puţu’ lu’ ion

pe vale

pe sub coastă

sub pădure

numai puţu’ lu’ ion pupăză avea cruce

era plin ochi vara şi iarna

cu izvor adânc puternic şi rece

dar nimeni din sat nu mai bea apă

iar noi am înţeles

stelele

nu coboară niciodată singure în fântâni

flăcări albastre jucând în adâncuri

dar ion al lu’ pupăză a coborât

acolo jos în fântână

să bea apă

era vara

senin

cald zăpuşeală

nămiezau vitele sub arini

după masă

cum stăteau tolaniți pe pământ

dintr-o dată lu’ ion şi lu’ mărin li s-a făcut sete

puţu’ nu avea cumpănă

şi nici oală

apa bună dulce rece aproape de stele

aşa că marin l-a ţinut o vreme stîns de picioare

stelele

nu coboară niciodată singure în fântâni

dar ion al lu’ pupăză

a coborât

acolo

jos

să le vadă

să le pipăie să le sărute

cu sete

într-o oală de lut

mică neagră rotundă

cu flori albe

toată noaptea

a ars lângă ghizduri o lumânare!