ADRIAN MUNTEANU - Antologia poemului comntemporan

 "Scriu un sonet. Deplină amăgire

 Că prin canon mai liber mă voi face.
 Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmi place,
 Modest cârpaci de vorbe şi iubire"

  


ADRIAN MUNTEANU s-a născut în Şcheii Braşovului, la 21 aug.1948.

A absolvit  Facultatea de Limba si Literatura Română la Constanţa (prof. Cornel Regman, asistent Marin Mincu).

   Este redactor la Societatea Română de Radiodifuziune, director de editură, membru al Uniunii Scriitorilor şi al Asociaţiei Scriitorilor de Limba Română din Quebec.

   Este autorul volumelor Tăcerea clipei (Sonete 1), apărut la editura Arania, Braşov, 2005, Casa fără ziduri (Sonete 2), Arania, 2006, PAINGUL ORB (Sonete 3), Arania, 2007, FERESTRE ÎN CETATE ( Sonete 4), Arania, 2008,  FEMEIE!… ( Sonete 5), Minerva, Bucuresti, 2009, “ORELE TĂCERII” (Sonete 6) , Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010 şi al volumului „7” cu care revine la Arania, în 2011.

  Susţine recitaluri de muzică şi poezie cu diverşi interpreţi şi grupuri muzicale, este organizator de evenimente culturale, actor, scenarist şi regizor cu 21 de premii naţionale de interpretare, regie şi creaţie literară, şi membru fondator al grupului Caii Verzi de pe Pereţi din Braşov cu care desfăşoară o activitate culturală intensă, cu programări lunare ale unor autori importanţi din spaţiul literaturii româneşti.

SCRIU UN SONET. DEPLINĂ AMĂGIRE

 Scriu un sonet. Deplină amăgire

 Că prin canon mai liber mă voi face.
 Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmi place,
 Modest cârpaci de vorbe şi iubire

 Un gând buimac într-un ungher îmi zace
 Şi nu-i găsesc firava limpezire.
 Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire
 Şi mă aruncă-n lumile opace.

 Trec voci cerşind cărarea neumblată,
 Dar altele, urlând, ademenesc
 Cu zarea lor etern împurpurată.

 Când verbe-n cuget tainic mă sfinţesc,
 Nu-mi amintesc de mine niciodată.
 E semn profund că-ncep să mă trezesc.

SPUNE-MI, IUBITO, UNDE-ŢI E POPASUL         

Spune-mi, iubito, unde-ti e popasul?

În cuib zănatec, în amurg de ceară?
Unde-ţi aşezi piciorul să nu piară
Urma fierbinte ce-mi ucide ceasul?

Cum ai învins râvnirile de fiară
Ce-au despicat pădurile cu pasul,
Ca să-mi aplec genunchiul, să-mi fac masul
La umbra coapsei tale de fecioară?

Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,
Bea din potirul brumelor nectar
Şi din căuş de patimi apă vie,

Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,
Să te zidesc curată-n temelie,

Aceeaşi Ană, pe un nou altar.

PE MALURI SĂLCII S-AU TREZIT ALENE

Pe maluri sălcii s-au trezit alene,

Ca să aştepte-un răsărit de soare.

Presimt în tâmple trândavă licoare,

Dar somnul încă n-a pierit din gene.

Pe crusta apei scânteieri fugare

Ascund uimirea presurei sub pene,

Iar plânsul ierbii, năpădit de lene,

A pus cu zorii pietrelor prinsoare.

Privirea blândă-n orizont răneşte.

Pe cer stau nori molateci ce ascund

Aripa zilei. Clipa ocoleşte

Cuprinsul frunţii într-un zbor rotund.

Şi peştele luminii îşi sticleşte

Eternitatea-n lacul fără fund.

TU CEL CE CAUŢI TAINA ÎNTR-O FILĂ

Tu  cel ce cauţi taina într-o filă

Cutreierând neistovit izvoade

Şi năzuieşti spre-adâncile monade

Spune-mi cinstit : ascunzi sub pleoape milă?

Tu cel ce-ntinzi necercetate nade

Pe luciul apei, curgere fragilă,

Şi-ţi treci fiinţa rece şi debilă

Prin ochiul gol al vastelor năvoade

Tu ce-mblânzeşti sălbatice feline

Cu-n singur fir de iarbă din ogor

Şi vrei să strângi nădejdile ciorchine

În duhul frunţii, vag şi temător,

Răspunde-mi, frate, sincer fii cu tine

Eşti zeu de-acum sau eşti tot muritor?

ÎN UMBRA ZILEI ARIPA SE-MPLÂNTĂ

În umbra zilei aripa se-mplântă

Şi-acoperă uimirile cu pana.

Un strigăt stins îmi sfredeleşte rana

Iubirilor ce nu mă mai frământă.

Lumina stinsă-şi leapădă sutana

Pe cumpăna ce-n lacrimă se-avântă.

Talaz fugar pe mal se ia la trântă

Cu liniştea ce-mi pustieşte dana.

În iarbă-ngenunchez şi-mi cer iertare

Cărărilor ce le-am urcat pieptiş.

Un fir de iarbă-nfige în uitare

O sabie cu-nsângerat tăiş

Şi pasărea rămasă-n aşteptare

Îmi tăinuieşte-adâncul din frunziş.

SUB CLOPOTUL ZIDIRILOR RĂMASE

Sub clopotul zidirilor rămase

Se pierde urma mânjilor din stele.

Mă arde roua zilei prin obiele

Şi lenea vorbei mi-a pătruns în oase.

S-au spart băşici de patimă sub piele

Şi mi-am zdrelit picioru-n stânci tăioase,

Tot încercând să ocolesc angoase

Ce mi-au legat simţirea în atele.

Surpat de tot sub schele dărâmate,

Un cal îşi plânge aripile vii

Ce nu mai zboară. Îmi era ca frate.

Au sângerat amiezile pustii.

Răscoala clipei timpul ritmic bate

Până în miezul orelor târzii.

EU FLUTURELE-ALUNEC ÎN FÂNTÂNĂ

eu fluturele-alunec în fântână

ce spaimă hâdă-n trupul meu plăpândul

n-am timp să-mi chinui timpul întrebându-l

ce vaier lung pe-antene se îngână

n-am cal de foc pe care adăpându-l

să-l fac să urce-n sus pe ghizduri până

şi-ar împietri copita pe o rână

ca să ţâşnească-n aer pur cu gândul

ce–i până jos ce tihnă necurată

unde e luciul unde-i un năvod

să frâng în el căderea doar o dată

nu tremură nimic sub lânced pod

pe fund nu-i apă nu e nici o pată

plonjez în gol şi mă strivesc de glod

RĂMÂN COCOŞUL PUS PE-ACOPERIŞURI

rămân cocoşul pus pe-acoperişuri

din tablă sură înfruntând furtuna

ni îl înmoaie vipia nebuna

nu se încurcă-n oarbele desişuri

de sus oraşul mi se pare duna

în care surzii îşi împlântă şişuri

un soi bizar de umbre şi hăţişuri

în care scurmă necurmat minciuna

dar casa mea bătrână şi-a dus veacul

şindrila curge moale în răstimp

rugina groasă mi-a tăiat hamacul

mă încovoi sub orice anotimp

şi peste noaptea ce-a pornit atacul

picioarele mi s-au desprins de timp

MAI BINE MĂ NĂŞTEAM O RÂMĂ-N CLISĂ

mai bine mă năşteam o râmă-n clisă

să-mbăloşez cărările de humă

o sprintenă şi mlădioasă pumă

rupând din carnea zebrelor decisă

o frunză de-aş fi fost uitând postumă

că vântul toamnei m-ar fi vrut ucisă

sau o căpuşă bântuind proscrisă

prin blana vitei care-un chin şi-asumă

mai bine de eram ogar prin pustă

strivind nisipu-n jurul unui cort

sau în oceane paşnică langustă

veghind din valuri umbrele din port

decât izbit de viaţa-n veci injustă

mai bine mă năşteam de-a gata mort

UN FLUTURE, O FLOARE, O FURNICĂ

un fluture o floare o furnică

o pasăre o flacără câmpia

un deal o vale fluviul şi vecia

izvoarele şi marea o amică

un drum o creangă frunzele şi via

un avion ce tocmai se ridică

copilul cel poznaş luat de chică

măicuţa cartea pixul şi hârtia

uliţa strâmtă tatăl meu şi masa

fântâna şi un bal ţinut cu fast

un peşte prins în râu adânc cu plasa

biserica şi-un preot bun şi cast

feciorul meu şi fiica soaţa casa

acestea-s daruri restul e balast

Braşov, 2012