„...a trebuit să scriu aşa cum scriu despre
ceea ce scriu...”
1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1. A fost cu siguranţă destin faptul că a trebuit să scriu aşa cum scriu
despre ceea ce scriu, în nişte epoci istorice pe care nu eu mi le-am ales,
aşadar opţiunea nu a jucat niciun rol şi este opţiune faptul că am dat cu şutul
unei „cariere” în sens social, care ar fi putut să mă împingă să viermuiesc
prin coclaurile actualităţii, aureolat de un oarecare succes. Am ales scrisul.
Deci, opţiune versus destin în prezent.
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre
primele încercări literare.
2.
Ce consemnează istoria literară este mai mereu falsul, inautenticul şi
prefabricatul; realitatea ţine de spontaneitatea momentului care ne
„confecţionează” după chipul cuiva pe care nu-l cunoaştem: împrejurări,
circumstanţe, ghinionul şi norocul, talentul şi prefăcătoria conduc la ceea ce
se numeşte de obicei debut literar. Scriu creativ de la vârsta de 15 ani. Am publicat prima dată în revista Amfiteatru la 16 ani, poezie, fiind
remarcat de Ana Blandiana. În jurul vârstei de 20 de ani deja se făcuse o oarecare vâlvă în jurul numelui meu şi
aceasta nu pentru că lumea îmi cunoştea
scrierile ci pentru că mă manifestam destul de furios într-o lume în care nu se întâmpla aproape nimic,
exceptând jocul de interese, camarilele, sforăriile, la fel ca acum.
Mărturisesc că mă plictiseau cumplit toate aceste desfăşurări din spatele
scenei literare, toate ipocriziile şi umilinţele la care un scriitor trebuia să
se preteze ca să intre în graţiile celor de sus, la fel ca acum. Am scris romane. Am scris povestiri. Nu am publicat nimic dintre ele. M-am limitat la o publicistică destul de
alertă, atât cât puteam eu să ofer presei momentului. Am
scris romane, am scris povestiri. Primul roman l-am publicat în 2002.
3.
Care a fost drumul până la prima carte ?
3. Prin 1972, Alexandru Ivasiuc mă îndemna către
redactorul Alexandru Paleologu de la Editura Cartea Românească, prezentându-mă
acestuia cu un volum care se numea Elogiu
nebuniei. Alexandru
Paleologu i-a făcut un referat favorabil, astfel încât cartea a fost prinsă în
planul editorial din 1973, însă... Tezele din iulie 1971 abia acum îşi făceau
simţit tăişul, astfel încât romanul nu a apărut. A urmat o pauză publicistică de 31 de ani, poate
binevenită.
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment
biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. Grigore Popa, filosof existenţialist şi eseist,
specialist în Kierkegaard, care m-a descoperit când eu aveam 16 ani şi mi-a
condus demersul auctorial înspre o anumită autenticitate a trăirii în acord cu
expresia artistică. Doru Popovici, compozitor şi muzicolog care în 1972 mi-a
încredinţat la
Radioteleviziunea Română, în cadrul emisiunilor sale, largi
spaţii de difuzare pentru convorbiri cu personalităţi ale culturii româneşti de
atunci (Ana Blandiana, Anatol Vieru, Aurel Stroe, Octavian Nemescu, Edgar Papu,
Iosif Conta etc.), fiecare dintre acestea influenţându-mă în mod decisiv. Au mai fost Alexandru Ivasiuc şi Alexandru
Paleologu, Eugen Barbu şi Adrian Păunescu la ale căror cenacluri am participat.
În viaţa oricărui om se derulează multiple
evenimente care îl marchează; fiecare dintre aceste evenimente este un filon pe
care un scriitor poate să îşi constituie o temelie. Aşadar, zeci de evenimente,
împiedicări şi zboruri, pietre şi mări m-au determinat ca scriitor şi mi-au
influenţat viaţa.
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare
problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5.
Eu cred că fiecare conştiinţă determină o atitudine politică şi îşi asumă, pe
cât poate, gândirea liberă, socotind astfel că izbuteşte să supravieţuiască
într-o lume a sfâşierilor. În
fond, politica actuală, alcătuită după criterii şi comandamente care scapă
omului obişnuit, şi rău ar fi dacă le-ar cunoaşte, este un filon pentru un
anumit tip de prozator. Gândirea liberă, debarasată de cea politică, este alt
tip de filon pentru alt tip de scriitor. Abia în această situaţie este vorba de
o opţiune. În ceea ce mă priveşte, consider că mi se potriveşte gândirea
liberă, dezbinată de politica prezentului din România, deci a-politică, într-un
context în care politicianismul domină.
Scriitorul este un cetăţean care scrie. Cetăţeanul
nu este un scriitor, dar poate citi opera unui scriitor. Cam acesta este
raportul de interdependenţă dintre cetăţean şi scriitor.
Puterea nu bagă scriitorul în seamă, decât în
măsura în care o slujeşte propagandistic, negativ sau pozitiv. Scriitorul se aserveşte puterii determinat de interese. Interesele
scriitorului aservit puterii sunt interesele oricărui om care vrea să parvină.
6.
Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,
pentru dvs., literatura română contemporană?
6. Literatura română contemporană aparţine
literaturii române şi perpetuează ceea ce a avut ea mai bun şi mai rău. Evadând
de pe făgaşul constituit de un dat istoric, literatura română s-a dedat cu
voluptate unui mimetism al literaturii occidentale de succes, astfel încât
curente, mode şi direcţii literare, de mult retarde, au pătruns în literatura
română abia acum, şi inutil, făcând ravagii într-un domeniu în care
originalitatea ar fi putut fi un paşaport de pătrundere în universalitate. Nu
s-a întâmplat în totalitate aşa, avem scriitori care sunt scriitori ai lumii,
avem scriitori care nu pot fi numiţi scriitori. Fiind eu însumi scriitor, cu
dificultate pot să mă dezbar de meteahna de a fi exagerat autocritic şi critic.
Într-o literatură lipsită de acribia criticii literare autentice, creatorul
este obligat să devină şi critic literar, ceea ce nu este în menirea lui.
7.
Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit
„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Dimineaţa este timpul creaţiei, în ceea ce mă
priveşte, seara cel al meditaţiei şi al născocirilor şi noaptea timpul
spaimelor şi îngrozirii faţă de ceea ce am scris şi mai ales faţă de ceea ce nu
am scris. Restul – cât mai rămâne din timpul meu, iubesc, dorm sau călătoresc.
Sunt un meşteşugar meticulos. Lucrez numai când
ştiu că am spor şi harul îmi dă târcoale şi nu mă înverşunez să însăilez
cuvinte când nimic nu se leagă. Nu poţi trăi pe hârtie, dar poţi încredinţa
hârtiei ceea ce trăieşti.
În luna ianuarie 2008 va apărea volumul Atentatele la Sieben Publishing,
editura cu care colaborez de doi ani, carte scrisă prin 1991.
Întotdeauna lucrez la o carte pe care, dacă nu o
scriu, o trăiesc şi, după ce am trăit-o, încerc să o scriu – şi cartea aceasta
cred că nu o voi termina niciodată.
decembrie 2007, Bucureşti
Faculataiv :
7
+ UNU. În contextul celor afirmate,
pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera
dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc
pentru înţelegere.
1.
Fragment din romanul Opera dezvăluită
el şi-a spus –
el a spus despre mila covârşitoare; faptele
lor spulberate zăpezi se aştern în movilă răvăşindu-şi culmile scufundându-se
pier
de ajuns neimportanţa momentului: el caută
să-l statornicească într-o ierarhie a zilelor care s-au dezumflat. Nu mai sunt
zi
le
le.
Tragismul unor despuiate speranţe înlocuindu-l
crima împotriva speranţei fiindcă el nu mai crede că ar fi cu putinţă
răsturnarea.
Ploaia răpăitoare scânteiază treptele
nouă
păsări triunghiuri negre zborul le e
învălătucit şi nesigur; osteneala înfiptă în piept vălureşte bătăile inimii
– s-ar fi cuvenit revolta care să modifice
momentele pe care el le-a pomenit –
răsculat
pumnii încrucişaţi pe piept
rana sângerătoare sângerându-l.
Ochii holbaţi şi întrebările devastatoare: un
timp al neînţelegerii după cum toate timpurile aidoma în neclintire – a
întrebat şi a răsuflat răspunsul năpădindu-l compasiunea. Eu laolaltă cu ei
pentru toate înfrângerile eu împărtăşindu-le crimele – aşadar criminalul un
judecător. Oare ce poate veni: moartea desfiinţare uşoară prăbuşirea în a nu fi
când a nu fi este vrerea putregăios dominând
ur
le
tul
ce a fost de auzit a pătruns în urechi în
ţeasta învârtejită şi un sentiment fluturatic şi-a aflat încuibarea acolo.
El şi-a răsfirat degetele şi dinapoia
gratiilor văzătorul: nopţile asemenea zilelor neguri petrecându-se-n neguri
vălătucirea lor viforoasă şi totul oglindindu-se-n tot; văzătorul clipeşte;
acum degetele se dau la o parte şi descoperă ce se ascunde în fiinţa
priveliştii: aceeaşi nesingurătate cu părelnicia solitudinii lucide îl trage pe
sfoară şi nu este singur
nesingur printre ceilalţi bâjbâitori alergând
îl smucesc înspre
neajungerea în cele din urmă
el foarte singur fără a fi singur în toiul
împărtăşirilor fapte şi suferinţe chinul dezlănţuit
cumva şovăindu-şi prezentul smuls din aduceri aminte
neprefigurând viitorul. Dar nu-i pasă. Trăirea actuală prea searbădă ca să nu
făgăduiască bucuria târzie după ce va fi
cutezat săritura. De aici înspre; îndrăzneala îndurării ca un Dumnezeu al
credinţei: fără chip şi fără vreo aşteptare.
Bucureşti, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu