Petruţ Pârvescu – PĂCALA FĂGEŢELULUI

 

Nimic nu mă apropie mai mult de chipul fără mască al unui semen decât lectura a câteva rânduri scrise de el, pentru sine sau pentru ceilalţi. Nici bucuria, nici suferinţa, nici o întâlnire şi nici măcar vorbele schimbate de-a lungul vremii, fie ea cât de îndelungă împreună.

Pe scriitorul Petruţ Pârvescu l-am cunoscut mai întâi ca profesor, dat fiind faptul că purtăm ca povară binecuvântările şi blestemul aceleiaşi profesii, şi mai apoi ca tălmăcitor al gândurilor în cuvinte. Ne întâlneam la cenacluri, la vreo lansare de carte, la o întâlnire a scriitorilor (când eram invitată, din motive care mi-au rămas şi acum obscure şi de nepriceput): „Pe tine te lasă băieţii ăştia (scriitorii din urbea natală) mereu deoparte. Şi tu taci, stai cuminte la locul tău şi nu zici nimic... Tu scrii, ai stilul tău ... ”

Născându-se în satul Păcala, comuna Făgeţelu, Petruţ Pârvescu aduce în realitatea apropiată a celorlalţi satul cu (re)nume, un fericit caz de asemănare (prin relaționare) cu celebrul erou popular Păcală, personaj al snoavelor populare românești, cunoscut pentru umorul și istețimea sa, ascunse sub o mască de naivitate și simplitate.

Mărturisesc faptul că nu ştiam mai nimic despre Păcala Făgeţelului şi că volumul trimis spre lectură şi (i)luminare, m-a surprins prin intensitatea trăirii şi a intenţiei de a retransmite cititorului stările sufleteşti generate de întoarcerea cu gândul în satul în care „era noaptea de februarie/ningea bătea crivăţul dinspre răsărit steaua roşie”, „tatăl meu /nu era acasă”, iar „mama mea /musai trebuia să nască/îi venise sorocul și nu știa ce să facă/plângea şi se ruga ca o sfântă în ieslele putrede”. Acolo, „în liniştea pustiului coborâse iadul/oameni blide morminte dobitoace /singuri /cu dumnezeu şi cu steaua aceea pe frunte/privegheau în tăcere pe cel care vine /pe cel care se duce/tineri şi bătrâni femei și copii/scuipau furioşi în sân de deochi pe furiş /cu limba-n cerul gurii mare făceau /C R U C E”.

Naşterea satului în arhivele de cunoaştere ale cititorului coincide cu naşterea omului care ni-l arhivează acolo, printr-o poezie (auto)biografică, realistă, (inter)textualistă, inaugurând o amplă deschidere asupra realului. Interesul nedisimulat pentru prezent, actualitate, autenticitate, concreteţea existenţei se conjugă cu situarea programatică a eului în universul Textului, care reflectă şi se autoreflectă, se scrie şi se rescrie, polemizează, parodiază: „dar eu /cum mă ştiţi/(până şi de părinţi n-am ascultat niciodată)/am văzut şi am auzit T o T u L/aşa ca prin vis /de acolo /din spatele zidurilor direct prin perete/cum vine cum trece pe uliţă /C â n t e c u L/mândru /şi tainic /glorios şi rebel/printre gemete rugăciuni şi miros de ţuică fiartă /cobora şi urca până în burta mamei”. Şi o mărturisire cu valoare anticipativă „am izbit /la început cu picioarele /v e n e a M i n v e r S (şi-a dat cu părerea moaşa /ilinca lu' fătălău şi m-a înghiontit îndărăt)/mă-năbuşeam n-aveam aer /se rupsese apa şi curgea pe noroia la vale/mama /a văzut cum stă treaba /p l e c a s e M/m-a prins din urmă repede de picioare /urlând şi scrâşnind de durere/a răzbit şi-am ieşit împreună.” Dar, odată cu naşterea lumii pentru scriitor şi odată cu naşterea satului pentru noi, „în păcala făgeţelului/pe valea vezii la deal dincoace de piteşti /începuse colectivizarea”.

Întreg discursul liric, de la intratrea în lumina satului şi până către mai târziu, când ceasul îşi bate (h)ora, aparţine postmodernismului, în primul rând prin faptul că este un labirint textual de posibilităţi, de timpuri paralele, făcând apel la epoci trecute şi la viitoare alternative. Este o poezie care coboară nestingherită în uliţa satului, ca să-l cunoască şi să-l scrie. O poezie care valorifică banalul, cotidianul, cu farmec şi savoare, care are, pe alocuri, intenţie ironică sau ludică, o poezie care surprinde prin oralitatea expresiei, desolemnizarea discursului liric, amestec de narativitate şi lirism.

 Am citit-o şi am (re)citit-o, păşind pe uliţele satului despre care nu ştiam mai nimic, într-o tulburătoare şi neobişnuită excursie.

Şi atunci „am văzut /prima eclipsă de soare în păcala făgeţelului /pe valea vezii la deal dincoace de piteşti”, „am văzut /şi am auzit direct prin ciobul de sticlă afumat /cum au venit vârcolacii /au muşcat din soare şi au orbit /de s-a făcut dintr-o dată noapte /în toată păcala făgeţelului /şi alte câteva sate”. Pe urmă, am intrat pe „uliţa nimănui”, am întâmpinat caravana, în urma căreia am mers până ce „seara /la şcoală/după ce au pornit cu greu motoru’ /şi s-au stins felinarele în clasă/filmu’ a început să umble /şi să vorbească singur /pă părete /aşa de frumos şi colorat!..”

Nu. Clar că nu ştiam mai nimic despre Păcala Făgeţelului, doar despre satul meu ştiam multe, fiindcă, aşa cum mărturisea Petruţ Pârvescu într-un interviu oferit lui Paul Ungureanu, pentru revista „Luceafărul”, „– Toţi avem, mai mult sau mai puţin, un sat al nostru. Fie că el este acolo, departe, pe o uliţă uitată de timp şi de lume, sau coexistă pe o stradă luminată dintr-un mic sau mare oraş, într-un bloc de beton şi oţel, ridicat la cer, pe verticală…”

Şi am decis să merg mai departe, pe uliţele vremii când „o să facă şi la păcala /după noua rânduială colectivă”, când „umblau femeile prin sat mai mult în negru /ca la priveghi /şi oamenii fără căciuli în cap /de parcă le murise cineva!..”

Şi am trecut la pas printre oamenii satului. I-am cunoscut hoţii: „ai lu’ mânălungă erau de profesie/din tată în fiu /nu ratau niciodată/toată lumea din sat îi ştia/dar nimeni nu-i prinsese vreodată”. Pe „unul demult/nu mai ştiu cum îl cheamă/umbla prin sat pe la noi cu un şarpe ciudat”, pe Dumitru, căruia colectivizarea i-a lăsat doar pământul care să-l acopere după moarte, pe Gheorghe Lăzărescu, omul care „o cotigă de lemn uscat /o vacă neagră bătrână slabă /de i se vedeau coastele printre uluci /un bici lung noduros de cânepă cu arnici la vârf /de pocnea frumos când trecea pe la poartă” şi l-a purtat cu ea pe copilul ce descifra de pe atunci semnele lumii: „priveam îndelung undeva deasupra/auzeam si vedeam cerul păcalei /până dincolo de nori/îmi închipuiam zborul/eram fericit!..”

Pe urmă, pe Veta, pe lângă care am trecut încercând o pudoare (ne)vinovată, căci Veta „ca orice muiere singură/făcea noaptea mare şi lampa mică/muncea se ruga /mergea la horă nunţi parastase /dar femeile /cum sunt ele rele de gură /din curvă n-au scos-o!..”.

Şi am sărbătorit Dragobetele şi primul mers pe bicicletă şi electrificarea, când „dintr-odată /a coborât aşa din senin pe pământ /o umbră imensă albă şi moale /de acolo /de sus /de sub farfuria aia mică şi roşie/curentu’ lumina până la noi în strachină!..”. Şi, din nou, colectivizarea, trecând prin sat ca o seceră uriaşă, inevitabilă, când, simbolic, „(amurgea /şi peste sat se lăsa încet încet noaptea)” . Şi viaţa mergea mai departe, cu două nunţi deodată, „a lu’ noroc și lu’ bâzdoacă”. Pe urmă, am trecut mai departe prin Duminica Floriilor şi prin Paşte, prima dată departe de casă, într-un sat despre care nu ştiam mai nimic, dar acum ştiam câte ceva, se poate spune că trecusem prin el, oarecum.

Şi iar colectivizarea, cu Niculaie: „niculae a sărit cu furca /dar un topor ager cu coada lungă/l-a pălit cu putere/aşa l-a găsit mariţa cu cei opt copii dimineaţa/fără suflare /cu faţa în jos /şi toporu’ înmugurit /adânc înfipt în spate ca o lumânare /aprinsă undeva deasupra florilor de prun!”, şi gheorghe uriaşu’, şi Paparudele, şi plecarea tatei, care „a construit într-o vreme socialismul”, ca mulţi alţii ai satelor de pretutindeni, cu Priam, boul luat prin vicleşug de cei care făceau colectivizarea, boul care „mugea acolo /îndelung /de se cutremura tot satul/noi ne uitam pierduţi printre uluci /în ochii lui mari albaştri și blânzi/plângeam tăcuți plângeam împreună /aproape neînţeleşi/dar poarta n-aveam voie s-o deschidem!”

Să treci la pas prin vremea aceea din Păcala Făgeţelului nu e treabă uşoară. Dacă nu eşti atent, satul te face al lui, te atrage şi te amestecă printre oamenii de pe uliţele vechi şi prăfoase.

Unde „sunau clopoței argintii peste ciucurii roșii /cerc închis în straie albe de sărbătoare/o ceată aleasă de nouă bărbați /cu mut și vătaf/legați în jurământ/joc în picioare cântat/undeva deasupra pământului/în bătătura casei/în țărână/pe mâini și pe brațe /pălărie de paie și chimir înflorat.” Căluşarii. Şi noaptea Sfântului Andrei, sau Sânzienele, cu „visul fecioarelor goale /în noaptea oglinzilor sparte.” Şi nopţile în care „cu un buchet de flori de câmp/proaspete/deveneai bărbat”, la Ilinca, şi nopţile şi zilele celor întorşi dintr-un război care îi declarase morţi. „coborând din morţi/tot neamul lor de ţărani liberi duşi la oaste/pe la cuceanca pe cărare prin pădure/slab nebărbierit cu pălăria în cap/un om străin care trecea pe uliţă”. Marin se întoarce acasă în ziua în care i se face praznicul şi , resemnat, „ca să nu strice rânduiala/s-a aşezat creştineşte/lângă ceilalţi/a mâncat şi a băut împăcat pentru morți!”

Cuvântul capătă materialitate, fiind sugerat prin metafore tot ceea ce conturează universul interior şi exterior, metafora predominând ca figură de stil şi accentuând impresia de apartenenţă a cititorului la lumea creionată în limbaj expresiv a satului unuia singur, a satului scriitorului.

Aparatul de radio, ca o minune modernă, stă alături de fântâna veche în care s-a dezvăţat de viaţă Ion Pupăză: „pe vale/pe sub coastă/puţu’ lu’ ion pupăză avea cruce/era plin ochi vara şi iarna/cu izvor puternic şi dulce/dar nimeni din sat nu mai bea apă”. Şi alături de toate ale satului, „multă vreme /bețivu’ pentru mine/a rămas lina lu’ prună /o femeie nurlie oacheșă frumoasă/care vorbește cântă râde și plânge singură pe uliță/care vine din urmă și nu se mai termină!” şi r.a.t.a., cu care se aducea pâine, iar „pâine în sat la păcala făgeţelului/mâncau oamenii numai de sărbători/şi eu am prins câteva”. Şi Mura lui Ghioc, care „descânta fericită/câte-n lună și-n stele/pe îndelete/pentru toți cei veniți/pentru toți cei plecați” , şi doda Ioana.

Şi iar Sărbătorile, culminând cu ce fericită de moş Niculaie, când „undeva/într-un sat pe valea vezii la deal dincoace de piteşti/un copil fericit mânca pe saturate/o portocală uriaşă! ” Şi sărbătorile apropierii şi depărtării de cei dragi, tatăl, bunicul: „oale şi ulcele bunicu’ doarme în cimitir /pe valea vezii la deal dincoace de piteşti/pe când apele clare dulci-amare /cură liniştite mai departe /prin veac!”

Nepăsătorae şi cruntă, colectivizarea rămâne o constantă a întregii cărţi, metaforă a unui timp îndoliat, când „ghiţă şi mărin erau fraţi buni /oameni simpli blânzi cu frică de dumnezeu”  şi fraţi rămân întru răstignire, după ce li s-a luat pământul, pe care nu-l dădeau de bunăvoie, „că nu îi lasă dumnezeu din cer /că nu îi lasă morţii din cimitir”.

Şi între dureri se strecoară din nou Sărbătorile, ca un semn de întoarcere a oamenilor către Dumnezeu: colindeţele şi florile dalbe, ucise de aceaeaşi colectivizare care a trecut ca o ruşine şi ca un blestem prin casa lui Mărin şi a Floricăi şi peste Leana Bădălana, care „nu a mai vorbit de-atunci cu nimeni/a început /uşor/uşor /să cânte!..”

Ceasul, invenţie inutilă a oamenilor, ca să măsoare un timp fără limite, destramă uliţele satului şi le risipeşte în depărtare. Şi, metaforic, timpul, constrâns de dorinţa omului de a-l măsura, îşi joacă răzbunător (h)ora. Odată cu ea, drumul prin Păcala Făgeţelului se opreşte în buza unei prăpăstii peste care nu pot trece: „tic-tac/tic-tac/râul curgea murmurând printre pietre”. Rău fără punte.  

Dar v-am purtat prin satul despre care nu ştiaţi mai nimic şi despre care acum se poate spune că ştiţi câte ceva, oarecum...

Prin temă, estetică, ermetizarea poeziei, prin disonanţa între formă şi conţinut, prin cultivarea fanteziei dictatoriale, prin utilizarea metaforei ca figură de stil predilectă, şi prin înnoirile prozodice, care accentuează sonor ideile exprimate plastic, întreg volumul de versuri trimis de Petruţ Pârvescu în lumină este o întoarcere într-o lume  aparent bine delimitată în timp şi spaţiu, în esenţă poveste despre Păcala Făgeţelului, care „nu e un sat”, aşa cum am încercat eu să te fac să crezi, cititorule, „pe valea vezii la deal dincoace de pitești/printre dealuri păduri şi vâlcele /e doar o poveste nescrisă /în care intrăm /uneori /şi ne-aducem aminte!”

 Mihaela Arhip

colindătorii

 

ningea peste sat cu fulgi mari

era în ajun de crăcin

era seară

 

tâââta-mare

tâââta-mare

mă ridicau rând  pe rând de trei ori

flăcăii de subsuori

până la grindă

 

eram mic

dar țineam bine cu ambele mâini

cartea aceea pe cap ca pe un dar de preț

în care mama pusese cu grijă nădejde busuioc și bani

 

tâââta-mare

tâââta-mare

în odaia mare spre răsărit

ardeau pe masă colacii mari de pâine neagră

cu lumânări firave aprinse deasupra

țuică și vin pentru vătafi

 

afară

pe prispa dinspre bătătură

geam la fereastră buchet copiii cântau în cor

florile dalbe

 

tâââta-mare

tâââta-mare

bomboane covrigi și colaci calzi

în fața fiecărei porți colindețe

de la codin a’ lu’ oane

peste cuceanca inapoi la vale

până la florea priboi

șiruri nesfârșite de făclii lumânări și felinare

răsunau larg în noapte pe uliță

bogdaproste

 

tâââta-mare

tâââta-mare

stelele albe în vatra aleasă

cărbuni aprinși ardeau margini înalte

unele cădeau frumos spre apus liniștite

altele urcau în cer lumina

 

numai una singură

mergea grăbită spre răsărit

o singură stea

o vedeam mare strălucind în icoană

cum vestea peste noi peste lume peste iarnă

nașterea lui Iisus!