Maria Baciu – Scriitorul – destin şi opţiune

 

„Destinul e buletinul de identitate al existenţei!..”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Destinul e buletinul de identitate al  existenţei. Poţi să-l înnobilezi ori să-l întinezi. Dar poţi să-l şi ajuţi prin muncă, iar, dacă eşti dăruit şi cu har, opţiunea de a te plasa pe o dominantă conturează un destin mai puternic, mai pronunţat, unic, chiar.

Opţiunile sunt privilegii ale datelor personalităţii  şi spune ceva despre ea.

Două opţiuni, mai ales, mi-au marcat destinul şi au ajutat la alcătuirea personalităţii mele morale si culturale: de prima s-ar lega studiul literaturii, care mi-a dictat, implicit, şi profesia; de a doua ţinea apărarea libertăţii conştiinţei mele pentru a nu fi un om dator unui regim totalitar; acţiune anevoioasă dar nu imposibilă.

Destinul rămâne o noţiune abstractă, dacă nu-i dai un sens. Eu consider că i-am dat.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Cred că debutezi cu fiecare carte apărută, pentru că, de fiecare dată, e altceva... Cronologic, debutezi cu un volum. Dar fiecare carte e încorporată în următoarea, pentru că tehnica artistică a scriitorului evoluează în timp, încât, din acest punct de vedere, la orice scriitor, în final, putem vorbi de o singură carte, eventual, cu mai multe capitole, carte care devine oglinda măiestriei artistice a autorului ei.

Adevăratul meu debut a avut loc în 1983, când am fost răsplătită  cu Premiul U.S. La Concursul „Porni Luceafărul...”, chiar dacă Până atunci mai publicasem. De fapt nu m-am bătut niciodată să-mi fac loc pentru o recunoaştere  publică. Eu scriam, şi mi se părea, cum mi se pare şi astăzi, că e suficient. Cred că nu e bine, dar cred că e şi mai rău ca tot ce-ţi cade sub peniţă să consideri că e şi bun de încredinţat  tiparului şi, implicit cititorului. E chiar dăunător. Şi, la noi, se poartă...

Editorial, primul ciclu de poezii, „Cercuri”, mi-a apărut la Ed. Junimea, în 1985, în vol. „Solstiţii”, conţinând cinci debutanţi. Momentul editării unei cărţi nu era tocmai prielnic unui intelectual care comunica pe aceeaşi lungime de undă cu regimul. Şi asta este cunoscut, deşi, acum, cam fiecare se dă drept oropsit al vechiului regim, chiar dacă dosarele securităţii, câte mai sunt, vorbesc altceva...

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Un drum al acumulărilor. Mi-am format o cultură poetică. Şansa de a fi profesoară de română la un liceu umanist m-a ajutat. Scriam şi publicam în paginile revistelor. Dar nu mă gândeam sa mă adresez vreunei edituri. Încrederea în scrisul meu am obţinut-o în timp.

Textul e ceva în alcătuire permanentă. Problema e cum ajungi la formula de text în/din care să nu se mai poată adăuga sau elimina ceva. Textul e o hartă precisă în care disponibilităţile tale au înfipt nişte fanioane fără de care drumul spre înţelegerea lui ar fi anevoios. Nu poţi  înşira cuvinte la nesfârşit, indiferent cât de modernă ţi-ar fi viziunea asupra scriiturii.

E, întra-devăr, un drum Până la prima carte, drum în care scrii şi re-scrii, Până  ajungi singur la convingerea ca ceea ce încredinţezi tiparului poate interesa şi pe alţii.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. În primul rând, am plecat la scoală cu o zestre bogată de poezie pentru că mama, îndrăgostită fiind de poezie, m-a învăţat şi pe mine tot ce ştia ea şi mult mai mult încă.

Apoi am avut şansa unor profesoare de limba română fantastice care au ştiut să mă încurajeze în ale scrisului.

În studenţie, promoţia mea era alcătuită, în cea mai mare parte, din tineri talentaţi: Gh. Drăgan, N. Florescu, Cezar Ivănescu, Ionel Nicolae,  Grigore Ilisei, N. Turtureanu etc. etc. Atmosfera îmi era prielnică.

Un rol important pentru mine l-a avut regretatul Lucian Valea care s-a arătat încântat de ceea ce scriu şi m-a încurajat să public prima carte pe care am alcătuit-o împreună.

De altfel, Lucian Valea a luat legătura cu poezia mea printr-o colegă la care văzuse un caiet al meu cu poezii  de unde au ales un grupaj pentru „Porni Luceafărul...” din 1983. Aşa m-am pomenit eu cu premiul cel mare al concursului. După aceea ne-am  cunoscut şi am discutat împreună majoritatea textelor pe care urma să le public.

Până la urmă scrisul e o sumă de trăiri şi atitudini pricinuite de alţii cu impact foarte personal în fiinţa ta.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Nici unul. Decât în cazul poeţilor de Curte! Scriitorul rămâne (dacă are prin ce!). Puterea e sezonieră. Dacă durează o operă importantă, scriitorul însuşi e o instituţie, o putere.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Se impun din ce în ce mai multe talente viguroase din rândul tinerilor, alături de cele impuse deja. Se publică şi multă maculatură care sufocă piaţa de carte. Sunt de acord cu Cristi Bădiliţă care semnala lipsa cronicarilor literari de elită.

Cred că poezia cunoaşte o dinamică mai mare decât proza dar nu e mai puţin adevărat că poeţii scriu şi proză. Şi invers.

Mi-a atras atenţia, în mod cu totul deosebit, Antologia apărută la Iaşi, Ozone Friendly, coordonată de O. Nimigean, cu o prefaţă cu totul încântătoare, semnată de Dan Lungu. În această Antologie sunt publicate  poezii şi proze ale membrilor  cenaclului Club 8 patronat de autorul prefeţei. Multe dintre numele din Antologie sigur se vor schimba în renume, în scurt timp. Există multe valori în formare.

Peste nişte ani, când tabla de valori va fi respectată, literatura română îşi va recăpăta strălucirea.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Să fim înţeleşi! Scriitorul nu are un anumit timp al lui. El are tot timpul! Nu eşti scriitor pentru două ore! Eşti sau nu eşti scriitor! Scriitorul programează, face planuri, se informează, poartă cu el un bagaj imens de stări, subiecte, care se întrupează mai uşor sau anevoie. Toate activităţile sale îl ajută. Scriitorul este continuu. Dacă eşti! Fie că eşti prolific sau nu.

Scriitorul trebuie să fie un om de serioasă cultură poetică, filozofică, mitică, să-i fie familiare alte culturi. Talentul nu este suficient. Necultivat, el devine steril. Scriitorul e condamnat la a munci pentru consemnarea şi conservarea memoriei omenirii, în felul său. Scriitorul trebuie să fie un om moral.

În ce mă priveşte, aştept din zi în zi o carte de poezii de la Editura Augusta din Timişoara. Am terminat, pentru tipar, romanul „Ţara Ionuţilor pozitivi”, o carte pentru liceeni, profesori şi părinţi, şi gândesc asupra altei cărţi de mărturii despre o perioadă a comunismului biruitor şi poate post-comunismului cu oameni şi fapte aşa cum mi s-a înfăţişat mie acest timp. 

Botoşani, 2002

Faculataiv : 7 + UNU.

În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Cer ars

Ziua asta n-a sfârşit de plâns
Soarele s-a-nchis într-o găoace.
Nu se ştie care cer a nins
Peste cimitirul ars de pace.

A trecut pe drum un orb şi-a spus
C-a murit Isus, şi altul nu e
Să se-nvrednicească până Sus,
Ca să fie iar bătut în cuie...

Duminică

Duminica, nevoiaşă,
Cu sânii uscaţi,
Cocârjată, ca o cerşetoare,
Vrea să pară o străină.

Se face că nu mă vede.

Păşeşte numai înainte,
Săltându-şi traista
Pe spatele beteag.

De ce nu te stingi mai repede,
După colţ, Păcătoaso?

Ţi-am însoţit singurătatea
Până mi-s-a acrit...

2012, Botoşani