Călin Sămărghitan - Scriitorul – destin şi opţiune

„Dezastru! Valori false, superficialitate, nimic profund. Afirmare de sine. Vanitate. Inventăm modele pe măsura propriei înţelegeri, limitată, lipsită de viziune şi vom ajunge să nu mai fim în stare, organic, să recunoaştem valoarea autentică. Vor exista desigur insule de autenticitate, dar marginalizate, izolate, puţini le vor cunoaşte coordonatele, dar e aceasta e chiar benefic şi imperios necesar: va fi exact modul prin care vor supravieţui.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

E interesant acest interviu, mai aparte decât cele care tot apar. Totuşi, n-am vrut să răspund, doar insistenţele dumneavoastră m-au determinat să o fac până la urmă şi sunt convins că o să-mi facă plăcere. Am să încerc să stau cât mai aproape de ideile aduse ca să nu divaghez foarte mult. Da, şi destinul şi opţiunea sunt dimensiuni fundamentale, de acord. Opţiunea ne stă, cred, mereu în faţă. Destinul stă în spate, nu ni-l putem vedea decât la sfârşit şi doar privind retrospectiv. Asta îmi era clar încă din facultate. E firul roşu pe care îl lăsăm în urmă. Deci numai despre opţiune putem vorbi acum şi sper să am răgazul odată, la sfârşit, înainte să mor, măcar pentru vreo 15 minute să pot sta să privesc în urmă pe linia propriului destin şi să spun, da, iată-l! Îl văd! Acesta a fost! Destinul se conjugă numai la timpul trecut. În schimb, opţiunea e degetul lui Dumnezeu. Acolo unde El pune degetul pe acest fir. Bineînţeles că alegem liberi, acesta e marele nostru dar, însă paradoxul este că oriîncotro ne ducem, tot peste Dumnezeu dăm, mai devreme sau mai târziu, ori că ne place, ori că nu ne place.

Şi ca să vedeţi ce rol a jucat pentru mine opţiunea, am să vă povestesc o întâmplare, capitală, generatoare de destin dacă doriţi. Până acum n-am făcut-o publică niciodată. Tatăl meu este preot, dar nu m-a obligat niciodată să urmez această misiune, ci, când eram în clasa a XII-a mi-a spus doar atât: „Vreau numai să ştii că există şi facultate de teologie”. Eu mă pregăteam pentru matematică-fizică şi eram un mic expert în geometria în plan care îmi plăcea grozav. La una dintre olimpiade fusesem singurul din tot liceul, care rezolvasem problema de geometrie. Nu exista problemă pe care să nu o pot rezolva, şi încă mă mai mândresc cu asta. Vedeam pur şi simplu soluţia pe loc, îmi lua timp doar ca să pun pe hârtie demonstraţia. E vorba de acel nivel, nu spun că eram formidabil. Apoi a urmat un dens episod în care degetul lui Dumnezeu a atins cu siguranţă firul acela roşu de care vă spuneam şi a cărui urmă am văzut-o abia retrospectiv. A culminat cu predica de Crăciunul lui 1985 a marelui Mitropolit Antonie al Ardealului, din catedrala din Sibiu. Luam deja meditaţii la matematică şi fizică pentru admiterea la facultate, dar am venit acasă, m-am dus în cameră şi nu ştiu ce s-a întâmplat acolo. Adică ştiu, dar nu e de spus. Şi am ieşit din cameră, m-am dus în faţa alor mei şi le-am zis că m-am decis să dau la teologie. Era sfârşitul lui `85, în plin regim comunist, iar un avocat din vecini chiar le-a spus părinţilor mei, aveam să aflu mai târziu: „cum îl lăsaţi la teologie, când religia nu mai are niciun viitor?” Dar Dumnezeu a fost de altă părere. A fost opţiunea fundamentală a vieţii mele, sunt convins că geometria mi-ar fi plăcut la nebunie, dar a fost o minune că am intrat în nemaipomenitele taine ale teologiei. Geometria şi teologia sunt foarte strâns relaţionate! Dumnezeu e geometrul desăvârşit. E singurul care ştie să-mi pună probleme pe care să nu le pot rezolva pe loc.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Ştiţi? Dumnezeu s-a tot jucat cu firul acela roşu al meu. Primele mele încercări literare erau penibile şi nu datează decât din perioada liceului. Încă le mai am într-un carneţel pe care l-am purtat apoi la mine pe tot timpul desfăşurării serviciului militar şi în care adăugam mereu câte ceva. Eu m-am trezit mai târziu pentru literatură. Acum, iarăşi retrospectiv, văd nişte semne încă din liceu, dar atunci nu le-am acordat importanţă. Eram cu fotbalul, unii spuneau că eram un bun portar, şi cu geometria. Abia în facultate mi-am luat inima în dinţi şi am trimis câteva texte, sub pseudonim, la revista „Flacăra” unde era Darie Novăceanu. În două rânduri de la poşta redacţiei mi le-a făcut praf. Adevăratul meu debut avea să vină ceva mai târziu şi abia după cea de-a doua mea naştere. La Predeal, unde am trăit un an jumate la marginea pădurii, îmi place să zic. Eram deja preot în armată şi locuiam în căminul militar în splendoarea de munţi de acolo, unde dimineaţa mă trezeau privighetorile.

3. Care a fost drumul până la prima carte

Nu eu am făcut drumul până la prima carte, ci ea l-a făcut spre mine. Vă povestesc şi asta: Eram preot în munţi la marginea pădurii şi eram împotriva telefoanelor mobile care tocmai apăruseră. Dar părinţii mei au ieşit la un moment dat din ţară, într-o vizită, şi mi-au lăsat mie telefonul lor. Atunci am descoperit SMS-ul. Am scris atunci primele mesaje pe telefon şi le trimiteam fraţilor mei care erau studenţi la Cluj, frate şi soră, gemeni. Erau cu 10 ani mai mici decât mine, dar aveau împreună un telefon mobil ca să ţină legătura acasă. Atunci am redescoperit şi eu legăturile cu lumea. Prin SMS. Fratele meu arăta mesajele mele colegilor lui şi odată îmi spune: „Ştii ce, prietenii mei zic să-ţi aduni mesajele astea şi să faci o carte.” O colegă de-a lui cânta chiar într-o formaţie şi mi-au propus să le fiu textier. Asta n-a ieşit, iarăşi. Dar m-am apucat să-mi adun mesajele de prin telefoanele prietenilor, unele le mai aveam şi eu, m-am dus la Bucureşti pe lângă o editură ce scotea o revistă militară, şi a apărut. Majoritatea poeziilor sunt foarte scurte, au sub 160 de semne, atâtea câte intrau într-un mesaj. Aşa a venit ea, cartea, la mine. Îi spune „Aşa cum este, nu este”. Când m-am dus s-o iau, pe facturi scria „Aşa cum este, aşa este”. Am paralizat. Distruseseră titlul. Am sfâşiat primul pachet şi mi-am dat seama că era doar o greşeală în factură. Titlul pe carte era bun.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

E o altă frumoasă poveste: În 1947 Nichifor Crainic, marele teolog interbelic, părintele misticii româneşti, fusese arestat în casa bunicului meu, preotul Ioan Sămărghiţan din Cerghid jud. Mureş, unde se ascundea de comuniştii care îl condamnaseră, şi au fost amândoi închişi ca deţinuţi politici. Când eram încă în facultate, dar după Revoluţie, un vecin de-al meu a reluat revista „Gândirea” a lui Crainic, încă din 1990, şi am fost repede cooptat în colectivul din jurul acesteia. A fost momentul în care Dumnezeu mi-a făcut cunoscute ultimele frânturi rămase din „rezistenţa” anticomunistă. L-am cunoscut, cu doar câţiva ani înainte de a muri, pe Ovidiu Papadima, cel care făcea Cronica literară la „Gândirea” lui Crainic. Am fost în casa dumnealui şi l-am întâlnit personal de câteva ori. Era de o smerenie vecină cu sfinţenia. Apoi l-am citit, căci bibliotecile îşi deschiseseră secţiunile interzise. Felul dumnealui de a vedea literatura, latura ei spirituală, ascunsă, sensurile ei profunde, conexiunile inefabile dintre lucrul scris şi cel trăit, m-a influenţat definitiv. Apoi critica literară a lui Nichifor Crainic, volumul său „Spiritualitatea poeziei româneşti”, cronicile acestuia literare şi de artă plastică, acidele sale „cronici mărunte”, m-au marcat şi ele. Şi bineînţeles volumul său de mistică românească, pe care îl descoperisem, cu numele autorului răzuit pe copertă şi decupat de pe pagina de gardă, în biblioteca bunicii. Ceva mai mulţi ani, până în 2000, l-am frecventat pe Pan M. Vizirescu, prieten al lui Crainic, ultimul supravieţuitor din lotul ziariştilor reprezentativi pentru interesele naţionale, lot care fusese condamnat de comunişti imediat după procesul generalilor. A fost o şcoală cum eu nu-mi închipuisem vreodată că poate exista. A murit la 93 de ani şi spunea aşa: „îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat harul suferinţei”. Tot atunci, foarte important, la revista „Gândirea” lucram împreună cu Maica Zamfira Constantinescu, elevă a lui Crainic, cea care fusese maica stareţă în timpul când părintele Arsenie era la Mănăstirea Prislop. Aceea a fost şcoala mea teologică, mistică, literară şi de atitudine. De la dânsa am o copie a manuscrisului de mistică germană al lui Crainic, care a oferit varianta de bază a primei versiuni tipărite la Sibiu abia în 2010. Dânsa m-a învăţat în ce lumină trebuie privită personalitatea Părintelui Arsenie, care e complet diferită faţă de cea în care se face îndeobşte astăzi. Dar nu e locul aici pentru astfel de amănunte. Aceasta a fost educaţia mea gândiristă; am avut şi opozanţi, nu vă gândiţi că nu, dar şi de la aceia am avut de învăţat.

Formarea teologică o datorez marelui dogmatist de largă viziune şi incredibilă capacitate de studiu, pr. Ioan Ică, la care mi-am făcut şi licenţa şi teza de doctorat şi prin filtrul căruia am fost strecurat mulţi, mulţi ani la rând. Şi, probabil, o anumită parte a formaţiei mele o datorez şi teologiei anglicane în genere, pe care am studiat-o mai în amănunt, şi care cuprinde o foarte largă şi generoasă paletă, de la cele mai profunde scrieri mistice ale secolului XIV, apoi ale anglo-catolicei Mişcări de la Oxford din sec XIX, până la minuţioasele critici biblice şi speculative ale secolelor XIX şi XX din partea laturii protestantizante.

Din perspectivă literară trebuie să-l amintesc şi pe marele profesor de la literele sibiene, Victor Grecu, călăuzitor în lingvistică, semantică, poetică şi arta metaforei.

Mai am în poezie un model pe care trebuie să-l recunosc, dar pe care nu l-am cunoscut personal: cel mai mare poet postbelic, întemeietor de sistem poetic (la noi, pe lângă el, mai sunt doar doi, Eminescu şi Blaga), inventatorul de limbaj, redescoperitor al viziunii, Nichita Stănescu. E etern şi al foarte multora, nu doar al meu.

Şi am lăsat la urmă pentru că e prima: minunata şcoală a părinţilor mei Mihai şi Carmen şi a binicilor Romul şi Lia. Nu există altceva echivalent pe pământ.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Mărturisesc că mi-e greu să trec la acest subiect după ce am vorbit de „şcolile” de mai sus, mai ales deoarece consider politica o decădere de la stadiul omului deplin, o degradare a fiinţei umane, care în loc să trăiască în armonie cu cei din jur, se apucă să gândească strategii de îmbogăţire, de înşelare, de oportunism conjunctural. Îmi repugnă. Mă rog, Crainic nu ar fi fost de acord cu mine, avea chiar un program, dar atunci erau alte vremuri, oamenii credeau că se mai poate face ceva în această privinţă. Eu zic că nu, nu se mai poate repara nimic. Mergem în jos şi ne va salva doar Dumnezeu când va crede El de cuviinţă. Sunt foarte curios însă ce metodă va alege acum. La potop a renunţat, va fi altceva, eu cred că o încercare majoră care deocamdată nici nu trece prin minte. Deci sar la raportul dintre conştiinţă şi gândirea liberă, cetăţean – scriitor, scriitor – putere. Aproape că aş zice că scriitorul e puterea de fapt. Dar nici măcar Platon, n-ar mai fi de acord, care a alungat poeţii din cetate. Dar de ce? Pentru că el nu-i prea vedea cu picioarele pe pământ, considera că poetul are o relaţie specială cu divinitatea. Ei bine, foarte, foarte puţini scriitori mai au o astfel de relaţie, iar dacă o au, sunt marginalizaţi. Deci să ne ferească Dumnezeu de o societate condusă de scriitori, că ar fi vraişte! Dar nu, scriitoul trebuie să ne vorbească, aşezat şi cuminte, despre lumile care nu pot exista, care nu există decât în sufletele şi în imaginaţia noastră, să ne ofere ceea ce nu se poate oferi acum, să ne amintească de Nostalgia Paradisului. Tot Crainic, ce să-i faci! Eliade o ia de la el cu mitul eternei reîntoarceri. Înspre ce? Înspre o stare pe care am avut-o odată, că de aceea ne amintim, prin artă, de ea. Dar e o stare pe care am pierdut-o. E bine să visăm la ea, că ne face mai buni, dar e bine şi să ştim că nu o mai putem recupera vreodată. Nu aici, doar dincolo. Eu mi-am răspuns la această întrebare, nu ştiu dacă v-am răspuns şi dumneavoastră ori cititorilor.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Dezastru! Valori false, superficialitate, nimic profund. Afirmare de sine. Vanitate. Inventăm modele pe măsura propriei înţelegeri, limitată, lipsită de viziune şi vom ajunge să nu mai fim în stare, organic, să recunoaştem valoarea autentică. Vor exista desigur insule de autenticitate, dar marginalizate, izolate, puţini le vor cunoaşte coordonatele, dar e aceasta e chiar benefic şi imperios necesar: va fi exact modul prin care vor supravieţui. Acesta e viitorul: moartea viziunii şi afirmarea derizoriului ca ultimă realitate. E înfricoşător, ştiu.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?

Am scris mai mult poezie. Pentru poezie da, ai nevoie de starea potrivită, sunt suficiente câteva minute de inspiraţie, dar la care nu ajungi uşor. Nu cred în poezia neinspirată şi pot să spun că o identific imediat. Dar de ceva timp m-am simţit tot mai mult atras de proză. E un cu totul altfel de efort, mult mai susţinut, îţi trebuie robusteţe şi rezistenţă. Trebuie să-ţi faci timp şi să-ţi creezi tu atmosfera, să te lupţi cu personajele şi cu destinele lor. Apoi personajele încep să aibă voinţă proprie, să ţi se impună ţie, autorului, vor alte destine. Ajungi să te cerţi cu ele pe stradă. E magnific asta. Înseamnă că îţi trăiesc şi sunt autentice. Am câteva proze scurte, o nuvelă ceva mai întinsă, „Rochia e bal”, dar satisfacţia e că tocmai am terminat un roman la care am lucrat mult dar şi am cercetat destul de susţinut până şi noţiuni de fizică cuantică. Acesta ultimul e un roman SF, „Câmpiile albastre de sub orizont”, şi e doar primul volum. E un SF de factură antropologică, singura latură care mă pasionează a acestui sub-gen şi mă lupt nu doar cu destinul personajelor, ci cu destinul întregii omeniri. Eu aş vrea să duc acţiunea mai departe, dar personajele vor acum ca eu să scriu despre trecutul lor, cum au ajuns ele la stadiul în care le-am prezentat. E o mică revoltă acolo şi încă nu ştiu cine va avea câştig de cauză. Şi cred că voi publica un al treilea volum de poezii, care să corespundă celui de-al treilea stadiu pe care cred că mi-l identific.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Ceea ce m-ar reprezenta acum, în seara de 11 ianuarie 2012 (mâine, poimâine poate fi cu totul altceva), e o poezie, ultima scrisă, în momentul când tocmai identificasem un nod al destinului, un destin posibil, foarte probabil, care ar fi putut fi, dar care s-a încheiat, spulberându-mi-se în faţă (a se citi „în spate”), dar nu înainte de a-mi face cunoscută existenţa posibilităţii sale:

Poem cu panteră, hiene şi cocor

Timpul trădează asincron.
Întinzi mâna şi dai peste zidul aplecat
de deasupra
de parc-ai fi într-o criptă.

Prin mijlocul oraşului trece o panteră de gheaţă
rânjind.
În urma ei o şleahtă de hiene
apoi tristeţea care binecuvintează cu trei degete
trecători muribunzi.

Într-o zi
va fi uitat
acest cântec abia viu
care acum se târăşte pe pietre.

Biletul va rămâne încă
pe noptieră
pe el, mâine, nu se va mai desluşi nimic
- aşa trădează timpul -
ştergând cu o linie prin aer
apoi se desprinde
în-cet.

Pe mijlocul pistei de decolare
dansează un cocor.

Sibiu, 2012