Poezia lui Petruţ Pârvescu

Trecut prin cîteva cunoscute cenacluri bucureştene unde, în ultimele două decenii ale celuilalt veac, corifeii postmodernismului visau la o nouă identitate a poeziei, Petruţ Pârvescu, fidel acelor crezuri, mizează şi astăzi pe libertatea discursului, eliberat total de norme şi prejudecăţi. Din acest punct de vedere poetul excede programul estetic al generaţiei, plasîndu-şi antene inclusiv în teritorii lirice mai vechi, cu deosebire spre zona suprarealistă. Aşa se explică abundenţa pasajelor în care cuvîntul trece în construcţii sibilice, adesea obscure. Este o irepresibilă fugă de locul comun, privit cu spaimă, cum nu li se întîmplă niciodată colegilor optzecişti. Obsesia aceasta a construcţiei vine şi ea dintr-un orgoliu specific generaţiei : e vorba de gustul pentru proiecte vaste, pentru ceva monumental. Mircea Cărtărescu scria Levantul şi gîndea cicluri de megaromane. Alexandru Muşina îşi asuma redefinirea noului spaţiu liric românesc impunînd teoretic ruperea de trecut. După aceste modele şi desigur încă altele Petruţ Pârvescu ambiţionează să nu privească realitatea fragmentar, ci epopeic, dintr-o perspectivă globală. Sînt clare intenţiile sale de a panorama o lume interioară, cea care de fapt i-a pecetluit înţelegerea afectivă. E vorba mai ales de satul amintirilor sale, marcat de viziuni şi trasee fabuloase, cu personaje în care se amestecă rudimentarul şi moralitatea în stare pură. Şi unde ereditatea, cutuma şi eresul sînt suverane şi mai importante decît toate directivele politice, indiferent de unde ar veni acestea.

Petruţ Pârvescu este original prin însăşi dualitatea sa : un om şcolit şi împovărat de cultura cărţilor care se află însă permanent în căutarea rădăcinilor, undeva într-un sat oltenesc. Stilistic este un textualist, substanţa lirică născîndu-se din ea însăşi, la infinit, ca dintr-o matriţă ingenios concepută. Emanaţiile textului izbucnesc libere, dar în spatele lor există un ochi care le măsoară şi le cîntăreşte. Un control strict venind tocmai din natura cerebrală a autorului. E adevărat că poetul îşi fisurează continuu raţiunea săpînd spaţii prin care pătrund curenţii unui sentimentalism în cheie autoironică. S-ar putea vorbi la Petruţ Pârvescu de o polifonie a textului, cu desfăşurări ample în mai multe direcţii. Coagularea şi unitatea decurg fie din recursul la amintirea satului arhaic, fie din cele cîteva laitmotive care adună la un loc , precum în muzică, părţile compoziţiei. Cum ar fi acel  „şi aud şi văd prin peretele zilei”, care spune cîte ceva despre simţul vizionar dar şi despre asperităţile şi calvarul cunoaşterii. Sursele lirismului sînt şi ele diferite. Ne amintim o poezie emblematică a postmodernismului românesc : ,,Ciocnirea” de M. Cărtărescu, unde edificiul liric se compune dintr-un lexic de origine pur industrială, suficient totuşi pentru a crea atmosferă şi emoţie. Şi Petruţ Pârvescu stăpîneşte, cu bune efecte în plan emoţional, arta aglomerării vocabulelor de origine ştiinţifică, specializate, din domenii precum fizică, biologie, chimie sau matematică. Poetul este un truditor, controlîndu-şi sever efluviile limbajului, dar dorind să lase impresia spontaneităţii, a scrisului după impuls. Este o poezie în relief care transmite parcă sugestia unei tristeţi congenitale, legată însă cu siguranţă şi de paradisul pierdut al copilăriei şi satului. Cu gesturi şi întîmplări dramatice Petruţ Pârvescu pictează tablouri dintr-o realitate rurală, la început exemplară şi avînd virtuţi iniţiatice, dar mutilată apoi de colectivizare şi comunism. Fiind un cerebral poetul se fereşte de verdicte şi contururi limpezi, el operînd doar cu aproximări. Imaginile şi judecăţile, dar şi gesturile sînt aproximative, într-un joc tragic în care totul rămîne, cum era şi firesc, neterminat. De aceea cînd se află în faţa unor rostiri fundamentale, însuşi absorbit de colectarea esenţelor, recurge la bagatelizări voite, mînuind ironia, inserţia intertextuală glumeaţă etc. Iar cînd discursul riscă să devină coerent şi inteligibil, printr-o abilă diversiune comunicarea este brusc întreruptă şi cititorul trimis în cu totul altă direcţie. Altfel spus, diversitatea şi decupajul au menirea să distrugă orice parcurs limpede, orice risc de linearitate.

Nu ştim dacă poetul va înfăptui, aşa cum speră, epopeea satului Păcala Făgeţelului. Ceea ce ştim sigur este că deocamdată, cu povara experienţei culturale a oraşului, ocupă faţă de lume poziţia privitorului dezabuzat. Aparentul său avînt confesiv este mereu subminat de sincope, autorul părînd angajat într-un maraton către devoalarea unor adevăruri esenţiale. Nici o pornire patetică nu trebuie dusă însă pînă la capăt. În numele aceleiaşi relativizări (aproximativul şi neterminatul fiind temele sale predilecte), poetul trimite în deriziune şi propriile revolte legate de hibele lumii în care trăieşte, deşi diagnosticele sale sociale sînt mai totdeauna corecte. Pînă la urmă, bîntuit de imagini idealizate, de utopia altei realităţi posibile, recunoaştem în Petruţ Pârvescu un solitar, visînd cu securea raţiunii în mînă. Toate acestea sînt vizibile încă din volumul său de debut : Cîmpia cu numere (Casa de Editură Panteon, Piatra Neamţ, 1995). Rafinament ironic, observaţii acide, arhitecturi trimiţînd spre vîrstele suprarealismului poetic în bună convieţuire cu epicitatea optzeciştilor, mici diatribe politice curmate de intertexte şugubeţe gen ,,în grădina lui Ion / toate păsările dorm” sau ,, cine-mbătrîneşte omul / ţuica vinul şi cu romul / băuturile spirtoase / şi femeile frumoase”. Aici mai totul se petrece pe Bulevardul Victoriei, nume simbolic învăluit în ironie şi dispreţ, ca emblemă a unei existenţe încarcerate. Poetul, privitor şi martor, este cel care deja ,,vede şi aude prin perete”, urmînd destinul tragic al maratonistului către cunoaştere. Se ivesc uneori frumuseţi bizare, născute parcă în transă, cu alcătuiri sintactice şi lexicale epatante. Realitatea este împinsă spre graniţa raţiunii, între normal şi imaginar, logic şi destructurat, căpătînd vibraţii şi proporţii neobişnuite. Locul ales este ,,cîmpia cu numere”, un spaţiu dezmărginit, al călătoriilor iniţiatice şi al manipulării spirituale. Cum ar fi de pildă figurile geometrice, care sugerează perfecţiunea. În fond, pe cîmpia anonimizată, numerele înseamnă reprezentarea degradată a fiinţei umane, reduse la simboluri cifrice. Expunerea fiinţei în spaţiul deschis sporeşte vulnerabilitatea acesteia, făcînd-o incapabilă să se mai apere : ,,copilul care se joacă fără de grijă în curte / e făcut soldat fără voie / femeia care face dragoste cu bărbatul său / e făcută soldat fără voie / boul care ară pe cîmp primăvara / e făcut soldat fără voie / copacul care dă roade toamna / e făcut soldat fără voie / iarba focul apa pămîntul şi cerul / sînt făcuţi soldaţi fără voie”. Plasamentele intertextuale de sorginte folclorică sînt adesea completate cu citări din patrimoniul literar (de exemplu aforisticul vers ,,cu aceleaşi pietre se construiesc închisori şi catedrale”, împrumutat de la Constantin Dracsin). Dincolo de performanţele metaforice, de multele texte admirabile, aici poetul devine, nu ştim dacă intenţionat, şi o voce a ,,cîmpiei”, denunţînd răul care se insinuează pretutindeni. Timpurile se amestecă, după regula muzicală a contrapunctului, ele fiind aduse pe acelaşi plan doar cu ajutorul memoriei. Aceasta pare a fi motorul care face să funcţioneze, tensionat şi dramatic, întregul angrenaj sufletesc al poetului. Dar memoria se exprimă tot prin cuvînt, iar acesta este neputincios în faţa răului, încît speranţa se leagă exclusiv de mila providenţei : ,,cuvîntul / poate nu se-aude (peste întreaga cîmpie) / sau poate-au adormit îngerii doamne / trezeşte-i / şi trimite-i pe pămînt”.

Nu mult diferit stau lucrurile şi cu următorul volum din ,,trilogia cîmpiei” : Câmpia cu numere(Geometria visului), tipărit la Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005. Ne aflăm tot în paradigmă suprarealistă, cu încifrări care denotă elaborare : ,,sub acest clopot uriaş de grăsime / grădina nimănui fructul dorit în / aerul scoicii pe ţărmuri pipăibile / înfloreşte tîrziu în lungi etapizate forme / efluvii subterane genetice ard trupurile de humă / şi-n brazdele tinere razele seci / pun capăt acestui tărîm migrator” (tîrziu în lungi etapizate forme). În fond poetul e consecvent cu sine însuşi, el mărturisind undeva, într-un text scris şi publicat, că poezia poate fi ,,un cod mai mult sau mai puţin descifrabil”. Ştiind asta, gratuitatea aparentă a poemelor  nu mai devine împovărătoare pentru cititor, care e liber să caute ,,comunicării” doar caratele farmecului liric. De altfel autorul nici nu are prejudecăţi legate de întreg, de finitudine şi precizie, temele neterminatului, relativului şi aproximativului hrănind şi aici peste tot proiecţiile sale imagistice. Pentru a decanta esenţele Petruţ Pârvescu încearcă să pătrundă pînă ,, dincolo de limbaje”, aspirînd către ,,punctul despovărat de sens”, adică exact în zona echivocului şi abstracţiilor (slăvind un punct despovărat de sens). Suprafeţelor lirice, eliberate de dogma semnificaţiei, li se aplică, dozat, grefe venind din memoria copilăriei, cînd nostalgice, cînd terifiante. Secvenţele memorialistice se petrec obligatoriu între graniţele spiritual-arhaice ale satului de obîrşie, cu personaje şi întîmplări halucinante, menite să dea contur unei îndelung pritocite epopei monografice. La Petruţ Pârvescu spaţiile, atunci cînd vizează etosul rural, capătă dimensiunile genezei, ale primordialităţii. Însuşi fiorul erotic urmează acelaşi tipar antidogmatic : ,,strigătul mut între zidurile cărnii din întîmplare / sapă imaginaţii bogate / EU dinspre tine cea fără margini / TU dinspre o altă închipuită lume” (între gesturi un miracol ascuns). Este un discurs neîntrerupt despre limita fiinţei şi a visării, despre singurătate sau despre utopia şi ineficienţa artei : ,,scrii mereu şi golul se măreşte în urma cuvintelor / undeva ocrotitoarea părere / multiplică realitatea / dintr-o amintire care nu e a ta auzi ecouri tîrzii ignori / această libertate rătăcit mereu în imagini confuze” (ocrotitoarea părere a sinelui). Putem încă vorbi de o simbolistică difuză a cîmpiei cu ,,mulţimi de numere nedefinite”, ca şi de efortul autorului pentru definirea unor formule lirice proprii : ,,scriam pe atunci într-o limbă necunoscută vouă acolo înăuntru / direct pe pereţi... / aşa ne-am scris unii dintre noi / cărţile esenţiale” (cînd literele aveau număr şi serie).

Volumul Câmpia cu numere (a opta zi) (Ed. Axa, Botoşani,2005) încheie tripticul poetic purtînd acest titlu. Prezenţa elementelor din sfera geometriei (punct, linie, unghi, cerc, spaţiu etc.) relevă nu doar o aspiraţie către perfecţiune, ci şi un mod de a rămîne în cadrele optzeciste, unde expresia colocvială, înclinaţia spre parodiere şi vocabularul specializat, altădată nepoetic, constituie procedee curente. O demitizare perpetuă a realului, dar şi a imaginii fetişizate a artistului şi creaţiei, tipic posmoderniste : ,,viermişorii aurii şi rîmele vinete umflate au ieşit / şi ele la plimbare printre / perechi de pantofi şi sandale printre / tocuri plate şi cuie ascuţite / cîte oare se vor mai retrage vii în pămînt // afară nu mai plouă de cîteva milenii / stau în bucătărie / scriu / între vis şi luciditate” (4. rapidul de 3 şi 14 are o întîrziere de...anunţă cineva). Volumul echivalează cu o incursiune în plan interior, poetul autosondîndu-se ironic şi lucid, dar nu fără infuzii sentimentale. Grefele cu întîmplări din copilărie, scene viu colorate dintr-un sat ancestral, toate suprapuse pe o canava de notaţii disparate, foarte tehnice, alcătuiesc şi aici mitologia poetică. Revenirea la trecut ne spune despre eterna prefacere, într-un univers unde şi pădurea este lichidă. Spre lichefiere şi nu spre sedimentare trimit şi fixaţiile poetului privind ,,viziuni aproximative despre lucruri aproximative”, altfel spus, despre un cosmos impenetrabil : ,,măsura şi ritmul unei geometrii aproximative visul / unor fiinţe aproximative / care gîndesc ceva aproximativ / într-un limbaj aproximativ / departe de tăcerea minunatelor graiuri” (1. joi şi din ce în ce mai aproape). Teroarea relativului, domnind peste cîmpia cu numere, nu împiedică zborul, jinduirea esenţelor, ascunse dincolo de realitatea palpabilă : ,,caut marginea lucrurilor / şi nu mă dumiresc / întind mîinile acestea retezate ca pe nişte crengi uscate retezate / prin aerul umed retezat pe fiecare deget retezat / se aşează enunţuri retezate într-o altă limbă / aceea din afara cărnii” (3. nimeni nu ştie precis cînd s-a născut). Chiar dacă cel mai adesea ,,numerele” cîmpiei pun semnul egal între inimă şi raţiune : ,,cu ochii şi cu mîinile am pipăit contururi suprafeţele curbe / suprafeţele plane bile şi cuburi puncte şi linii / numerele acestei nesfîrşite iluzii” (4. nimeni pe-aproape doar o ciudată părere).

Există la Petruţ Pârvescu nu doar circulaţia temelor, ci şi a poemelor dintr-o carte în alta, sporind şi în acest mod unitatea operei. Volumul Gesturi aproximative şi alte poeme (Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca,2011) adună între coperţi multe exemple de acest fel. ,,Gloria” din Gesturi aproximative, cu mici modificări, se află şi în sumarul Câmpiei cu numere. Geometria visului. Tot astfel şi un poem precum ,,Cîtă demnitate atîta pudoare”.  O metamorfoză ingenioasă s-a petrecut cu subtitlurile la cele ,, şapte zile plus una”,  care alcătuiesc substanţa Câmpiei cu numere. A opta zi. Aceste subtitluri, luate în ordine, cu nesemnificative schimbări, compun un poem nou, fără fisuri : ,,Rapoartele luminii sau zilele săptămînii după zodiacul chinezesc” din cuprinsul volumului tipărit la Cluj. Poetul surprinde procesul de dereglare a concretului, de flagelare a acestuia. Prin urmare şi discursul liric lunecă spre absurd şi incoerenţă. Autorul , care ,,vede şi aude prin perete”, nu este un insurgent, ci doar un observator sceptic : cînd totul agonizează, efortul individual nu mai foloseşte la nimic. Se pare că lucrurile înseşi şi faptele sînt definitiv incompatibile. De aceea discursul observatorului nu poate fi decît ironic, adevărată parodie retorică. Petruţ Pârvescu, funciar cerebral, nu debordează de vitalism, ci pur şi simplu priveşte spectacolul lumii prin pereţii izolatori ai raţiunii. Însăşi cîmpia, teatrul desfăşurărilor sale lirice, este prin definiţie plată, inducînd ideea unei dinamici anemice, cu efecte procustiene pentru ,,numerele” care o populează. În acest film al rigorilor şi corsetelor de tot felul, doar gestica observatorului rămîne liberă. Se pune întrebarea : este poetul un cinic ? Credem că e mai degrabă un experimentalist, în căutarea formulei ideale, abstractizînd harnic şi potrivindu-şi  ideile totdeauna în răspăr. În textele sale fractura coexistă cu fluenţa, zelul reflexiv cu notaţia frustă. Realitatea se află nemijlocit sub microscopul propriei sale conştiinţe. Cînd evocă secvenţe rustice, tratamentul literar devine clasic şi narativ, cînd se referă la mediile supertehnicizate, totul se rupe şi se ivesc sincopele logice. Vibraţiile realităţii sînt consemnate lapidar, printr-o reacţie adesea elementară, costatativă. Iar textele par modelate conform stărilor tranzitorii ale poetului. Notăm şi o discretă predilecţie pentru expresia aforistică. Dar impresia de echilibru este falsă, Petruţ Pârvescu fiind un temperament dilematic, împletind momentele de revoltă cu pasivitatea contemplativă. S-a aflat constant în căutarea instrumentelor care să-i rafineze limbajul, parcă extaziat de un timp al poeziei cînd elaborarea mergea mînă în mînă cu fronda şi teribilismul verbal. Cu toate aparenţele sale contondente, lirica lui Petruţ Pârvescu, supusă unui trudnic proces de sublimare, conţine zone mirifice, de puritate ingenuă şi desenînd reliefuri esenţiale într-un chenar numai al său.

Victor  Teişanu