Angela Nache Mamier„Am plecat de peste 25 de ani, internetul, diferite abonamente mă ajută să fiu la curent cu literatura română actuală. Fără să citez nume, fenomenul liric român este complex, tendinţele sunt forte diverse şi interesante. Adevăratele valori nu sunt cele gălăgioase. Pe internet suferim de tirania unor bloguri care se autoglorifică, poeţii sunt pe Google, înecaţi în labirinturile virtuale, unii critici continuă să rămână foarte subiectivi, sunt încă multe căprării. E păcat că poezia română atât de viguroasă este atât de puţin cunoscută. Invazia de anglicisme duce la un fel de servilism anglo-saxon, a devenit o modă care va trece… Adesea aceste texte supraîncărcate de anglicisme, ţigări, drog, cafele, sex, alcool sunt un fel de decor abil în spatele căruia sunt doar vorbe goale, şocante, o nevoie disperată de a fi vizibil pe scena zilnica, în spectacol permanent de exhibiţionism. Dar poezia este un organism liber, care aparţine tuturor şi permite contactul electric dintre mediocri şi adevăratele talente. Geniul este printre ei, va apare prin surpriza !”
1. Pentru un scriitor,
destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat
(joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
Dragostea de oameni şi de viaţă în general mă motivează şi mă fac
nostalgică deci creativă, nevoia scrisului devine imperativă dintr-o dată.
Am remarcat că viaţa este mai suportabilă datorită poeziei, deci un mijloc
de a ţine piept destinului.
In acest fel am încercat la rândul meu de a exprima aceleaşi teme de când
lumea: dragostea de viaţă, de Terra, de oameni, misiunea poetică, timpul care
trece atât de repede. In acest sens devine imperios ca fiecare cuvânt să răsune
puternic, ca şi liniştea de altfel... A ţine piept unei dictaturi însemna să
rezist în spatele unei "bariere de cuvinte", unui regim ostil, care
favoriza lingăii.
A scrie pentru mine este opţiunea exaltată
de a lăsa un mesaj, de a nu mă resemna la un anumit mutism, la singurătate. Trăiesc
în Franţa, deci destinul a decis pentru mine... Emil Cioran a exprimat foarte
bine condiţia scriitorului în Franţa: "Ecrire c'est la libération
intérieure; Le français en apparence est
une langue facile, sans substance, sans vie, mais en fait c'est une langue qui
ne supporte pas n'importe quoi; En réalité elle n'est pas facile, son apparente
facilité est trompeuse; C'était un vrai combat. Quand j'ai commencé à écrire en
français c'était bien un combat, une rigueur en permanence".
Tot Cioran spunea: "c'était presque un avantage d'être né dans un
espace culturel dit MINEUR, c'est une curiosité et une nécessité qui nous
poussent à nous instruire au maximum"
Am ales să rămân scriitor român şi să continui de aici modestul meu aport
la cultura română, deşi pentru colegii de litere din preajma mea sunt o
scriitoare franco-română.
2. Istoria literaturii
consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs.,
când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări
literare.
Primele poeme le-am scris la 10 ani
pe un ton de baladă pastorală, inspirat de desenele naive figurând pe cutiile
de ingrediente ale unei vecine care era croitoreasa cartierului... Ea m-a
ascultat cu un zâmbet cald pe obraz, m-am simţit pentru prima dată
"transportată" într-un abur cald , care aducea a un ZBOR...
Apoi la şcoală am avut profesori excelenţi, la liceu, poetul Petre Homoceanul
care crease un jurnal poetic în care scriam poezii inspirate de natură... Am
traversat cei 5 ani de studii la
Facultatea de Filologie din Bucuresti cu profesori eminenţi: Manolescu,
Simion, Crohmălniceanu, Marian Popa, Alexandru Graur, Zoe Dumitrescu Buşulenga,
Matilda Caragiu, Alexandru Piru, Mircea Martin... care mi-au transmis un
respect sacru pentru lumea literelor... Pe băncile cenaclului Junimea îi ascultam pe cei mai mari
colegi Adrian Păunescu, Constanţa Buzea etc... Eram timidă, îndrăgostită, am
avut repede doi fii şi viaţa m-a absorbit în tenebrele dictaturii. Am frecventat
rar Cenaclul devenit « de Luni ».
Pe la 26 de ani, am mers întâmplător la Cenaclul Astra unde
erau câteva personalităţi importante ca: A.I.Brumaru, Darie Magheru, Ion
Topolog (un excelent animator) etc... Tot acolo i-am întâlnit pe poetul Ioan
Pop Barassovia, Gheorghe Crăciun, Vasile Gogea, Alexandru Muşina, Ovidiu
Moceanu, Claudiu Mitan, Paul Grigore etc...
Cum Cenaclul Astra părea la un moment dat destul de conformist pentru
exigenţele noastre Alexandru Muşina şi Gheorge Crăciun au creat un alt cenaclu,
Cenaclul 19, la iniţiativa poetului Adrian Munteanu, care era responsabil
cultural la Casa
de cultură şi care ne-a găzduit cu inteligenţă şi curaj deşi securiştii nu erau
departe... In acest cenaclu am avut ocazia să încurajăm primii paşi ai
tinerilor poeţi ca Simona Popescu, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Marius
Oprea...
Am fost un grup de poeţi "rezistenţi" şi "indignaţi fără
excepţie, înclinaţi spre poezia liberă, independentă, contestatară ( volumele
mele Miraculum si Femina sunt singurele
« dovezi » de care dispun), care nu accepta scrierea unor poeme de
conjunctură, burebistare ori mioriţare. Intre timp am trimis la Luceafărul la
"Atelierul literar" ţinut de către apreciatul poet Geo Dumitrescu şi
faptul de a fi publicată de acesta mi-a deschis ochii şi porţile publicării în
revistele importante ale epocii.
Apoi am câştigat concursul Editurii Dacia, am putut debuta şi am fost
ghidată de editorul meu, poetul de mare ţinută Vasile Igna, care nu m-a
cenzurat şi m-a încurajat spre o totală libertate de ton.
3. Care a fost drumul până
la prima carte ?
Drumul până la prima carte a fost deci o înşiruire de cenacluri, întâlniri
cu personalităţi interesante şi trimiterea manuscrisului la concursul unei
edituri importante.
Am avut noroc, căci pentru a publica în acel timp era un parcurs între
furcile caudine.
Ca orice scriitor opus regimului, care nu a fost membră de partid, care a
refuzat funcţii în cultura judeţului, care a trăit (voit) izolată de
mondenităţile din capitală (unde grupuri de poeţi făceau o curte asiduă
criticilor vremii), nu am scris mult şi timpul a trecut repede, astfel că în
1987 părăseam România legal, cu un
manuscris în valize...
4. Ce personalitate (personalităţi),
grupare literara, prieteni, eveniment biografic etc… v-au influenţat viata ca
om si scriitor ?
Am răspuns deja în întrebările anterioare dar e drept că în acelaşi timp am
fost hrănită de munţi de cărţi,m-a debutat şi influenţat mult Geo Dumitrescu, apoi
poetul Ioan Pop Barassovia care mi-a deschis barajele poeziei cu accente
sociale, întâlnirile de la
Cenaclul 19, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Nichita Stănescu,
paginile revistei Vatra, Tribuna, Astra, Vasile Igna - editorul cărţilor mele la Editura Dacia.
5 Raportul dintre conştiinţă,
politica si gândirea libera, constituie o mare problema a lumii contemporane.
In aceste condiţii, care este, după dvs. raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor
si putere ?
In cărţile mele, un fel de manifest ori program literar începuse să se
contureze, intitulat brutal "Femelism" (de la latinul feminin, femeie,
femelă), ceea ce pentru mine însemna să mă simt egala bărbatului, fără nici o
poftă destructivă... Mamă Universală, tigroaică modernă, Născătoare de fii, demnă
eroină a unui cotidian atât de dificil; fără adevăr, fără sinceritate, fără
emoţie nu puteam scrie, nu puteam fi mesagerul credibil al Poeziei. Revista
Vatra din Tg. - Mureş publica poemele noastre non-conformiste, era o tribună
novatoare, stimulând pofta de a se auto-depăşi, de a încerca? de a modifica
mersul îngenuncheat al societăţii române.
Întâlniri cu personalităţi ca Mihai Sin, Romulus Guga, Dan Culcer, Marin
Sorescu m-au metamorfozat, mi-au impus o exigenţă clarvăzătoare, ne-au impus
riscuri fără de care un scriitor nu are coloană vertebrală, vorbeşte în pustiu.
6. Literatura – la frontiera
mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura
română contemporană?
Am plecat de peste 25 de ani, internetul, diferite abonamente mă ajută să
fiu la curent cu literatura română actuală.
Fără să citez nume, fenomenul liric român este complex, tendinţele sunt
forte diverse şi interesante.
Adevăratele valori nu sunt cele gălăgioase. Pe internet suferim de tirania
unor bloguri care se autoglorifică, poeţii sunt pe Google, înecaţi în
labirinturile virtuale, unii critici continuă să rămână foarte subiectivi, sunt
încă multe căprării.
E păcat că poezia română atât de viguroasă este atât de puţin cunoscută. Invazia
de anglicisme duce la un fel de servilism anglo-saxon, a devenit o modă care va
trece… Adesea aceste texte supraîncărcate de anglicisme, ţigări, drog, cafele,
sex, alcool sunt un fel de decor abil în spatele căruia sunt doar vorbe goale,
şocante, o nevoie disperată de a fi vizibil pe scena zilnica, în spectacol
permanent de exhibiţionism. Dar poezia este un organism liber, care aparţine
tuturor şi permite contactul electric dintre mediocri şi adevăratele talente.
Geniul este printre ei, va apare prin surpriza !
Eu nu ţin cont daca textele mele sunt "comerciale", nu scriu
gândindu-mă la un public care va scoate banii din buzunar pentru a cumpăra
cărţile mele. De aceea, fără a ezita, am publicat o carte intitulată Dolor, în 2007 unde subiectul central îl
constituie ţiganii-subiect detestat atât aici cât şi în România. In acest sens
nu m-am schimbat, am rămas un autor angajat, deloc politiquement corect, mi-am
permis să le iau apărarea în 1989, anul Bicentenarului Declaraţiei pentru
Drepturile Omului.
7. Credeţi că există un timp
anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului?
La ce lucraţi în prezent?... Pe când o nouă carte?...
Fiind plecată de 25 de ai, mi-a trebuit mult timp pentru a accepta noile
mele rădăcini.
Mi-a trebuit mult timp pentru a accepta faptul de a aparţine la două
culturi,am înţeles că opţiunea mea rămâne aceea de a mă considera scriitor
român şi că aceste culturi au contribuit la naşterea şi renaşterea mea,de unde
titlul ultimului meu volum: Celebratio,
scris în franceză cu simţirea mea română. Orice aş face sunt o dezrădăcinată. Recunosc
dificultatea de a mă exprima cu spontaneitatea din tinereţe; blocaj psihologic,
scrupule diverse fac că uneori am impresia că nu am coborât încă din trenul
care mă duce la Paris Gare
de l'Est, cu două valize şi cu doi copii, simt încă brutalitatea vameşilor
români, unguri, austrieci... Uneori mă simt
pierdută şi mă întreb ce naiba fac pe aici...
Fără aceste rădăcini nu aş fi putut ajunge la cele noi de astăzi; deocamdată
mai am adesea minţile în România, în Braşovul meu legendar, voiajul acesta interior
rămâne atât de intens că nu-mi lasă ocazia de a "privi" cu adevărat
lumea aceasta nouă în care trăiesc, pe care o privesc deocamdată "printre
gene". Nu sunt obsedată ca unii de numărul de cărţi, nu sunt un robot al
scrisului. Viitoarea mea carte se « plimbă » în mine, mă va surprinde, va fi poate ultima... am în
manuscrise o carte de cronici literare, o alta de cronici de artă plastică
Mă consider norocoasă de a aparţine la două culturi bogate, fascinante, am
prieteni români şi francezi, punem "ţara la cale" în salonul
"Casa di Luigi" din Frontignan unde sunt o ambasadoare pasionată a
României, prietenii mei s-au obişnuit să le impui urechile cu subiecte diverse,
unde Dracula, sarmalele, Eminescu ori Ceauşescu ocupă un loc preponderent şi
unde accentul meu românesc îi amuză, îmi repetă adesea ca este
"delicios", am început să şi cred că o fi adevărat; eu nu mă
"aud", deşi predau franceza aici în Sud unde accente multiple se
intersectează: magrebin, spaniol, portughez, italian si autohton. Sunt o
europeana fericită!
Afara din Europa !
(vol bilingv Dolor Editions Clapas
2007-Franta)
Drepţi în noroi, în vânt
Voi visaţi, vânaţi fericirea
Copiii dorm în carcase de maşini
Beau apa Senei
Si tulburi de dimineaţa până
seara
Rătăcesc pe trotuare
Cerşesc câteva centime
Intr-un pahar
Agasând trecătorii:
Pentru mâncare Domnule vă rog,
Vă rog Doamnă,
Inutilă căutarea cheii
Acestui paradis aparent
Lumea are inima de ciment
« Drepţi în noroi în vânt
Voi visaţi, vânaţi fericirea »
Oameni enervaţi coboară
Din furgoane
Strivesc aceste maidane pustii,
Cocioabele lor,
Si urlă
Nu sunteţi la locul vostru
Niciunde
Vă cer actele
Acoperindu-şi nasurile
Nava voastră,
Deznădejdea -
Si-a pierdut demult odgoanele
Chipurile sumbre
Corpurile obosite, înlănţuite
Şi solidare
Adulmecă aerul greu
Îngrămădite
In celulele iadului -
Furgoanele de animale
Franţa, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu