luni, 12 martie 2012

Lucia Olaru Nenati – Scriitorul – destin şi opţiune



 
„...să aducem cât mai mult faptele noastre în acord cu linia principală a destinului.”













1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1. Grea şi tulburătoare întrebare. Aceasta este, cred, una dintre cele mai importante probleme care-l frământă pe orice om cugetător şi pe scriitor, cu precădere, atâta vreme cât toată lucrarea sa pământească nu face altceva decât  să încerce să lumineze, să aprofundeze marea taină a Fiinţării, decelând ceea ce depinde de voinţa sa, de cele programate aprioric de Marele Programator a tot ce există. Poate că asta e ceea ce avem de făcut în cursul  vieţii noastre, să aducem cât mai mult faptele noastre în acord cu linia principală a destinului.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
2.  În mod convenţional debutul se consideră prima apariţie a unui text scris de un scriitor într-o publicaţie. Dar ce fel de publicaţie? Eu am tipărit, de pildă, o primă poezie în suplimentul cultural al ziarului Clopotul din Botoşani în 1973. Dar Până atunci citisem şi publicasem în materialele documentare ale cenaclurilor literare din Iaşi unde am stat alături de personaje de neuitat, precum a fost de pildă, Ion Roşu şi care, deşi era cel mai caustic comentator al producţiilor literare ale cenacliştilor, mi-a întîmpinat cu o seriozitate înaltă şi solemnă prozele prezentate, printre care pe una, intitulată Iepurii de angora, a considerat-o antologică.   De curând, la festivitatea de aniversare a centenarului fostului Liceu de fete „Elisabeta Doamna” din Rădăuţi-Bucovina unde am învăţat de la grădiniţă Până la bacalaureat, a fost prezentat ca un trofeu un număr festiv aniversar al  unei reviste şcolare, Lumina. În prezentarea acestei reviste în monografia liceului se poate citi: „Încă de la primul număr Lucia Olaru Nenati a fost prima scînteie din flăcările Luminii (numerele 1-3) care a rămas fidelă scrisului, robotind în câmpul literaturii … în această revistă care de la nr. 15, de când redacţia revistei a fost preluată de Matei Vişniec Lumina a devenit orbitoare, distilînd sinergii latente, cristalizînd talente ce apoi vor irumpe fără zăgazuri în orizonturi mai îndepărtate.”
           Am zîmbit citind căci tocmai se vehiculase prin presă un reproş pe care, pasămite, mi l-ar aduce unii confraţi culturali botoşăneni în legătură cu „strădania” mea de fi la „kilometru 0” al tuturor lucrurilor. Apropos de destin, se pare că aceasta fost chiar una dintre mărcile destinului meu căci iată, şi în acea revistă ce avea să devină glorioasă, fie măcar şi prin contribuţia lui Vişniec, eu am fost din nou „la kilometrul 0”, fără să ştiu, fără să vreau, fără să bănuiesc şi aflînd acest lucru la atâtea decenii de când s-a produs întâmplarea magică. Căci magică a fost, de vreme în chiar primul număr din 1967 al acelei reviste apare prima mea poezie publicată, care se intitulează Lui Eminescu, scrisă de mine mai demult,  la  o vârstă de care nici nu-mi mai amintesc, fără să visez măcar că Eminescu avea să-mi fie apoi spirit tutelar şi corolar al întregii mele existenţe, începînd cu Ipoteştiul primei mele cuminecări profesionale, continuînd cu Teatrul Eminescu pe care l-am condus în cea mai grea epocă a sa, cu restaurarea cîntecelor sale şi atâtea altele …Deci ajung să cred că chestiunea debutului  este una formală şi  convenţională îcât singurul fapt cert  e că m-am trezit scriind de când mă ştiu pe lume, de parcă aş fi scris şi înainte de asta, într-o altă ipostază, iar naşterea n-a fost decât o mică întrerupere de la o activitate parcă eternă şi care cred că va continua Până când  voi pleca din nou în dimensiunea din care venim.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?        
3. Un drum lung şi plin de  alte cărţi pe care le iubeam atât încât mi-aş fi dorit să le fi scris eu şi–mi părea atât de rău că nu era aşa. Concret însă, aspiraţia difuză şi resimţită dintotdeauna de-a scrie cărţi  a fost potenţată viguros prin intrarea mea în lumea memoriei eminesciene, spaţiul ipoteştean,  unde cred că nu opţiunea mea, (manifestată la repartiţia guvernamentală), ci destinul m-a condus să-mi încep viaţa profesională ca muzeograf al Celui  mai mare dintre noi. Apropierea de el, nu numai de litera, dar şi de fiinţa lui, contactul cu mediul literar al anilor 70, de puţină vreme descătuşat de chingile restricţiilor ideologice şi explodat mirific în personalităţi  fascinante, toate acest lucruri mi-au conturat aspiraţia existenţială de-a fi mai întâi de toate scriitor, deşi nostalgia de-a mă dedica, de pildă, carierei muzicale m-a stăpânit mereu şi ea. Domnul Destin, sfătuindu-se cu Doamna Lume (cum spune Eminescu) mi-a deschis calea şi la modul concret, prin oportunitatea concursului de debut al Editurii Junimea la care am trimis un grupaj de poeme, am câştigat şi mi-am văzut “opera” tipărită între coperţile unui soi de antologie numită 10 poeţi tineri, dintre care unul eram şi eu, atunci, în 1975. Cred că a fost unul dintre cele mai fericite momente ale vieţii mele pe care nu-l voi uita nicicând şi care mă spăla de orice umilinţă, de orice necaz, de orice privaţiune, dar care îmi şi jalona existenţa cu certitudine în dimensiunea destinului literar. Căci acum îmi dau seama,  evenimentele literare au fost pentru mine cele mai importante, mai consumatoare de energie, mai pline de pasiune ale vieţii mele. Pentru nimic  în viaţa mea nu am alocat mai multă atenţie şi preocupare decât pentru scrisul şi viaţa literară. Mi s-a spus uneori că dacă mi-aş fi folosit calităţile  şi energia în alte direcţii aş fi  azi un om bogat. Iar în ultimii ani, de când am început să cânt, mulţi din diferite colţuri ale lumii îmi spun ca dacă m-aş fi dedicat total acestui domeniu, aş fi putut face o fulminantă carieră muzicală. Dar am eu ales literatura. Oare câţi scriitori au mai adus o asemenea jertfă pe altarul literaturii?  Întorcându-mă la debutul literar, cred totuşi că acela a fost un moment fast de vreme ce, dintre  cei zece poeţi porniţi atunci la drum, doar Emilian Marcu de la Iaşi  şi cu mine  suntem azi consemnaţi  în Dicţionarul Scriitorilor Români, acel tom fundamental al literaturii române de azi, semnat de Zaciu, Papahagi şi Sasu şi dus eroic la îndeplinire de ultimul dintre ei; aceleaşi nume se află şi în Dicţionarul General al Literaturii Române al Academiei Române, mai de curând apărut.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. Aşa cum am spus deja, în primul rând personalitatea eminesciană care m-a captat magnetic şi irepresibil de când mă ştiu, dar  la modul cel mai energic prin  experienţa ipoteşteană. Nu ştiu dacă semnele lui se văd sau nu, propriu-zis, în scrisul meu, deşi unii comentatori le-au detectat într-o anume măsură însă nu ca epigonism. Dar ştiu  cu certitudine că personalitatea sa m-a marcat decisiv la modul existenţial prin liniile sale directoare. Modul său de-a trăi pentru creaţie ca datorie, de-a nu risipi timpul, de-a face totul cu seriozitate şi fără compromis, de-a fi mereu cu ochii către ideal, m-a marcat, mi-a direcţionat felul de-a fi şi de-a concepe scrisul şi în general, traiectul existenţial. Ceea ce, între altele fie spus, e cel mai greu mod de-a trăi, cel mai plin de riscuri şi consecinţe, sociale chiar. Apoi, întâlnirea cu lumea literară a acelui timp pe care mi-a prilejuit-o spaţiul de la Ipoteşti în care venea “toată floarea cea vestită“ a scrisului românesc. Mi-ar fi mai uşor să enumăr pe cei pe care nu i-am cunoscut şi întâmpinat ca gazdă la Muzeul de la Ipoteşti.  “Zilele Eminescu”, la a căror întemeiere şi mai ales consolidare am contribuit pe atunci, adunau acolo spiritele de elită ale vremii care realizau în acele întruniri adevărate regaluri de elocinţă, de scânteiere a minţii, ce se transformau în adevărate academii formatoare pentru orice spirit avid de modele de manifestare spirituală. Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, George Pituţ, apoi Noica, Ana Blandiana, Ulici, Nicolae şi Mircea Ciobanu, câţi şi  câţi  condeieri de aură luminată n-am cunoscut şi nu mi-au marcat existenţa! Să nu-l uităm totuşi pe Lucian Valea, peripateticianul  celebru al Botoşanilor din acel timp, care, chiar dacă nu m-a numărat printre favoriţi sau printre discipolii  săi propriu-zişi (căci eu nu-mi găseam nici un fir de timp disponibil dincolo de misiunea de-a reface spaţiul eminescian!) mi-a inspirat preţuire prin demnitatea pe care ştia să o reclame şi s-o obţină pentru condiţia de scriitor. Şi-a mai fost ceva foarte important. Eu  mi-am petrecut copilăria la Rădăuţi, oraş în care încă trăiau fizic, dar mai ales prin amintirea lor puternică, oamenii marii culturi bucovinene de la Cernăuţi, unii refugiaţi acolo. A fost aceasta o placentă spirituală din care m-am nutrit înainte de-a şti şi care mi-a indus nişte linii energetice cu iz de misionariat. Şi încă ceva, poate paradoxal: felul meu de-a fi, cu chip şi sensibilitate de femeie, dar cu caracter  şi voinţă de bărbat, implicarea într-o arie largă de domenii, poate şi alte lucruri difuze, mi-au atras mereu tot atâţia duşmani câţi şi prieteni şi cel puţin tot atât de pătimaşi, deşi eu n-am dat niciodată, nimănui, vreun motiv concret  de ură. Dar ei au existat şi există mereu în viaţa mea, fiind poate şi ăsta un fapt al destinului, şi au acţionat foarte puternic,  eficient şi concertat (căci mă mândresc cu duşmani inteligenţi şi capabili care chiar au „crescut” valoric din dorinţa de-a mă învinge şi depăşi !)  în  falsificarea profundă a imaginii mele în faţa lumii, până la afectarea carierei, chiar până la privarea de posibilitatea de a-mi câştiga pâinea cea de toate zilele. Acţiunea lor de diabolizare a imaginii mele s-a insinuat mereu ca o miasmă fetidă ce otrăveşte aerul şi-mi dădeam seama imediat când un om, până atunci de bună credinţă şi sincer în admiraţia pe care mi-o arăta pentru ceva, devenea dintr-o dată circumspect, ezitant, ostil şi agresiv chiar. Ştiam atunci că acţionase „miasma”, adică permanenta falsificare monstruoasă a imaginii mele de către „confraţi” care să le justifice aversiunea apriorică şi constantă ce nu avea, de  fapt, alt motor decât sfânta invidie mioritică şi neaoş românească. Din perpetua experimentare a acestui sindrom a izvorât şi eseul meu Nemuritoare Mioriţa publicat în multe locuri şi chiar premiat şi în care am putut să decodez din interior mecanismul acesta al agresării „ortomanului” de către ceilalţi „ciobani”  ce-i invidiau şi râvneau avutul de orice fel.  Poate şi această veşnică încordare m-a ţinut mereu “în priză”, m-a obligat să  mă reconfirm mereu, aşa încât, dacă este ceva demn de luat în seamă în ceea ce am făcut în viaţa mea, se datorează nu numai celor buni care m–au influenţat, ci şi celor răi care, iar, vorba lui Eminescu, au făcut cel mai bun lucru că au rămas răi.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5.  Este unul bilateral. Pe de o parte, este vorba despre raportarea scriitorului la puterea oficială faţă de care el poate fi recalcitrant şi critic, în numele unei demnităţi a lui proprii, obedient, dacă doreşte să trăiască  socialmente bine şi confortabil şi să devină chiar poet al curţii, ori poet oficial ales şi trimis la  foruri reprezentative ca ins nepericulos, “de încredere” sub orice putere, sau indiferent, atent doar la propria sa devenire interioară, oricare ar fi culoarea politică a vremii lui. Invers, există raportarea puterii la scriitor, pe de o parte ca factor de propagandă, de care uneori puterile lumeşti s-au folosit, asigurându-i în schimb o existenţă cât de cât confortabilă şi fără griji (chiar comuniştii sovietici cultivau scriitorii, creatorii în genere, pentru că acolo există un cult al creaţiei în orice vreme, dar şi ca un eşantion exceptat de la destinul comun).
           Dar în cele scrise aici ne-am referit amândoi, automat, la puterea oficială, politică, administrativă, de stat. Însă mai există şi alţi poli de putere, mult mai insidioşi şi complicaţi, cum sunt, de pildă, grupările de personaje influente sau care ştiu să devină influente prin dobândirea pârghiilor din interiorul unui sistem  în cadrul căruia acţionează apoi precum mafiile şi „fac legea” după cum „doreşte muşchii lor”. Acestea hotărăsc cine e important şi cine nu, cine are valoare şi cine nu, cine e invitat la manifestări de breaslă şi cine nu, cine e publicat şi cine nu, cine ia premii şi cine nu, cine e lăudat şi propagat ca om de încredere şi cine e denigrat pe orice canal şi obstrucţionat, cine poate apare în anumite publicaţii şi cine are interdicţie de publicare în acestea (căci nu numai în timpul comunismului se practica interdicţia de publicare, ci şi acum, în democratură  - vorba Magdei Urscahe!), cine trebuie să fie chiar sancţionat pentru insurgenţă, totul în afara celei mai firave implicări a criteriului valoric. Iar oamenii puterii oficiale „nu se bagă” deoarece nu se pricep să deceleze aceste lucruri. Or, comportamentul  faţă de aceşti poli de putere  e la fel de semnificativ ca acela faţă de puterea politică. Adică de ce o fi obedienţa faţă de un anumit partid şi osanalele ridicate  dictatorilor  mai condamnabilă decât aceea faţă de alţi poli de putere, cu nimic mai puţin reprobabili? Ori de ce colaboraţionismul faţă de fascism, de pildă, al unor scriitori, - şi există exemple notorii - ar fi mai încriminant decât colaboraţionismul şi slugărnicia faţă de o asemenea formă de putere, tot dictatorială şi abuzivă?         
           Din alt punct de vedere, puterea unui anumit moment istoric, dacă are în ea oameni înţelepţi,  ştie că scriitorul adevărat e şi cronicar în toate timpurile şi că  “vremea Ducăi vodă” va arăta aşa cum o  va picta el, pictorul de cuvinte, mai mult decât a fost în realitate. Aşa că dacă-i pasă de imaginea sa viitoare, e atentă cu scriitorii. Dacă nu-i pasă de nimic, decât de  stomacul şi buzunarele sale, atunci înseamnă că nici nu are habar de literatură, de cultură, de spirit. Or, în vremurile unor astfel de puteri scriitorul  are viaţa cea mai chinuită căci nu i se recunoaşte câtuşi de puţin  destinul şi locul său special în viaţa societăţii şi nu i se asigură minimul de condiţii necesare creaţiei. Şi-atunci, ca să mă autocitez: ”Dar vai de lumea care nu mai  ştie/ Să-şi  recunoască sufletu-n poeţi./ Nu-i lume dar, ci-i o menajerie/ Plină de şerpi râioşi şi porci mistreţi!”

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
 6. Ca o lume în prefacere, în fierbere, ca un prag de geneză între două structuri, una depăşită şi alta bănuită, sperată, dorită. Fără  mistificare, trebuie să fim conştienţi că scriitorul nu mai este aşteptat de o masă, informă dar substanţială, de cititori, ca altă dată, în toate epocile de când se scrie, ci  e doar tolerat din ce în ce mai mult, ca o curiozitate. Cum totuşi în această lume ciudată continuă să se nască şi să existe  scriitori de talent, născuţi iar nu făcuţi, rămâne speranţa că lumea ce se naşte acum va conţine şi cititori de literatură, născuţi iar nu făcuţi, care să nu poată trăi fără să citească.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7.   Scriitorul  epic sau istoricul literar  este mai înclinat către program. Dar cum să-şi planifice poetul adevărat  creaţia viitoare, când el depinde de o mie de condiţii? Aşadar  despre poetul profesionist care se aşează la masa de lucru la ora 8 dimineaţa, după ce şi-a luat micul dejun,  decis să-şi facă norma şi să scrie 20 de versuri geniale, nu poate fi vorba decât într-o parodie. Misterul acesta al survenirii inspiraţiei este însuşi inefabilul fără de care poezia nu există, ci doar imitaţia ei terestră.  Cât despre proiecte, desigur că există, oricare ar fi natura scriitorului, fie el chiar proiectul de-a nu  înceta să scrii, oricâte agresiuni ar îndrepta spre tine lumea otrăvitoare de azi! Concret, eu lucrez acum pe multe planuri: în primul rând definitivez o carte pe baza tezei mele de doctorat despre o epocă a energiilor luminate prin care s-a consolidat  cultural Marea Unire din 1918, aici la Botoşani şi care aruncă o nouă lumină asupra tradiţiei culturale a acestui ţinut. Citindu-i pe acei oameni de atunci, ei mi-au devenit prieteni dragi, din mijlocul cărora mă smulg cu greu, ca dintr-o imersiune în amnioticul  matern, spre a reveni în atmosfera prezentului care, după contactul cu lumea celor de-atunci, îmi pare a fi aspră, spinoasă, lipsită de ideal, de principialitate şi loialitate. Dar nu  putem alege noi în ce timp să ne trăim viaţa !  Mai am pe acest pe « şantier » : o carte despre Eminescu, una de proză, una de poezie, alta de eseuri, una pentru copiii, noi cîntece de compus şi interpretat  ş.a.m.d. ; problema reală este însă aceea a posibilităţilor de publicare a  cărţilor şi apoi a ajungerii lor la cititorii adecvaţi. Timpul acesta de acum este aşadar tot mai greu de supus dorinţelor şi proiectelor noastre, dar acestea care există şi, cu voia lui Dumnezeu, vor vedea poate  lumina propriei lor  întrupări, aceea în care se zice că  habent sua fata libelli.
Botoşani, 2007 
Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Poezia

Regăsirea Cuvântului
Prin care Dumnezeu a descris
Cum vede el că va fi lumea,
De aceea uşor de recunoscut
Niciodată de numit.
Cum să descrii tu,
Cu ochiul tău
Cel o clipă trecător
Peste nemarginea firii
Întregul cel de Marele Sine văzut
Înainte de a-l naşte
Spre a-l da drept merinde
Iubirii?

Botoşani, 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu