Corneliu Traian Atanasiu – Scriitorul destin şi opţiune

  "Pe vremea cînd îl citeam pe Camus şi discursul lui la primirea premiului Nobel, puteam spune mai multe. Acum, puritatea acelor gînduri s-a tulburat mult. Şi sînt convins că şi intelectualul, şi scriitorul sînt persoane foarte labile şi uşor coruptibile. Scriitorul acela în care să poată crede fără rezerve cititorul nu ştiu dacă mai există. Scriitorul este, la urma urmei, un ins dependent de contractele de tot felul cu puterea care-l subvenţionează. Pe care nu le poate refuza şi pe care, de obicei, le vînează."

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Nu sînt un scriitor în sensul unei înclinări native sau a unei ambiţii compensatorii pentru viaţa netrăită. S-a întâmplat însă că la un moment dat am simţit că scrisul mă ajută să mă găsesc, să mă formez, să aflu cine sînt evoluînd pentru a-mi atinge limitele şi pentru a-mi găsi astfel un sprijin interior. Dacă e vorba despre o opţiune (nu mi-a trecut niciodată prin minte să mă cred predestinat scrisului), ea este doar una dintr-un evantai mai larg hotărîri pe care le-am  riscat pentru a-mi alege o viaţă cît mai puţin supusă derivei generale.

Nu m-a atras şi am evitat lumea literară. Am cochetat vag cu publicistica şi mi-am găsit un fel de vocaţie de a îndruma un grup restrîns de persoane care iubesc haiku-ul abia pe internet.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Debutul, nu publicistic ci doar în sensul dobîndirii năravului de a scrie, a fost determinat de o criză existenţială a tinereţii (N-am scris niciun rînd în adolescenţă.) O criză, ajunsă pînă în pragul unei maladii medicale, pe care, dumnezeu ştie cum, am reuşit (vorbă mare, s-a nimerit am avut norocul) să o dirijez înspre una de creştere.

Am scris la început, ca tot românul, eruptiv, poezie. Vorba vine, nu prea citisem destul ca să pot scrie aşa ceva. Am avut norocul că, scriind Blandianei, la rubrica din Contemporanul, în care răspundea veleitarilor, am primit cîteva răspunsuri care m-au liniştit. Aprecierea scrisorilor (cred că destul de pătimaşe) nu era şi aceea a versurilor. Eram, într-un fel, recunoscut. Brînză bună în burduf de cîine.

De la o vreme, locuind în Breaza, umblam pe coclauri cu un carneţel în buzunar. Cu vremea s-au făcut nişte teancuri din care am scos vreo sută de aforisme. Am simţit că mă confirmă. Mă scrisesem. La modul concentrat de a scrie mă ajutase şi un volum de aforisme ale lui Blaga.  S-a întîmplat apoi că am beneficiat de un răgaz de aproape 6 luni de concediu medical pentru o fractură de tibie întîmplată pe munte. Citisem Magicianul lui John Fowles, simţeam că există acolo o interpretare existenţială care mă tenta, pe care am numit-o  Ironia sorţii. Am mai citit de vreo trei ori volumul şi am scos o sumă de citate. Apoi încet, încet am încropit un eseu de vreo 40 de pagini. Timp am avut destul. N-am avut încredere că pot duce lucrul pînă la sfîrşit şi m-am mirat oarecum că am reuşit.

De-acum, m-am simţit pregătit să scriu eseuri scurte.

3.  Care a fost drumul până la prima carte ?

Drumul ăsta nu l-am încheiat încă. Deşi dacă m-aş mobiliza şi aş beneficia de o mică sponsorizare, materialul este gata pentru două volume. Unul de eseuri scrise timp de vreo 10-15 ani, o parte citite la Radio Cultural şi publicate în Dilema. Altul de eseuri, teorie, comentarii la poeme haiku din ultimii 5 ani.

Am preferat să editez, pentru a stimula mişcarea haiku, patru volume colective ale grupului Romanian Haiku, o antologie şi două volume cîştigătoare ale concursului de debut ale grupului RO KU.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Poate să pară ciudat, dar cei trei autori pe care i-am cultivat cu stăruinţă în vremea în care mă formam au fost Lucian Blaga, Albert Camus şi Marin  Sorescu. Deşi extrem de diferiţi, toţi trei mi-au fost un sprijin serios în a afla cu adevărat cine sînt, aflîndu-mi extensiile spirituale. După ei, au urmat mulţi alţii, cu perioade mai lungi sau mai scurte de coabitare, dar niciunul nu s-a infiltrat atît de adînc în temeiurile fiinţei mele precum cei trei.

Am cochetat şi cu prezenţa în cenacluri dar mi s-a părut plictisitor şi lipsit de eficienţă. Nu am avut prieteni literari.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Pe vremea cînd îl citeam pe Camus şi discursul lui la primirea premiului Nobel, puteam spune mai multe. Acum, puritatea acelor gînduri s-a tulburat mult. Şi sînt convins că şi intelectualul, şi scriitorul sînt persoane foarte labile şi uşor coruptibile. Scriitorul acela în care să poată crede fără rezerve cititorul nu ştiu dacă mai există. Scriitorul este, la urma urmei, un ins dependent de contractele de tot felul cu puterea care-l subvenţionează. Pe care nu le poate refuza şi pe care, de obicei, le vînează.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Cu părere de rău, nu pot să-mi spun părerea pentru că nu mai citesc literatura română contemporană. Nu pentru că mi s-ar părea că nu merită, dar îmi distribui timpul altfel şi nu mai are loc în preocupările mele cotidiene.

6. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Cred că timpul pentru creaţie ţine de vorba bate fierul cît e cald. Oricît material ai strînge şi oricît de bine l-ai prelucra, dacă nu-l finalizezi la vreme este aproape pierdut. După luni şi ani, nu mai înţelegi nimic din ce ai adunat. Nu mai eşti pe aceeaşi undă, a dispărut scînteia care lumina totul. Am un respect deosebit pentru prozatorii de mari dimensiuni, mi se pare că efortul lor este imens pentru a ţine totul în mînă şi, realmente, întreruperile îi scot din priză. Dar cel mai periculos lucru este faptul că în timp scade, aproape pînă la dispariţie, interesul pentru subiectul, tema, modalitatea de abordare a lor.

Timpul pentru creaţie este timpul liber. Pe care eşti dispus să-l dedici scrisului. Pentru mine, timpul pensionarului (Dacă nu aude nimeni, o să mă destăinui: toată viaţa am exersat comportamentul de pensionar. Şi pensia m-a prins în vîrf de formă.)

Facultataiv :

7. + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. 

Haiku-ul haiducesc

Fragmentul de mai jos face parte dintr-o încercare puţin mai extinsă, Miza pe poezie, în care făceam o scurtă incursiune în biografia eului auctorial al lui Lucian Blaga. L-am adus aici pentru că, pe linia altor cîteva încercări, mi se pare semnificativ pentru apropierea de anumite opţiuni existenţiale la care ar consimţi şi cei care scriu haiku.

*

În degringolada începută cu În marea trecere şi continuată în volumele de pînă la Nebănuitele trepte, unde întreaga lume e într-o perpetuă destrămare, iar eul autorului, tăgăduindu-şi dreptul şi vocaţia existenţială, nu osteneşte să se dezică de o viaţă nedemnă, Haiducul pare să vestească o posibilă soluţie mîntuitoare. Paradoxală în sine, ea este asumată de nevoie doar de cei proscrişi şi osîndiţi la o virilă însingurare şi la un veşnic anonimat.

Conştient sau nu de asumarea ei, poate ezitantă încă, Blaga certifică această îndoială prin vorbirea evocatoare la persoana a treia, evitînd o identificare declarată cu haiducia. Încă tatonează, cochetează cu un destin pe care îl mlădiază totuşi într-atît încît oricine poate recunoaşte în el o soartă marcată de o vocaţie lirică. Deocamdată el prezintă această soartă, o descrie şi o îndreptăţeşte prin transpunere-transfigurare în registrul liric.

Din capul locului, este evidentă o anume fatalitate potrivnică, osînditoare, care-l împinge pe haiduc în codru:

“Va trebui să taie de-acum
potecile toate de-a curmezişul.”

Există însă simultan şi un dor de ducă şi deja o recunoaştere şi o asumare a unei misiuni, devenită fermă şi mărturisită:

“Va să desferece duhul pădurii
şi şipote negre cari cîntă.”

Neîndoielnic acest duh al pădurii este unul al dinamismului spiritual regenerator, iar încrederea în convertirea în cîntec a negrei mîhniri a şipotelor, legate poate de-o vrajă nefastă, este şi ea limpede. Dealtfel, exilul semivoluntar al haiducului este recunoscut ca o descălecare în împărăţie: “Intră în codru, în patria verde”. Codrul, muntele sînt patria noii vieţi dezlegate de povara şi reperele vieţii anterioare: “S-a pierde în munte, s-a pierde, / uitîndu-şi de mumă şi moarte”.

Tonul elegiac, baladesc, accentuînd ruperea tragică de lume (sau doar de o anume lume, de cea profană): “N-o să-l mai vadă nimeni cu anii. / Numai de sus pretutindeni / l-a dovedi cu ţipăt uliul / şi buha cu scurte jelanii”, pune în cumpănă două lumi în cadrul unui ritual iniţiatic. Asumarea haiduciei este moarte pentru lumea veche şi totodată renaştere într-o lume nouă, aceea a poeziei în care singurii martori şi însoţitori ai celui ce a îndrăznit sînt fiinţe la fel de singuratece ca şi el – şerpii, uliul, buha –, de a căror simbolică maiestate şi înţelepciune se simte deja contaminat.

Clipa ezitantă, “cu mîna în barbă” (“Gîndeşte aiurea, la aur, la sînge, / şi-şi face inele din iarbă”), de o nostalgică şi totuşi ironică nehotărîre, pare, la o citire mai atentă, a inversa conotaţiile celor două lumi, lumea profană, socială fiind cea ahtiată de aur şi sînge, în timp ce haiducia se mulţumeşte a agonisi doar delicate şi efemere inele de iarbă. Clipa capătă astfel alura unui meditativ moment de convertire, de îmblînzire, de schimbare a înţelesului norocului.

  Bucuresti, 2012