea cuvântului revelat autentic, căci,
înţeleg ele, nu există cuvinte care să poată cuprinde adevărul. Şi-atunci,
aceşti iniţiaţi, crezând, trec la faptă, împuţinând suferinţa şi răul din lume,
negândindu-se o clipă la ei şi la răsplata ce o vor primi. La mine, în Havârna,
este un bărbat protestant, săpător şi făcător de fântâni, Bordeianu, care, la
începtul anilor ’90, a ajutat pe mulţi aflaţi în suferinţă. A înzestrat şi
măritat fete sărace, dar cinstite; a construit fântâni, a dat, în stânga şi în
dreapta, hrană, celor care aveau nevoie. Cu ani în urmă, interesându-mă, cu
discreţie, de el, cineva mi-a spus că, după ce acest om mare şi drept s-a
întors dintr-una din călătoriile sale caritabile, şi-a desfăcut mâinile
neputincios, zicând: „Sunt prea mulţi
săraci! Eu nu am putere să-i ajut pe toţi!”. Ei bine, cazul pe care tocmai
l-am pomenit este rarisim, dar el ar putea, dacă s-ar generaliza, împuţina
suferinţa şi reclădi o fraternitate activă, şi nu doar afişată, cum se petrece
de cele mai multe ori.
Maica Tereza n-a vorbit
doar, făcând, după cum ştim, mărturia iubirii de oameni, ca semn tare că, iubind
şi slujind oamenii, ea îl iubeşte şi slujeşte pe Iisus. Dar, pentru a-i ajuta
pe oameni trebuie, înainte de toate, să-i iubeşti; adică, nu să iubeşti orice
fel de om, zic eu, ci doar pe cel aflat în nevoie şi suferinţă; căci Iisus a
venit nu pentru aşa-zişii puternici ai acestei lumi, nu pentru scârnăvia ce nu
se mai satură de propria sa măreţie, de averi dobândite prin hoţie, ci pentru
cel doborât de disperare şi scârbă, de singurătate şi boală. Ce mai trebuie ca
să-ţi ajuţi aproapele, sau chiar să-l iubeşti? Nae Ionescu zice şi crede că
iubirea de aproapele nu este posibilă dacă omul nu se iubeşte pe sine! Aşadar,
crede filosoful român, în secţiunea “Iubeşte-ţi
aproapele ca pe tine însuţi”, din al său “Curs de metafizică”, iubirea semenului pleacă din prea multă
iubire de sine! Nu ştiu dacă am înţeles corect gândul lui Nae Ionescu, dar
prostie mai mare, cred, nu mi-a fost dat să citesc. Dacă iubirea de sine s-ar
constitui într-o condiţie a iubirii aproapelui atunci noi am trăi, fără să
ştim, încă de la geneză, într-o lume perfectă!!!
Nu vreau să mă tot repet,
dar una din cauzele căderii noastre izvorăşte tocmai din prea multa iubire de
sine. Nae Ionescu se referea, probabil, la omul capabil de sforţări perpetui,
eugenice, în urma cărora să se producă translaţia iubirii, de la mine către
tine, de la noi către voi, etc. Poate fi vreun adevăr ascuns şi aici… Înţeleg
bine că trebuie să încetez de a mai vorbi despre Iisus şi învăţătura sa. O fac
popii zilnic, gâlgâind şi plini de sine. Revin, reafirm opinia că doar vorbele,
într-o cauză aşa de gravă, sunt cu totul insuficiente. Dacă simt neputinţa de a
făptui, în direcţia marilor Lui îndemnuri, nu-mi rămâne decât soluţia
retragerii în sine; o retragere dominată doar de memorie şi chinurile ei, controlată
şi luminată de întâlniri/reîntâlniri cu spiritele autentice ale culturii; o
retragere benevolă, dar supusă continuu unor remuşcări atroce, provocate de
acuta prezenţă, mereu reînnoita amintire a marilor greşeli înfăptuite cu voie
sau fără de voie; Gabriel Liiceanu (în „Uşa
interzisă”) crede că remuşcarea este cea mai grea pedeapsă pe care şi-o dă
orice individ moral; că remuşcarea „este
una atât de cumplită încât, în faţa lui Dumnezeu, ea face superfluă orice
pedeapsă”. Dacă filosoful român are dreptate, încă
nu-i totul pierdut. Înţeleg bine că lumea, aşa cum este ea clădită,
structurată, poartă în sine germenii unei viitoare derapări într-un haos,
într-o barbarie care nu va putea fi nici pe departe comparată cu vreo altă
epocă din istorie. Înţeleg bine
că omul, după toate semnele, nu are nevoie deloc de morală, cu atât mai puţin
de a-l căuta pe Dumnezeu. El se mulţumeşte doar cu surogate, cu fantoşe.
Acceptăm să trăim într-o lume în care imoralitatea nu este percepută drept ceea
ce este; ascundem mereu de noi înşine şi de celălalt adevărata faţă a
sufletului nostru; acceptăm, fără prea multe întrebări, că banala etică
duminicală se constituie în singura formă de morală.
Uităm, tot timpul, ignorăm
că Iisus nu s-a jucat deloc cu vorbele şi că a murit, pentru adevărurile sale.
Moartea şi învierea lui Iisus au devenit prilej de bâlci pentru toţi (mai
vârtos pentru popime), ocazii prin care specia se dedă dezmăţului şi mai
frenetic. Îl ucidem, în fiecare clipă, pe Iisus, cu indiferenţa noastră câinească,
rostind vorbe precum „iubire”,
„credinţă”, „Dumnezeu”, „dragoste”, neînţelegând că suntem, după felul în
care trăim, obligaţi să ne pecetluim buzele, când trebuie să rostim aceste
cuvinte. Semenul nu ne mai este frate, fratele nu se mai poartă ca un frate,
suferinţa atâtor fraţi şi surori ne lasă rece, jertfa nu mai are, cu adevărat,
nici un preţ, şi nici nu mai este răscumpărată. Am devenit dependenţi şi fideli
nu firii noastre interioare adevărate, ci opiniei publice, căreia-i sacrificăm
totul. Ne travestim mereu, ca să „dăm” bine în ochii celorlalţi, crezând că
identitatea noastră reală este doar aceea pe care o avem în ochii celor de
lângă noi. Judecătorul nostru, până la Dumnezeu, nu ne mai este conştiinţa, ci opinia
publică; trăim într-un aer irespirabil, în care cloaca zilnică este
înfrumuseţată precum o curvă ordinară. Acceptăm orice compromis, de orice
natură ar fi el, numai să ne fie nouă bine sau să dobândim odiosul profit. Nici
o tragedie, oricât de amplă, nu ne mai impresionează. Ne adăpăm sufletele,
zilnic, zilnic, din apă mocirloasă, urât mirositoare, dar ne simţim ca nişte
îngeri. Cât timp va mai stăpâni murdăria minciunii şi trufiei peste vieţile
noastre, nu ştiu. Ştiu bine, însă, că timpul se accelerează şi că vom deveni,
noi înşine pentru noi înşine, o problemă şi mai gravă decât suntem,
provocându-ne, cu bună ştiinţă, un colaps general, pe care nu avem puterea de
a-l evita. Iar pe Iisus, dacă nu au reuşit, timp de două mii de ani, să-l ucidă
şi să-l îngroape definitiv, marii interpreţi de texte, marile „minţi” filosofice, îndeosebi Biserica
cea universală şi mincinoasă, nu-l vor ucide nici vremurile ce vor veni. Se va
ascunde, va supravieţui doar în inima omului împovărat de suferinţă, dar
însetat, veşnic, de iubire şi lumină curată. La fel cum nu va muri nici unul
dintre marii creatori de coduri morale, deoarece, mereu, vom fi determinaţi,
chiar şi fără voia noastră, de a opta, în plan etic. Dar, pentru a opta în
această chestiune, vital este să ştim sigur că putem deosebi binele de rău.
Binele îl considerăm, fiecare, drept ceea ce ne adaugă nouă mulţumire, iar
răul, invers. Binele meu nu poate fi universal, dar răul meu este şi al tău, al
tuturor. Iar răul s-a lipit de om şi de istoria sa, devenind marele complice,
marele făcător şi distrugător de destine. Dramatic, pentru ultimul secol, a
devenit faptul că răul a fost vopsit în culori pe care milioane de oameni le-au
urmat, murind sau fiind ucise pentru el. Pentru a izgoni răul din noi, dar şi
din istorie, suntem obligaţi să ne uităm în oglindă, să recunoaştem, fără
cruţare, ceea ce suntem: o specie schilodită, incapabilă să dea un răspuns
pozitiv provocărilor mereu prezente ale Răului. Acesta ar fi primul pas, dar
cel mai important: o recunoaştere de sine profundă, a tuturor, în baza căreia
să fim siguri de ceea ce suntem capabili, atât în bine, cât şi în rău. Abia
după aceasta putem să ieşim din rătăcire, apoi să păşim pe un drum sigur şi
drept. Dacă vom avea voinţa şi puterea de a ne elibera de rău, dacă vom depăşi
întunecata cădere de azi, nu ştiu… Ştiu, însă, că trebuie, cu orice chip, să
încercăm. Iar dacă nu vom reuşi, doar noi să ne fim acuzatori şi judecători
neiertători, lăsându-l deoparte pe Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât, având
atâta timp pentru noi, ni l-am irosit, maimuţărindu-l zilnic. (« FRAGMENT
DIN “EXORCISMUL TĂCERII”)
Dorohoi, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu