Dumitru Agustin Doman - Scriitorul - destin şi opţiune

 

„Magnifică şi mizerabilă, morală şi imorală, amestecată valoric, coexistând în devălmăşie scriitori de primă mărime cu care am putea ieşi fără nici cea mai mică jenă în Europa şi în lume cu veleitari de cea mai joasă speţă, dar tupeişti şi obraznici…”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

    - Cele două sunt interdependente. Opţiunea e liber arbitru, nu-i aşa, dar te poţi opune destinului ? Oricât aş fi vrut eu să aleg astronomia, soarta nu putea să mă lasă să mă rătăcesc. De aici deja se înţelege că dau o mare importanţă destinului.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

      - Pe la 18 ani scriam  scurte povestiri cu oarecare înfrigurare. La 19 ani şi jumătate chiar am debutat cu o asemenea povestire în “Orizont” la Timişoara.  Acela este debutul adevărat şi nu-l reneg, deşi bucata aceea de proză n-am mai recitit-o de vreo douăzeci de ani şi nu ştiu dacă mai spune ceva.  Din păcate, debutul editorial a fost o adevărată odisee şi s-a produs cu dureri mari abia peste 12 ani.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

       - Pornise suspect de lesne. Trimiteam de la Iaşi, unde băteam Dealul Copoului cu Nichita Danilov vorbind ore întregi de draga de literatură, trimiteam povestiri lui Nicolae Velea la « Luceafărul » şi ele tot apăreau. În 1978, am primit premiul anual de proză al revistei şi atunci am aflat că de fapt mă publica Gheorghe Suciu, prozator ardelean şi conştiincios redactor. Premiul i-l datorez tot lui Suciu care s-a luptat cu conducerea gazetei pentru a mă nominaliza. Acest premiu era un veritabil paşaport spre debutul editorial. Aşa a fost pentru mulţi scriitori, de la D. R. Popescu până la Mircea Nedelciu ş.a. La mine n-a prea funcţionat. Prin 1981 am depus manuscrisul unui volum la concursul de debut al editurii Albatros. În 1983, am fost între cei trei « fericiţi » câştigători ai concursului, alături de Dan Petrescu şi Bedros Horasangian, cu promisiunea publicată în reviste că până la sfârşitul anului cele trei cărţi vor apărea. N-au apărut. În 1984, am fost chemat la editură să fac ultima corectură a volumului Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi. Şi coperţile erau gata. Dar, când să intre în rotativă volumele, marele şi mai ales multul Adrian Păunescu şi-a adus aminte că împlineşte vârsta rotundă de 40 de ani şi a depus un volum de vreo 800 de pagini. El nu ştia de plan editorial, de cotă de hârtie, de drepturi de autor care toate se planificau cu un an şi ceva înainte. El venea când i se năzărea cu o aprobare de la Comitetul Central şi intra peste rând. Aşa că a mâncat cota de hârtie şi drepturile de autor la 12 cărţi, printre care primele au fost desigur ale debutanţilor. La începutul lui 1985 s-a dat o hotărâre că nu se mai debutează decât în volume colective, aşa că volumele  au fost date la topit şi am apărut cu 100 de pagini în volumul colectiv Proze, alături de Dan Petrescu şi Tudor Stancu. Aşadar, eu nu am mai publicat niciodată prima carte.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

      - Deşi citeam febril încă de la 10 ani, scriitorul de suflet mi l-a relevat Nichita Danilov, insistând să-l citesc: prozatorul rus Ivan A. Bunin, pe care-l citesc şi recitesc de mai bine de 30 de ani. Nu ştiu cât m-a influenţat, dar îl recunosc de maestru.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

     - Din păcate, sunt nişte punţi rupte. Venit din dictatura în care totul fusese terfelit şi înlocuit, unde poezia patriotică devenise poezie dedicată exclusiv partidului comunist şi secretarului său general, după 1989, scriitorul  a refuzat din instinct să mai fie şi cetăţean. Tot aşa, scriitorul a rămas la marginea societăţii. În socialismul multilateral dezvoltat, puterea îl cenzura pe scriitor, dar îl plătea să scrie “pe linie”, aşadar ţinea cont de el, îl aresta la domiciliu dacă era opozant (v. cazurile Goma, Dinescu, Dorin Tudoran…). Acum, scriitorul este liber să scrie ce vrea, poate publica unde vrea, dar nu e socotit demn de luat în seamă de cei de la putere. Poate muri în anonimatul cel mai deplin precum marele poet Petre Stoica la Jimbolia, înmormântat neştiut de nimeni în aceeaşi zi în care peste 10 000 de oameni îl conduceau pe aleea artiştilor de la Bellu pe Ion Dolănescu. E o punte ruptă definitiv: scriitorul se fereşte ca dracul de tămâie să se apropie în vreun fel de puterea politică, iar puterea îl ignoră cu toată voioşia.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

      - Magnifică şi mizerabilă, morală şi imorală, amestecată valoric, coexistând în devălmăşie scriitori de primă mărime cu care am putea ieşi fără nici cea mai mică jenă în Europa şi în lume cu veleitari de cea mai joasă speţă, dar tupeişti şi obraznici… E nevoie ca cineva să facă ordine, piramidă, canon, listă, cum vreţi să-i ziceţi, în acest conglomerat. Dar cine?

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

     - Nu există o reţetă. Scriitorul scrie când simte nevoie şi despre ce simte. Nu vorbim despre criticii şi istoricii literari de la institutele Academiei care trebuie să lucreze după program. Eu scriu în fiecare zi şi public rar, în 25 de ani publicând cinci cărţi. Acum aş vrea să public prima parte a unei cărţi de interviuri cu optzecişti – Generaţia 80 văzută din interior. Este rubrica pe care o ţin de o vreme în revista “Argeş”.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

 „Vai! Vai! Vai! Ochii mei, unde sunt ochii mei?” se tânguie,

important, muribundul, estetul, cel care a dat note pictorilor,

fotografilor, arhitecţilor şi femeilor tinere de la recepţii

simandicoase şi de la parade ale modei. Bãtrânul Borges

mângâie mãciulia de aur a bastonului sãu alb, îl priveşte din

adâncul Câmpiei negre, zâmbeşte şi-i rãspunde alb: „Vai! Vai!

Vai! Unde sunt ochii tãi?! Ochii tãi sunt în punctul negru din

mijlocul creierului tãu negru de metastaze. Ochii tãi! Vai! Vai!

Vai!”

                                                              *

Pentru igiena ta personalã ţi-ai fãcut un sistem de reguli.

Regula întâi: sã nu te enervezi! Regula a doua: sã nu te enervezi!

Regula a treia: sã nu te enervezi!

Un corb ţi se aşeazã pe umãr şi-ţi croncãne la urechea

dreaptã: „Regulile sunt bune, lumea de-acum nu te va lãsa sã le

aplici. Dar va veni larga şi lunga vale a Morţii, când regulile

acestea vor fi aplicate perfect; fãrã efort şi fãrã sã fii obsedat de

acest lucru!”

Cerul e albastru-fumuriu şi soarele coboarã spre Apus.

                                                             *

Flori în stare de putrefacţie peste un mort în stare de

putrefacţie. Mirosul morţii umane amestecat cu mirosul morţii

vegetale. Noroc cã moartea mineralã nu degajã mirosuri de

putrefacţie! Pãmântul tot ar fi un uriaş hoit duhnind.

                                                    *

Pe scena uriaşã se aflã doar un om cu o harfã. Bãrbatul

grizonat, cu ochelari fumurii şi mustãţi, stã aplecat deasupra

instrumentului şi-l priveşte cu mare atenţie, precum se uitã un

medic legist la mãruntaiele cadavrului de pe masa rece de

marmurã, şi ciupeşte câte o coardã exact ca legistul un nerv, un

intestin, o arterã, un colţ de plãmân în care o gurã de oxigen a

rãmas captivã pentru totdeauna.

                                                       *

În biblioteca ta de acasã, cu rafturi ţintuite pe veci în pereţi,

din podea pânã-n tavan, cauţi, cauţi sã afli ce este moartea. Din

mijlocul tavanului, doi ochi ironici te privesc şi o voce

cavernoasã îţi zice: „Aceea e moartea livrescã, hã-hã-hã! he-he!

hi-hi! Cautã în altã parte, pe dealuri şi pe câmpii, pe goluri alpine

şi în pustiu, mai ales în pustiu. Moartea livrescã! Hã-hã! He-he!

Hi-hi!”

                       Sunt fragmente din volumul meu Moartea noastră cea de toate zilele (Editura Timpul, Iaşi, 2008).

                                                             

2009, Curtea de Argeş