"...scriitorul, prin opera sa, deţine o putere considerabilă, asupra
cititorilor săi. Depinde de anvergura aurei sale, dar şi de faima sa, ca
această putere să se prelungească şi în planul a ceea ce noi numim, îndeobşte,
„politicul”. Practic, fiecare dintre noi face politică, în calitate de
participant la viaţa politică a democraţiei formale în care trăim, iar, dacă ne
facem publice gândurile, în calitate de scriitori, atunci nu putem face
abstracţie nici de aceste convingeri pe care le exprimăm, de obicei, în
particular. "
1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?
Răspuns : destinul e o chestiune ce pare,
oamenilor, la fel de incertă ca şi reuşita celor mai multe dintre opţiunile lor
zilnice. Dacă destinul ar avea acest înţeles, şi pentru scriitor, atunci ar fi
vorba de vreun ins rătăcit, nu ştiu cum, printre iubitorii spiritului şi-aiu
literelor. Asta, pentru că nu poate crea, la un nivel superior (sau minim
acceptabil), decât acela ce simte că posedă un destin, al său, că are ceva de
spus, în panorama vieţii culturale, şi nu oricum, ci să simtă că se poate face
voce a ceva ce este mai presus decât el, dându-i viaţă, totodată.
2. Istoria literaturii
consemnează uneori arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs. când
credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment. Vorbiţi-ne câte ceva
despre primele dvs. încercări literare.
Răspuns: debutul coincide, cred, pentru mine, cu conştientizarea trezirii
propriei mele conştiinţe. Da, nu e un pleonasm, deoarece, încă de mici copii,
conştientizăm tot felul de lucruri, mai puţin
faptul că propria noastră conştiinţă se poate privi, pe sine, ca pe un
lucru străin, ca şi cum, până în acel moment al existenţei ei, nu a mai făcut,
acest lucru. Or, clipa respectivă este crucială, şi nu o poţi uita. În cazul
meu, trezirea s-a petrecut pe când aveam vârsta de 17 ani şi jumătate,
aflându-mă pe meleagurile municipiului în care a văzut şi Eminescu lumina
zilei, în timpul studiilor mele liceale. Şi, cum conştientizarea propriei
condiţii, de către conştiinţa însăşi, înseamnă, de fapt, conştientizarea
naturii sale muritoare, am trăit, ani buni, cu spaima morţii, ceea ce m-a
marcat în chip decisiv, împingându-mă şi mai mult către spiritualitate.
Destinul scriitorului şi aql omului de cultură nu este, în fond, altceva decât
destinul omului care-şi descoperă umanitatea, care se vrea, astfel, ca om,
ajungând să se interogheze, neîntrerupt, cum se poate clădi, mai bine, ca om,
întrebare ce nu-l mai poate părăsi, până în clipa în care moartea chiar
survine, Dar, efectul pe care ea este menită să îl producă l-a produs deja,
demult, astfel că venirea ei este ceva firesc şi neduşmănos, precum în cazul celorlalţi
dintre muritori.
3. Care a fost drumul până la
prima carte?
Răspuns : prima carte mi-o imaginam pe
undeva, pe la 40 de ani. Deseori m-am întrebat dacă voi ajunge să scriu şi eu,
vreodată, o carte, şi îmi spuneam că voi publica, probabil, nişte cugetări, cam
pe la această vârstă, când, presupuneam eu, trebuiau să se fi adunat destule.
Or, realitatea avea să mă contrazică, deoarece, pe la 25 de ani, aveam deja
câteva caiete cu însemnări, ce se puteau preta, forarte bine, spre a fi
publicate. Numai că eu mă raportam, cum o fac şi acum, de altfel, la spiritele
cele mai mari, ale culturii, faţă de care nu puteam să mă percep decât ca fiind
mic, foarte mic, zicându-mi că nu am, prin comparaţie cu ele, cu adevărat, un
cuvânt, de spus. Astfel se face că numai o întâmplare m-a făcut să debutez, la
vârsta de 27 de ani: întâlnirea cu Gică Manole. Începerea lucrului la pima
noastră carte (« Exorcismul tăcerii. Convorbiri între doi anonimi » –
Ed. Axa, Botoşani, 2002) avea să se constituie într-o experienţă revelatoare,
pentru fiecare dintre noi,ce avea să îmi schimbe reperele, în aşa măsură încât
să mă facă să înţeleg că marile spirite se nasc, pe ele însele, nu dintr-odată,
ci treptat, printr-un urcuş continuu.
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare literară,
prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Răspuns: de o grupare literară nu am aparţinut, la începutul carierei mele,
iar, ulterior, am fondat una, împreună cu Gică Manole şi Paul Gorban („Cercul
de la Dorohoi”
– ianuarie 2005). În prezent, fac parte din gruparea reunită în jurul revistei
de cultură Intertext şi în jurul
provocării complexe ce se va intitula, din toamnă, Absolut Cultural, o
premieră, cu siguranţă, pentru spaţiul cultural botoşănean şi, de ce nu, şi
pentru cel românesc. Dintre personalităţile în viaţă, ce mi-au marcat
existenţa, amintesc pe cale cu care am avut şi am legături mai strânse: Ioan
Luca, Gică Manole, Valerian Ţopa, Paul Gorban, Petruţ Pârvescu, Constantin
Marin.
5. Raportul dintre conştiinţă,
politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În
aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor,
dintre scriitor şi putere?
Răspuns: scriitorul, prin opera sa, deţine o putere considerabilă, asupra
cititorilor săi. Depinde de anvergura aurei sale, dar şi de faima sa, ca
această putere să se prelungească şi în planul a ceea ce noi numim, îndeobşte,
„politicul”. Practic, fiecare dintre noi face politică, în calitate de
participant la viaţa politică a democraţiei formale în care trăim, iar, dacă ne
facem publice gândurile, în calitate de scriitori, atunci nu putem face
abstracţie nici de aceste convingeri pe care le exprimăm, de obicei, în
particular. Cenzura ar apare, aşadar, abia în momentul în care scriitorul îşi
face publice gândurile, el trebuind să se întrebe cărora dintre ele să le ofere
spaţiului interactiv al lecturii, fiind vorba, aşadar, de o autocenzură. Altminteri, scriitorul nu poate fi cenzurat,
cu adevărat, date fiind mijloacele sale infinite, de exprimare, ce pot fi
nelimitat învăluite şi încifrate. În ce priveşte participarea activă, a
scriitorului, la viaţa politică propriu-zisă, aceasta ţine de vocaţia sa, ea
neavând cum să se suprapună activităţii artistico-culturale, în esenţa ei. Doar
că, nefiind o viaţă politică normală, sănătoasă, la noi, nu văd cum şi-ar putea
menţine spaţiul intim, atât de necesar manifestării spiritului creator. Sunt
câteva cazuri, la noi, de oameni de cultură care au intrat în politică, după
1989, şi care s-au retras, în cele din urmă, şi din acest motiv, cu
siguranţă.
6. Literatura – la frontiera
mileniului III. Din această perspectivă cum apare pentru dvs. literatura română
contemporană?
Răspuns: literatura română contemporană îşi trăieşte viaţa ei, cu experimente,
cu controverse, cu polemici, cu provocări, etc., aşa cum a făcut-o şi până
acum, de-a lungul existenţei sale. Aşa-numitele „morţi”, ale literaturii, nu
sunt decât percepţii eronate, ale celor ce vor să aibă, din prezent,
perspectiva şi asupra modului în care viitorul va percepe, acest prezent, însă
preocuparea excesivă pentru prezent, pentru modul în care vom fi receptaţi,
noi, cei de astăzi, denotă tocmai sterilitatea prezentă a spiritelor ce-şi pun
această problemă. Ca atare, este problema lor, nu a literaturii române
contemporane.
7. Credeţi că există un timp
anume pentru creaţie, sau este vorba despre un anumit „program” al
scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
Răspuns: timpul creaţiei este chiar creaţia timpului, mai precis creaţia
timpului vieţii noastre… Aşa că, depinde de felul în care fiecare dintre noi
înţelege şi alege să-şi gestioneze viaţa. Dacă mă apuc să număr, cred că în
prezent lucrez simultan la vreo… 10 cărţi!!! Pe de o parte, al treilea volum al
trilogiei „Exorcismul tăcerii”, scrisă în colaborare cu Gică Manole, apoi, un
volum de critică de film, încă unul de exegeză asupra filosofiei antice, şi
încă vreo şapte cărţi de experiment literar, asupra cărora prefer să păstrez
tăcerea… Căci, exorcizarea noastră, prin creaţie, nu înseamnă dizolvarea
totală, în cuvânt, a tăcerii, ci tocmai valorizarea ei…
Dorohoi, 2008
Faculataiv :
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera
dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc
pentru înţelegere.
ESENŢA MORALEI ŞI-A MORALITĂŢII
Contradicţia între
spusele lui Iisus (Luca, 6: 27-28; Luca, 19:27) este deosebit de gravă, şi nu
poate fi justificată nicicum, cu atât mai puţin ignorată! Ea se referă nu la un
dat periferic, al mesajului creştin, ci chiar la ceea ce se consideră a fi,
îndeobşte, miezul acestuia! O astfel de contradicţie (mai cu seamă fiind
menţionată de Luca, ce trece, în ochii multor exegeţi, drept un evanghelist cu
un deosebit simţ istoric) nu mă face să fiu înverşunat, împotriva lui Iisus, ci
doar sceptic, iar asta din pricină că nu posed instrumente credibile,
suficiente, pentru a tranşa situaţia în favoarea vreuneia dintre cele două
spuse! Mai grav e că nici dumneavoastră nu le posedaţi, şi nici Biserica (căci,
dacă totul ar fi fost limpede, ce nevoie
ar mai fi fost de teologie?!),
dar totuşi, asemeni acesteia din urmă, vă decideţi, în baza unor misterioase
temeiuri, în favoarea primului pasaj (din Luca, 6: 27-28, ce apare şi în Matei,
5:44). Şi Biserica a făcut gargară, de-a lungul istoriei sale, în seama lui,
după cum şi l-a revendicat şi pe celălalt (Luca, 19:27), atunci când a fost
nevoită, asemeni lui Jehan Calvin, să recurgă la măsuri radicale, represive, ce
ar fi decretate astăzi drept terorism instituţionalizat, drept genocid
legiferat! Situaţia e complexă, şi în cazul în care acceptăm că cele două spuse
aparţin, cu adevărat, lui Iisus, şi în cazul în care considerăm evangheliile
drept surse inautentice, necredibile. Cert este că abia nesesizarea unei astfel
de contradicţii grave îmi pare a fi semn de superficialitate, de orbire, de ură
faţă de oricine pune la îndoială un anume statut al lui Iisus, afirmat sau
consfinţit de către o tradiţie sau de vreo conştiinţă individuală oarecare!
Este, ignorarea lipsei de coerenţă, într-o asemenea problemă, de o importanţă
vitală (e vorba de atitudinea ce trebuie adoptată faţă de vrăjmaşi), semn al
unei aderări lăuntrice, profund iraţionale, la o anume percepţie asupra lui
Iisus, pe care, constat, nici nu vă trece prin gând să o supuneţi îndoielii.
Sunteţi suspect de sigur, pe dumneavoastră, când afirmaţi utilitatea şi
omenitatea mesajului lui Iisus, dar când v-am solicitat o expunere cât de cât
concretă, mai amănunţită, a acestuia, mi-aţi replicat că nu e cazul să o faceţi
aici şi că e cu neputinţă ca eu să nu îl cunosc… Ei bine, ceea ce eu cunosc
este că, în majoritatea aspectelor sale vitale, el comportă grave,
inimaginabile contradicţii, între care este cu neputinţă, pe baze raţionale, pe
temeiul unor argumente solide, să se opteze (comparaţi, de pildă, Matei, 10:35 cu Matei, 12:25; Matei, 19:6 cu
Matei, 19:29; Matei, 5:17 cu Matei,
9:17; Luca, 6:37 cu Luca, 12:57;
Ioan, 5:22 cu Ioan, 8:15, etc.,
acestea nefiind decât câteva contradicţii doctrinare (care nu ilustrează
dezacordul dintre evanghelii, ci
dezacordul fiecărei evanghelii cu ea însăşi), cele referitoare la
localizările spaţio-temporale sau la realităţile istorice ale vremii fiind şi
mai evidente, dar nerelevante pentru subiectul dezbaterii noastre). Se poate
opta, între ele, doar în baza unor raţiuni misterioase, a vreunui ataşament
puternic, dar iraţional, de vreuna din părţi, cum constat că stau lucrurile
inclusiv în cazul dumneavoastră. În fond, recunosc, opţiunea morală pentru o
conduită, pentru un anumit comportament, se produce de prea puţine ori exclusiv
în baza unei decizii raţionale (asta în practică), însă noi vorbim acum de cu
totul altceva: de coerenţa, de viabilitatea unui sistem moral, a unei concepţii
etice, anume concepţia hristică! Analiza numeroaselor sale contradicţii ar
necesita zeci de pagini, de care nu e cazul să abuzez aici, mai ales că,
întotdeauna, ineficacitatea unui sistem, lipsa sa de universalitate, este
dovedită - şi este suficient, pentru aceasta - de un singur contraexemplu…
Poate că sunteţi atât de ataşat de o anume percepţie asupra modelului hristic
tocmai pentru că, după cum aţi recunocut-o în atâtea rânduri, nu aţi reuşit,
niciodată, să îl practicaţi. Ei bine, v-am mai spus-o: de fapt nu sunteţi defel
ataşat, de Iisus, altfel decât de nevoia profundă, pe care o resimţiţi, de a vă
schimba la modul radical viaţa, de a produce o mutaţie substanţială în ce
priveşte dimensiunea ei concretă. Dacă eu, unul, nu resimt o astfel de nevoie,
este pentru că, cândva, după cum prea bine ştiţi, am fost un practicant al
modelului hristic, inclusiv în ce priveşte latura sa ascetică şi rigoarea sa
etică. Este şi motivul pentru care nu sunt nici înverşunat, dar nici ataşat, de
modelul lui Iisus: mă raportez la el ca la orice experienţă îndepărtată, de
mult depăşită, şi asimilată, în felul meu propriu, după propriile posibilităţi,
fiinţei mele: cu detaşare afectivă, iar, din punct de vedere cognitiv, cu o
curiozitate problematizatoare. Dar, ca să-ţi permiţi aşa ceva, în privinţa unei
conduite practice, cu veleităţi moralizatoare, e necesar ca, în prealabil, s-o
fi experimentat, câtuşi de puţin, pentru a înţelege de ce, în ce măsură poţi fi
vulnerabil faţă de ea, nutrind o atracţie inexplicabilă, o nevoie (asemeni
dumneavoastră) de a o înţelege, de a o asimila fiinţei proprii, personale. Eu,
dacă sunt, azi, ataşat de ceva, dacă mai resimt nevoia de a mă apropia de o
anume conduită morală, atunci pot afirma că mă simt atras tocmai de morala
dăruirii dezinteresate către celălalt, care este net superioară, din punctul de
vedere al posibilităţilor de armonizare a vieţii, moralei hristice! E drept, e
şi mult mai străină obişnuinţelor comportamentale omeneşti, inclusiv celor
creştine, mult mai eliberată de moştenirea noastră instinctuală, prin urmare,
efectiv dezinteresată! Nu sunt preocupat, însă, de ea, ca de un model care ar
putea fi aplicat la scară colectivă (cu atât mai puţin universalizat), ci doar
ca de o soluţie a mea, strict personală, de raportare la celălalt, şi care să
rezide, în esenţă, în dăruire către celălalt, pentru a-i provoca bucurie, şi
atât, nu însă şi pentru a-mi provoca mie neapărat bucurie (acesta poate fi un
lucru accidental) sau pentru a obţine un beneficiu, în lumea de aici sau de
apoi (ceea ce ar trebui să reprezinte un lucru neaccidental). Aşadar, este o
conduită dezinteresată, dar nu la modul absolut, ci doar în ce priveşte
propriul ego (nu şi al celuilalt, căruia îi vreau binele), deşi nu înseamnă că
şi reuşesc să o materializez totdeauna în propria comportare. Or, Iisus,
dimpotrivă, le-a cerut întotdeauna oamenilor să făptuiască (inclusiv să dăruiască)
în mod interesat, în vederea obţinerii unei răscumpărări, a sufletului lor, în
viaţa de acum sau după moarte. Este şi motivul pentru care azi modelul său
moral (ca şi în trecut) are atât de puţină trecere, în practică (am mai spus-o,
disoluţia creştinismului a şi început), întrucât, credinţa într-o răscumpărare
a sufletelor dispărând, a dispărut şi înclinaţia, aplecarea oamenilor de a
făptui cele recomandate de Iisus, în vederea acestei răscumpărări! Vedeţi acum
de ce consider concepţia etică a lui Iisus ca fiind una perimată, din unghi
istoric, cangrenoasă, în esenţa sa, dincolo de “măreţia” sa exterioară, de
“încântarea” pe care o pot aduce unele scene evanghelice, prin
sentimentalismele pe care le provoacă sufletului omenesc privat de cel mai mic semn
de atenţie, de afecţiune… Este, această ahtiere a omului după o minimă şi
formală afecţiune, motivul fundamental al tristei realităţi care ne arată, cu
cruzime, cât de uşor cade el în capcana impostorilor şi tiranilor...! El
aşteaptă de la aceştia atenţie, călăuzire, iar dacă acceptă să li se supună, să
le execute imperativele, o face deoarece este convins că, făcându-le pe plac,
el însuşi are de câştigat. El dăruieşte, astfel, doar pentru a-i fi şi lui
dăruit, la rându-i (e acesta un exemplu de credinţă ce motivează o conduită ce
poate trece drept morală, dar care ratează morala autentică, după cum am mai
subliniat în alte rânduri). Bucuria pe care o resimte nu constă atât în actul
propriu de dăruire, către oficiali sau către neoficiali, cât în aşteptarea a
ceea ce îi va fi dăruit, acum sau în următoarea viaţă! E drept, nici măcar
bucuria nu reprezintă, cu certitudine, lucrul ultim pentru care să merite să
trăieşti (prin bucurie nu înţeleg, nici pe departe, plenitudinea senzorială, ci
o expresie a realizării, chiar şi momentane, a echilibrului spiritual),
deoarece nu se pot găsi argumente suficiente în favoarea opţiunii pentru o
finalitate sau alta a vieţii omeneşti, însă eu consider că este preferabilă tristeţii
universale: în primul rând, bucuria fortifică sănătatea omului, îi conferă
vigoarea şi energia necesare activităţilor sale; în al doilea rând, tristeţea
este o realitate universală, o constantă a vieţii, în ansamblul ei, care revine
de la sine, ori de câte ori rarele prilejuri de bucurie dispar. Ea nu trebuie
căutată, în nici un caz cultivată, dar cum a impus-o Calvin concitadinilor săi,
sau după cum s-a întâmplat de atâtea ori, în istorie, în sânul diverselor
microcomunităţi creştine. Dimpotrivă, bucuria este cea care trebuie căutată (nu
întâmplător toţi aleargă cu disperare după modalităţi cât mai plăcute şi
variate de a “trăi” clipa), inclusiv bucuria sinceră, solară, necamuflată,
superioară, iradiantă, profund umană, bucurie care, atât de rară fiind, ne
luminează totuşi vieţile, motivându-ne şi împingându-ne, implicit, către mâine.
Dăruind şi dăruindu-ne celuilalt, noi sperăm să-i provocăm bucurie, nu
tristeţe. Or, invocând faptul că, în marea parte a vieţii sale, Iisus a fost
trist, mulţi creştini, multe comunităţi, multe biserici şi-au autoimpus o
atitudine posomorâtă, preocupată (de parcă aceasta ar putea fi imperativă!),
confundând tristeţea cu gravitatea, cu seriozitatea… Calvin însuşi a interzis
zâmbetul, pentru trei decenii, în oraşul său, intenţionând să-l transforme
într-o adunătură de asceţi numai bună pentru autosurghiun benevol, la cel mai
mic semn al mentorului lor “spiritual”, sau pentru o autocrucificare fericită,
din exces de “zel”, în aplecarea lor „sinceră” de a imita patimile lui Hristos!
Dacă această cale vi se pare “iluminată”, iar dacă impunerea ei vi se pare
absolut necesară, făcând nesemnificative şi scuzând mijloacele folosite, atunci
nu văd de ce mai problematizăm asupra moralei şi a codului etic potrivit
timpurilor noastre (şi omului, în general), deoarece opţiunea morală este
anulată de impunerea, prin forţă, a unei asemenea căi, chiar dacă aceasta se
autoproclamă ca fiind cea mai „morală”, cu putinţă! Iar dacă o astfel de
dresare în masă ar mai fi şi furnizoare de bucurie, de „echilibru” spiritual,
atunci ea ar fi semn al istovirii depline a conştiinţei morale, care n-ar mai
fi în stare, astfel, să disocieze între euforia spirituală şi rânjetul senil!
În nici într-un caz o astfel de stare nu ar mai putea fi creatoare, în plan
spiritual, altfel spus eliberatoare, execuţia imperativului constituind unicul
lucru de care ar fi capabili asemenea oameni, cu specificarea faptului că
imperativul nu ar fi dictat de cine ştie ce cod moral divin, ci de
autoproclamatul lider spiritual (în cazul prezentat, de Calvin însuşi), care nu
este şi nu poate fi, nici pe departe, infailibil. De altfel, nu e suficient să
vii cu un set de imperative, în faţa individului, în faţa mulţimii, pentru a
atrage atenţia asupra necesităţii moralizării: în felul acesta nici individul,
nici mulţimea, nu vor fi convinse de nimic… Nu e suficient nici să se apeleze
la sentimentele lor primare, ori să le fie stârnită mila: aceasta uneori
fiinţează, alteori nu, în funcţie de nivelul variabil al sensibilităţii
fiecăruia, în vreme ce decizia, respectiv acţiunea morală este, întotdeauna, imprevizibilă,
spontană… Asta înseamnă că Decalogul, a cărui realizare pământeană supremă o
vedeţi în persoana lui Iisus, nu poate constitui un agent al moralizării,
pentru simplul motiv că execuţia unui imperativ, aplicarea lui în virtutea
conştiinţei necesităţii sau obligativităţii respectării lui, nu este posibilă
decât în absenţa spontaneităţii intrinsece deliberării morale şi actului moral.
În clipa făptuirii, cel care se întreabă , sau , nu poate fi decât un om mort, în care morala nu fiinţează decât
ca o instanţă exterioară, la care el ţine cu orice preţ să se raporteze. În
nici într-un caz nu poate fi vorba de o fuziune a moralei cu viaţa sa intimă:
un asemenea om nu este spontan, mai precis, nu este moral în mod spontan,
astfel că, în anumite momente ale vieţii sale, când răgazul necesar deliberării
nu-i va fi permis, va încălca, negreşit, imperativele, urmând a suporta calvarul
conştiinţei vinovăţiei. Spontaneitatea, în orice caz, îi pare cu totul imorală,
în vreme ce un om profund moral, prin natura sa, nu ar putea acţiona, defel, în
absenţa acestei spontaneităţi! În fond, în viaţa de zi cu zi, deci în ce
priveşte latura sa practică, morala… ori este spontană, ori nu este deloc!
Rareori avem posibilitatea de a reveni, asupra unei acţiuni, de a o îndrepta,
de a o premedita sau de a opta, în deplină cunoştinţă de cauză şi pe deplin
conştienţi de consecinţele, pe termen scurt sau lung, ale actelor şi deciziilor
noastre. Spontaneitatea morală este, aşadar, indispensabilă vieţii morale, iar
ea este îngrădită, chiar anulată, nu doar de existenţa imperativelor, dar mai
cu seamă de contradicţiile dintre ele… Dar, chiar şi în absenţa acestei
spontaneităţi, pentru insul care nu a interiorizat nici un principiu moral,
dacă el ar dori să aplice, la modul mecanic, exterior, aceste imperative, nu ar
şti, în momentul acţiunii, cum să procedeze, dată fiind contradicţia dintre
ele: să-l taie pe vrăjmaş, sau să-i întoarcă obrazul, să nu riposteze,
să-l… iubească?! Bine, dar poţi iubi… la comandă? Iubirea celuilalt e
imposibilă în absenţa unei minime înţelegeri a lui, însă înţelegerea aceasta nu
survine, în nici un caz, în urma aplicării formale a unui imperativ!
Înţelegerea este un proces lent şi de durată, care se materializează, treptat,
în acea interiorizare a principiului moral, în acea spontaneitate ce defineşte
conduita morală! Or, asta înseamnă că, odată interiorizat şi asimilat, în profunzime,
un principiu moral precum dăruirea către celălalt (exprimat, în viaţa
cotidiană, ca grijă de a nu provoca suferinţă celuilalt, respectiv ca
preocupare de a-i furniza, pe cât posibil, bucurie), imperativele devin inutile
(adică în plus…)! Iar acest principiu nu trebuie să conţină nimic imperativ,
pentru a putea fi asimilat ca atare, pentru a conduce la spontaneitatea de care
vorbesc. Iată aşadar că actul moral nu se poate realiza în condiţiile fiinţării
siguranţei de sine, a suspectei certitudini că tu nu ai putea abdica de la
cutare sau cutare imperativ. Nu, nici măcar interiorizând un principiu moral,
nepercepându-l ca pe un imperativ - adică fiind pe deplin convins că el
defineşte umanitatea din tine şi că este unul din factorii ce pot contribui la armonia
universală - tot nu poţi fi convins că, în clipa făptuirii sau deliberării,
consecinţele acţiunilor tale vor fi morale! Chiar izvorând din acest principiu
interiorizat, în chip firesc, spontan şi natural, să recunoaştem, ele pot fi
imorale! Realitatea este întotdeauna prea complexă şi ne depăşeşte, intenţiile
noastre pot să nu fie înţelese, sau, binevoitoare fiind, pot avea consecinţe
nedorite… Asumarea imprevizibilului este, aşadar, mai mult decât necesară. Tot
ce pot şti eu, în calitate de om finit, cu posibilităţi limitate de exprimare,
este că sunt convins de nobleţea unui principiu moral, dar niciodată că sunt un
om moral! Iată că nesiguranţa mea, scepticismul meu, în privinţa codului etic
al lui Iisus, este mult mai favorabilă conduitei morale decât certitudinea pe
care o afirmaţi dumneavoastră, în aceeaşi privinţă! Nu înseamnă, prin aceasta,
că voi şi acţiona moral, după cum am precizat. Pentru asta este necesară
interiorizarea principiului moral invocat, dar - şi subliniez - ca o condiţie
necesară, nu însă şi suficientă! O anume doză de imprevizibil persistă
întotdeauna, în cazul actului moral, iar scepticismul, în genere (să nu uităm,
când a apărut pentru prima dată în istorie, în epoca elenistică, finalitatea sa
era tocmai una morală), nu face decât să şi-o asume. În faţa celor două spuse
contradictorii ale lui Iisus (şi nu doar în faţa lor) eu nu pot fi decât
sceptic, iar aceasta nu în baza unor enigmatici factori iraţionali, de sorginte
afectivă, ci în baza unei evidenţe de necontestat. Dacă a fost într-adevăr o
fiinţă perfectă, nu ar fi trebuit să dea glas niciodată unei asemenea
contradicţii, iar dacă a fost un simplu om, atunci să recunoaştem că, asemeni
tuturor oamenilor, şi Iisus a fost o fiinţă contradictorie, astfel că al său
cod etic este, şi el, perfectibil, reflex al firii oscilante, nehotărâte, a
autorului său! Nu putem pretinde însă, de la cel care s-ar încumeta să-l pună
în practică, rectitudine şi hotărâre… Dimpotrivă, siguranţa de sine, în
opţiunea pentru doar unul dintre cei doi poli ai contradicţiei, poate fi
expresia eşecului la care este condamnat cel ce şi-ar propune aşa ceva (deşi
dumneavoastră aţi afirmat că nu intenţionaţi ceva similar, întrucât vă opreşte
o neputinţă pe care aţi încercat, în repetate rânduri, să o demascaţi,
interesându-vă, respectivul mod de viaţă, mai mult ca o posibilitate
teoretică). Abia o astfel de siguranţă de sine, care nu este rezultat al unei
evidenţe raţionale, cu uşurinţă de perceput de către toţi, mi se pare că ar
trebui exorcizată în cadrul unui şir îndelungat de şedinţe psihanalitice, şi nu
nesiguranţa izvorâtă din constatarea unei indubitabile contradicţii! Ba chiar
siguranţa ar mai fi oarecum de înţeles dacă codul etic numit de Iisus ar fi
singurul existent şi singurul posibil, însă realitatea nu e nici pe departe
aceasta, iar necesitatea oricărui cod este, practic, suspendată, odată cu
interiorizarea principiului moral de care am vorbit… Motivul pentru care s-a
vorbit atât de mult, de-a lungul ultimului mileniu şi jumătate, despre codul moral
al lui Iisus, a fost convingerea omului (adânc şi demult înrădăcinată, încă
dinaintea creştinismului) că el nu posedă de la sine, în el însuşi, puterea de
a-l pune în practică, puterea de a se schimba. Cu toate astea, ajutorul invocat, din partea lui Iisus (căci
astfel şi-au justificat subiecţii
propriile experienţe), a venit de prea puţine ori, iar scopul a fost atins,
când a fost atins, doar după insistente eforturi, după un considerabil slalom
al voinţei celor ce au izbutit să se schimbe… Importantă şi primordială rămâne
voinţa, aceasta neputând fi mobilizată decât printr-o motivaţie pe măsură… or,
să recunoaştem, mântuirea sufletului, accederea în Rai sau o Judecată Finală
favorabilă sunt motivaţii care pot schimba conduita unora dintre noi… Totuşi, în
cazul majorităţii, nici măcar ele nu produc această schimbare, ci îi determină
doar să-şi afirme, la nivel formal, aderenţa la codul etic al lui Iisus, sau al
altei religii ce promite aceleaşi lucruri! În ce mă priveşte, consider că grija
de a nu provoca suferinţă celuilalt poate trece drept o motivaţie de acest gen,
deşi nu o privesc decât ca pe o motivaţie personală (ea nu poate fi impusă şi
celuilalt, chiar dacă el beneficiază de pe urma ei, pentru simplul motiv că
trebuie să se convingă, singur, de importanţa ei), care nu poate, însă, şi nici
nu trebuie, să aducă beneficii propriei mele fiinţe… Prin aceasta eu îi şi
recunosc, fiinţei mele, spontaneitatea firească, naturală, în ceasul săvârşirii
actului moral, scutindu-mă, astfel, de conştiinţa vinovăţiei (doar n-am
încălcat nici un imperativ) sau a “păcatului”, în cazul în care dau greş, fără
a însemna că nu am făcut totul pentru a acţiona în chip responsabil, în sensul
principiului ce-mi defineşte toate mişcările, ci doar că sunt perfect conştient
de limitele pe care le am în exercitarea lui practică, de imperfecţiunea lumii,
care constă, printre altele, tocmai în acest caracter imprevizibil, al ei; însă
tot acest caracter este şi semnul cel mai sigur al libertăţii noastre (inclusiv
al libertăţii noastre de decizie), ca şi al posibilităţilor noastre de a fi, în
chip esenţial, morali! Şi tot această spontaneitate ne indică, în chip decisiv,
faptul că schimbarea, chiar radicală, a conduitei noastre, este posibilă, numai
că ea nu se va produce niciodată câtă vreme noi nu ne propunem decât să aplicăm
nişte imperative exterioare, sau chiar contrare fiinţei noastre! (FRAGMENT
DIN „EXORCISMUL TACERII”)
Dorohoi, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu