„Eu lucrez tot timpul. Simt că mă pierd în zadar
atunci cînd nu scriu.”
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt
dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa
dumneavoastră ?
1. Dacă destinul reprezintă o cale predestinată, opţiunea
este o cale aleasă. Atunci când destinul unui scriitor se confundă şi cu
opţiunea sa, calea poate fi aceeaşi. Iar dacă scriitorul dovedeşte că este unul
de talent, atunci calea este cea bună. Dar în puţine cazuri destinul
scriitorului adevărat l-a urcat pe piedestalul gloriei, dacă asta şi-a dorit,
ci conjuncturile l-au făcut să se simtă mai tot timpul în pielea omului umilit
de munca pe care şi-a ales-o fără să-şi asigure din ea existenţa, ceea ce de
regulă pentru o altă meserie, opţiune a celui pus să aleagă ceva pentru a-şi
câştiga existenţa lui şi ai celorlalţi membrii ai familiei, acest lucru se
poate lesne realiza, însă fără vanitatea care-l împinge pe scriitor spre vise
de nemurire şi existenţe confortabile. În cazul meu destinul m-a ales, iar
opţiunea mea n-a fost alta decât aceea de a scrie şi încasa umilinţele de
rigoare, izvorâte din prejudecăţile unei lumi care nu m-a privit niciodată cu
ochi buni. Dar m-am obişnuit atât de mult cu această condiţie a scriitorului,
nu numai român ci şi de pretutindeni, îcât nu-mi mai fac nici un fel de
probleme legate de ceea ce reprezintă împlinirea destinului meu într-o astfel
de lume. Am ales lumea literară cea din cărţi, nu lumea destinelor literare cea
din viaţa scriitorilor plini de hachiţe, orgolii, vanităţi, lupte fără sens,
pentru că lumea cea din cărţi, deşi izvorâtă în genere din lumea reală, este
mult mai frumoasă decât lumea scriitorilor ca parte a lumii reale alterată de
angoasele, nemulţumirile, parvenirile şi bolile sufleteşti de care suferă şi nu
vrea să se vindece urmând reţetele oferite de lumea din cărţi. Este mult mai
liniştitoare acea lume decât aceasta prin care trecem făcându-ne destinul
ferfeniţă, iar opţiunea, scrisul cărţilor adică, o cârpă la îndemâna unor inşi
fără scrupule care, din păcate, sunt pentru scriitori grupurile ţintă pentru
care pierdem vieţi întregi la masa de scris.
2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar
momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu
adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări
literare.
2. Istoria literaturii, aşa cum se scrie la noi acum, nu
consemnează foarte multe lucruri consacrate, dar mai ales debuturile unor
scriitori. Şi asta pentru că a dispărut spiritul cronicăresc de consemnare şi
comentare a faptelor recente, lăsate să dospească sau să fie veşnic uitate.
Plângerile „istoricilor literari”, criticilor literari se mărginesc la a spune
că sunt năpădiţi de avalanşa apariţiilor editoriale, de sumedenia noilor veniţi,
noilor plecaţi, unii de tineri, alţii dintr-un anonimat clădit prin grija lor
într-o viaţă dedicată himerei literare, în timp ce unii chiar din gloria
oferită de o viaţă plină de oportunităţi şi conjuncturi care i-au scos în faţă,
dar răsturnaţi de criteriile care, pasămite, se schimbă de la o zi la alta din
cauza inconsecvenţei şi inconsistenţei principiilor aplicate în scrierea unor
astfel de istorii. Păi ce-am fi aflat noi despre istoriile noastre medievale,
să zicem, dacă Grigore Ureche, Ion Neculce sau Miron Costin, ori Dumitrie
Cantemir s-ar fi lamentat în faţa miilor de fapte aduse Până la ei de izvoare
pe care dacă nu le-ar fi căutat n-ar fi scos la iveală stâlpii unei identităţi
pe care acum ne sprijinim? Or aşa-zişii noştri istorici literari de nouă
formulă par mai ispitiţi să elimine decât să adune, să îngroape în timp decât
să dezgroape fapte şi oameni care şi-au îndreptat destinul spre o opţiune din
capul locului perdantă. Şi exemplele sunt suficiente şi alarmante, îcât
aşteptăm reîncarnarea cronicarilor serioşi de categoria celor numiţi mai sus,
pentru care orice faptă literară cât de mică să însemne o verigă la întregirea
veridicităţii istoriei literaturii române, care, aşa cum ne este oferită de
noii ei cronicari, arată foarte săracă, ciunţită de vârcolacii prejudecăţilor
care-i domină. Şi-n aceste condiţii n-are rost să mai vorbim dacă ştiu eu cine
şi-n ce împrejurări a consemnat evenimentul debutului meu literar. Poate doar
eu în diverse fişe bio-bibliografice, în CV-uri, sau alţii în unele dicţionare.
Şi acesta s-a produs în decembrie 1972, sub girul lui Geo Dumitrescu, în
„România literară”, după ce în august al acelui an în „Clopotul literar şi
artistic”, regretatul ziarist Nicolae Cîntec mi-a publicat două poezii. Aceste
ieşiri în presă au venit după cel puţin trei ani de încercări într-ale
scrisului. Am scris, de la început, poezie, proză, teatru, ratând ca orice
începător, dar nerenunţând, pentru că aşa a vrut destinul. Multe dintre acele
încercări au fost înghiţite de flăcările sobei de la Coşula, altele, cum este
încercarea unui roman şi a unei piese de teatru mai sunt printre manuscrisele
mele care vor urma aceeaşi cale a cenuşii. Că aşa vrea destinul lor. Pentru că
şi manuscrisele scriitorilor au un destin al lor, nu.
3. Care a fost drumul până la prima carte ?
3. A fost un drum destul de
anevoios. Dar acum sunt mulţumit că a fost aşa, pentru că dacă aş fi debutat
prin anii ‘70, aşa cum s-ar fi putut întîmăpla cu o carte prezentată la Editura Eminescu
şi din care juriul a ales să publice într-o antologie un grupaj în 1974, acum
aş fi regretat mult. Aş fi putut publica prima carte în 1981, la Albatros, dar, iarăşi,
regulile de atunci m-au împins cu un fragment din „Esopia” în antologia apărută
în anul următor. Aşa că abia în 1986, după ce m.-am bătut trei ani cu Andi
Andrieş la „Junimea”, având-o ca scutier pe Doina Florea Ciornei, am ieşit cu o
carte, şi ea ciunţită de 13 poezii, şi cu alt titlu decât cel iniţial, şi anume
„Poeme introductive”. O carte care, la acea vreme destul de tulbure, a fost
foarte bine primită de critica literară.
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară,
prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. Am fost impresionat, la vremea ivirii mele în lumea
literară de mai mulţi scriitori de care mă simţeam legat sufleteşte, dar la
care nu puteam ajunge decât prin cărţile lor. La Botoşani exista pe atunci
Lucian Valea. Am stat zece ani în preajma lui şi am deprins gustul pentru cărţi
şi bibliotecă, pentru lecturile selecte, cele o sută de bază, cum spunea el. Nu
m-am apropiat de poezia lui, pentru că nu-mi venea pe structura mea. Eram
apropiat atunci de poezia lui Gellu Naum, Ben. Corlaciu, Ilarie Voronca, Cosnt.
Tonegaru, mai puţin de cea a lui Nichita Stănescu, dar destul de aproape de cea
a lui Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Mihai Ursachi şi Leonid Dimov, şi foarte
impresionat de T.S. Eliot, Ezra Pound, Ferlinghetti, Ginsberg şi afin cu poezia
lui Rilke pentru care aveam un adevărat cult. Dar cel care mi i-a adus în faţă
pe toţi a fost A.E.Baconski cu Panorama poeziei univerale, cei „O sută de
maeştri”, aşa cum i-am numit într-o carte nepublicată şi care se va numi când o
voi publica „O sută de maeştri şi un discipol”. Dar gruparea în mijlocul căreia
m-am simţit bine a fost cea care se aduna anual la Tîrgu Neamţ la Colocviile Naţionale
de Poezie, adică gruparea optzeciştilor din toată ţara din structura căreia fac
parte şi căreia i-am dedicat o colecţie de poezie la Editura Axa, „La Steaua – poţi optzecişti”,
în care Până acum au apărut peste 70 de poeţi.
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea
liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii,
care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi
putere?
5. Raportul care a fost din totdeauna, minus aberaţiile
obediente ale unor scriitori faţă de putere, faţă de orice fel de putere
promovată de orice fel de ideologii, fie totalitare, autocrate sau democrate,
atunci când politicul oferă iluzia că poţi ajunge la glorie prin trecerea
obligatorie a talentului tău prin sosul oferit de acest flagel social. Mai
cinstit mi se pare a fi fost şi a fi raportul dintre cetăţean şi scriitor,
atunci când însuşi scriitorul este cetăţeanul care se implică într-un fel al lui
la viaţa socială, fără a-i ordona reguli de comportare sau influenţă de putere,
ci doar reguli estetice, mereu în rafinare şi esenţializare a existenţei. Mai
ales că în lumea în care şi scriitorul trăieşte acum, diferenţa nu mai este
atât de vizibilă ca atunci când scriitorul, pentru greşelile sale, putea fi dus
la eşafod, la spânzurătoare, la
Canal, la Ocnă
sau deportat în Siberia, ori, urcat pe culmile gloriei, pe principii ideologice
fără pic de morală estetică, ordona minţi spre o falsificare generală, spre, în
fond, un genocid cultural şi social. Pe când acum, scriitorul a devenit
elementul social comun care-şi prezintă produsele sale aşa cum o face
zarzavagiul, cizmarul, confecţionerul, ori diplomatul, savantul şi aşa mai
departe. Chestiune care-l împinge în anonimat şi la anularea evidenţei de care
altă dată se făcea caz sau pe care se miza. Nu ştiu dacă e bine sau rău.
Oricum, pierderea, se pare, o simte doar scriitorul, nu şi cetăţeanul de rând.
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această
perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
6. Exact ca-n mileniul doi. Doar că vizorul prin care se
vede s-a mărit un pic şi poţi afla în aceeaşi secundă ce face confratele din
America sau Australia, fără a fi convins că el, de acolo, este chiar interesat
de ce faci tu aici. Nu poţi compara o literatură cu alta, decât teoretic, la
catedră, într-un curs de literatură comparată, nu şi într-unul de evoluţie
recentă. Ce pot spune eu despre literatura norvegiană sau irlandeză, sau despre
cea coreeană sau malgaşă, atâta timp cât nici norvegianul, nici irlandezul, ca
să nu mai vorbim de coreean sau malgaş nu poate spune mai nimic despre
literatura română. Pot spune că ciulamaua pe care o mănânc acum este foarte
gustoasă, dar nu pot spune acelaşi lucru despre stridiile mâncate de un franţuz
la Paris. Aşa
că pot afirma că literatura română este foarte bună, că, deşi conţine în
structura ei foarte mulţi scriitori de limbă română care nu fac parte, după
unii critici şi istorii literari, din literatura română, ci din oricare altă
literatură care, de asemenea, nu-i ia în seamă, că ea este reprezentată în
competiţii doar de câţiva scriitori, mereu aceeaşi, ceea ce dă impresia acolo
unde se vrea promovată că suntem o literatură foarte săracă, sterilă, scrisă
după reţete aplicate prost pe un schelet gata să dea în inaniţie. Suntem o
literatură scrisă într-o limbă vorbită de aproape 40 de milioane de oameni
împrăştiaţi pe tot globul, dintre care doar 2 milioane vorbesc corect limba
română, maternă deci, iar cam 10 mii citesc constat ceea ce apare, dar nu tot,
pentru că tirajele sunt limitate la sute sau mii de exemplare. Ei, atunci, unde
ne aflăm, în acest început de mileniu trei ? Nu cumva în pragul
dispariţiei limbii române şi implicit a literaturii române care se va conserva
în eşantioanele în care de regulă se păstrează esenţele ? Dar să nu fim
chiar aşa de pesimişti. Chiar şi pentru cei 10 mii de cititori posibili,
scriitorul român merită să existe. Dar el ar putea învinge numai dacă istoricii
şi criticii literari vor şti şi vor vrea să demonstreze că suntem o literatură
bogată, diversă, care ar putea chiar propune paradigme de urmat.
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau
este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în
prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Dacă timpul de creaţie nu se confundă cu programul
scriitorului, program continuu, sau cum spun confraţii de peste Prut, „program
veşnic”, şi scriitorul îşi face de lucru aşa din senin sau când are chef sau
atunci când iese la pensie, atunci nu vorbim despre un scriitor autentic,
înscris într-un destin care cere sacrificiu Până la capăt, ci despre un
veleitar, diletant, grafoman sau mai ştiu eu ce alt ipochimen care ne
terorizează în diverse ocazii şi mai tot timpul. Eu lucrez tot timpul. Simt că
mă pierd în zadar atunci când nu scriu. Chiar acum scriu, răspunzând la această
anchetă. La un roman. În curând, îmi va apărea o carte de poeme, „Cartea
Sofiei”, la Editura
Paralela 45.
Faculataiv :
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,
selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă
reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
PUSTIA
(II)
5. O
vezi fără să priveşti anume un spaţiu la fel de plin,
cuib
plin într-un copac înfrunzit,
cuib
gol într-un copac desfrinzit –
stai
în faţa acelui loc nenumit
ce
asteaptă să fie numit,
nu-i
dai nicio importanţă, aşa cum nu te interesează cîtuşi de puţin cerul
care
ascunde carnea îngerilor
cu
care ai crescut în casa plină de icoane,
şi
deodată din cuibul plin cu ouă
se
umple cerul,
îţi
pierzi ochii printre aripi
pînă
ce privirea se face goală ca acel cuib părăsit –
dai
sens fiecărui gest din afara ta
în
care intri ca într-o casă în care lumea te priveşte şi nu te vede,
de
fapt nici nu exişti,
cui
i-ar păsa de un biet ou din care nu se ştie
dacă
va zbura o pasăre
care
va adăsta pe turla bisericii în care crucile adună sub stern
singura
speranţă a omului
care
toată viaţa n-a făcut nimic decît să se roage pentru o altă viaţă
pe
care nu o va trăi –
mult
mai tîrziu vezi cerul printre frunze,
plin
de viaţa pe care nimeni n-o ia în seamă,
din
ochii tăi zboră mii de îngeri care nu se vor întoarce de unde au plecat,
pentru
că întoarcerea lor este acolo unde ajung,
aşa
cum faci tu după ce rămîi gol pe dinăuntru
ca
paharele din care cei însetaţi au băut toată viaţa –
îţi
spui apoi:
şi mie
mi-a fost sete şi am băut
şi,
după atîta viaţă, încă mi-e sete…
Botoşani, 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu