1. cum aş putea rescrie acest poem
rătăceşti prin noaptea anotimpului tânăr până ce moartea
a doua ta viaţă te prinde din urmă
astupându-ţi porii
dus de recunoştinţa pietrei într-o urmă obosită prin veac
unică liberă şi neştiută de nimeni
fiu al omului bântuit de totemice vise
mereu în preajma ta (într-un alt turn se zideşte o mână de
amprente)
leit fratelui cum ar putea cineva descrie însă atât de bine
liniştea primei trădări
ora de sinucidere unică calmă la marginea trupului tău înflorit
reţeaua de celule stelară redescoperind cercul
în nisipul sângelui
urma suliţei
egal depărtată de uterul mamei la naşterea ta
într-un timp
din alt timp
scriu acest poem întotdeauna neterminat
cum aş putea rescrie într-o amintire cumsecade
ultima vocală – despre mine vorbească tăcerea celorlalţi
în fiecare dimineaţă aceeaşi dimineaţă
dor între lucruri dor între fiinţe dor între dor de
oriunde de oricând de fiecare dimineaţă
când începe aceeaşi zi neterminată
răsărind între toate
celelalte amiezi neterminate pre pământ
iau doar aceste daruri când plec de acasă în lume
nimeni nu aude nimeni nu vede dar crede mereu
până în inima munţilor şi mai departe
lama acestui cuvânt cu şapte prăsele odihnă să nu aibă în
fericitele-i ecouri
singur jurnalul vocalei în alveola clorofilei sapă
cu iubire şi teamă în malurile albe aceste târzii repetabile
fereşti
rană deschisă în scorbura veacului vamă dorinţei
uşurând povara luminii
prin visul fiecăruia indiscreţii privirii
lungi interminabile mărturisiri ale amprentei şi viaţa asta
într-o haltă din cer încă o haltă şi între ele o grămadă de
staţii
vin eu călător clandestin şi zic
(dar cine sunt eu oare)
identitatea e doar o problemă de stil
undeva acum o mie de ani m-am pomenit vorbind singur
„în noaptea fiecăruia zeii mor de singurătate”
ocolind adăpostul domestic
cu măna pe inimă urechea destinului ascultă imnul de slavă
al celor norocoşi
(număr impar sărbătorile
în calendarul obişnuinţei)
nimeni în preajmă să-şi arate liniile din palmă
imitând strigătele de iubire ale păgânului
prin pădurile tinere cuvintele iau forma gurii în zilele de
post
doar sufletul
mirându-se îndelung pe câmpiile zilei umblă-n hălăduire
cu toate celulele ţărmului pustiindu-te deopotrivă
pe când trupul oglindă eroică a acestor timpuri bolnave vindecă optimismul
prin visul fiecăruia indiscreţii privirii vânează urma
u m b r e i tale
rănită îmblânzind turma albă a spaimei
o continuă apocalipsă mimetismul
accept cu greu simetria erorii (mereu alta desigur)
după care viaţa e un lung dezacord al gramaticii pure
rabd de fericire în zilele care au mai rămas libere în
postul tăcerii
însă nu înţeleg de ce genunchii mei obosesc în faţa
statuilor
abuzul de epitete la mormântul fratelui necunoscut
nota profundă de jenă
după ce am iubit o altă femeie
asta şi multe altele pe care nu le mai ştiu
lucruri mărunte ca şi aceste secvenţe compilează
uliţa realităţii cu personaje nesigure obscure
iubindu-şi în exces propriile biografii
galeşe inofensive pervertite de apocalipsa mimetismului
humăraşele ies pe covorul fierbinte excitându-se în
libertate
egal depărtaţi între gură şi o altă gură
onanişti ai metaforelor înverzesc peisajul descompus
raportul asupra creierelor virgine iscă mereu aprinse
controverse
greu asimilabile între parteneri de acelaşi sex începe
hora de excelenţă a tomberoanelor (în visul fiecăruia
arde câte o bibliotecă)
eclipsă totală (deasupra gurilor înflorite mereu o pagină
albă)
peste un ţărm de albă strălucire
greu aprobi un punct în prelungirea mâinii sub aripa
(hrănită de vânturi şi de valuri în malurile scoicii)
eclipsa zborului îşi desfăşoară lin năvoadele ispitei
ochii goliţi de zaruri castraţi de rouă în coadă de păun
rotesc un ţărm de albastră strălucire sub
genunchii goi cearceafurile nopţii printre statui de gesturi
egalizează dimineţi de fosfor
târziu
în fragmentate exiluri începea totul copia aproximativă
hotarul dintre mine şi celălalt mine în biblioteci pipăibile
epoci întregi pe care nu le trăiseră nimeni
dar îşi aminteau cu toţii
râul vedea era singura realitate pe acele tărâmuri
dimensiune senină în scorbura zilei
ordinea inversă a naşterii
rămasă acolo undeva curgând liniştită prin veacuri
cheaguri mape de amprente uşi capitonate cu piele de om în
alveolele crude separă nervii de trup
larva de aur în trupul fără seminţe
culege cu râvnă spaţiul amnezic al morţii
amintiri dintr-o provincie a memoriei
nelocuită
priveam lacom în strachina goală dincolo de liziera
mâinii
priveam lacom în strachina goală
dincolo de liziera mâinii mândră şi tulbure alcătuire visul pitrocea până la
lacrimă fiinţa mea proaspăt năpârlită mirosul formei în tingirea aleasă printre
bucăţi mari de slănină şi carne afumată scrijeli cu ou bătut în lapte de cuc
înţărcat şi fudulii de ţap bătrân pe varză acră se ridica mândru până la tavan
semn şi aşteptare dincolo de căpistere mujdeiul de usturoi pus la-nchegat ne
dădea târcoale iar ochii tulburi prindeau în măselele pleoapelor ceapa spartă
şi trei bolovani mici de sare pe când în mijlocul odăii trona bătrâna masa
joasă de lemn rotundă cu trei picioare atunci cobora parcă din cer peste
noi ca o sărbătoare mămăliga galbenă
mare dospind în aburii amiezii zeul unei
lumi de prăsilă ne privea îngândurat acolo pe rogojină decoraţiile humei
sprijinite pe chitici după rânduială cu
mânecile suflecate până la cot şi gurile noduri aşteptau încordate
semnul crucii
2. desfrunzind mimetismul celulei
vama rece a liniilor din palmă printre bandaje oarbe
îşi deschide plictisită porii alcoolici
acord ciudat de ritmuri devastate în exerciţiul obişnuinţei
singur fără tine pipăind pereţii aerului dubli
identifici în grabă locul rămas liber şi-l zideşti retoric
linişte
doar umbra creşte compartimentat în orbitele nopţii
ecou târziu desfrunzind mimetismul celulei
bântuită pe alocuri de splendoare se chiuie încă o generaţie
atac întârziat la baionetă în avangardele pubertăţii
golind viitorul la o mie de ani (cam fără remuşcare!)
himenul unei noi constelaţii în borcănaşe mici cu etichetă
se contractă
idei gravide de sine într-o masă de imagini glisante
undeva în acest spaţiu de timp fragmentat
un alt vis
o altă realitate
al şaptelea poem nescris
numeric în zilele pare al şaptelea poem nescris
intră în viaţa publică a fiecăruia dintre noi
cu tot ce este de prisos
iluzii printre noduri şi semne de ceară
lacrima dulce a unui ascet pomenit într-o hieroglifă cândva
egal depărtată de amândouă morţile tale
stau singur la o masă de lemn într-un oraş de scaune
şi mesebeau singur din
aerul crud izvorăşte şi cură dincolo de zid ochiul
aproapelui
văd urmele pietrelor din care se clădeşte viitorul
acolo pe mal în îndepărtatele indii de gesturi promis mereu
altora
3. undeva în imperiul ciudatelor erezii
decorticând amintiri glorioase (ce vis prietene)
acum când în memoria iederii ninge cu îngeri trişti
nicăieri fericirea nu zideşte în trupul metaforei o
inimă mai albastră
raţionalizând egoismul secundei pe ascuns eunucii
imaginaţiei devastează poemul
la frontiera dintre numere
confuz
aproape tăcând
aproape vorbind deasupra gurii mele
confuz o altă gură şi deasupra ei altă gură
o întemeiere ciudată ascunsă pe alocuri redă vederea formei
rană deschisă în ţărmul alb din vis mărturisind aievea
bucură-Te (am spus atunci uimirii)
că existenţa ta particulară îţi dă târcoale undeva pe
aproape în imperiul ciudatelor erezii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu