micropoeme în stil haiku

Motto: „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.” (Ion Pillat)

prolog

mimând realul -
pe hârtie doar umbra
printre cuvinte

dialoguri imperfecte

ploaie albastră -
sunetele harpei curg
printre degete

crâng de mesteceni -
singuri prin fiinţa goală
lăsând amprente

ţipăt troienit -
cucurigu-L în noaptea
dintre milenii

monogramă -
amprenta unei frunze
pe lutul proaspăt

noapte de vară -
printre stele mirosul
florilor de tei

toamnă bogată -
boii s-au oprit singuri
în dreptul morii

ziua în amurg -
un trandafir albastru
şi-a rupt venele

noapte de iarnă -
sub cenuşa vetrelor
pocnesc cartofii

poemul de jazz -
un bănuţ de argint
pe nicovală

roata căruţei
frânge trupul drumului
pe butucul gol

o vrăbiuţă
pe zăpada proaspătă
pune punct toamnei

pe frunza de dud
un vierme de mătase
scrie un haiku

tata coseşte
în livada de pruni -
eu nicăieri!..

addenda

dincolo de timp -
poemele naturii
încă nescrise

Aprecieri critice (selectv)

„Mă bucur să-l regăsec pe fostul (meu) cenaclist de la Universitas Petruţ Pârvescu, mă bucur că el a regăsit poezia; de fapt, n-a părăsit-o niciodată şi nu s-a lăsat părăsit, sfidând provincia şi memoria ei nelipsită uneori de perversitate. Am întâlnit - nu prea des, e adevărat - astfel de vocaţii şi de fidelităţi care se întreţesc cu tenacitate şi modestie, trecând peste mizeriile epocii şi ale trupului, peste indiferenţa celorlalţi...”

Mircea Martin

„Chiar dacă amânarea debutului l-a îndepărtat pe Pârvescu de calendarul generaţiei sale, cred că acest interval de tăcere a fost de bun augur pentru configurarea poeticii personale. Cumulând asiduu lecturi şi experienţe, el a ajuns la cunoaşterea de sine în profunzime care i-a permis să-şi edifice constructul poetic omogen. Conferindu-i autonomie şi individualitate prin compunerea unei trilogii cu premise genetice. (…) Câmpia cu numere, trilogia proiectată de  Petruţ Pârvescu,   certifică o gândire poetică complexă, nutrită din  neliniştea spiritului şi dialectica contradicţiilor. Recurgând la fragmentare, evaziune onirică şi incursiuni mnemonice, într-un discurs pe alocuri eliptic, marcat de încifrarea premeditată, poetul din Botoşani conturează un univers liric cu timbru personal…”

Nicolae Oprea

„Poezia lui Petruţ Pârvescu aduce un miraj al delicateţii, un delir al fragilităţii. Sensibilitatea se–adînceşte-n-sine, suprimînd retorica, reducînd comunicarea la modelul cel mai economicos care e haiku-ul. Economicos, însă foarte pretenţios, căci într-însul se cuvine a străluci, cum într-un strop de rouă, culorile curcubeului, complexităţile sufleteşti, acel joc de alternanţe între elanurile şi sleirile fiinţei ce îndreptăţesc poezia ca mărturie totodată umilă şi triumfătoare în faţa necunoscutului. Într-un context în care patetismele gălăgios revărsate ţin adesea afişul, Petruţ Pârvescu are curajul a paria pe laconism şi pe şoaptă. Poetica d-sale e una a contragerii, a rezervei, a disciplinei scriptice şi morale precum orice manifestare a nobleţei veritabile. Nu rumoarea verbului, frivolă precum cea a străzii, îl atrage, ci reculegerea lui silenţioasă, smerită precum iluminarea clipei de rugăciune. Desigur, nu putem prevedea ce succes va înregistra poetul pe ingratul nostru tărîm sublunar, dar suntem încredinţaţi că o stea fragedă şi înlăcrimată îl veghează din transcedenţă.”

Gheorghe Grigurcu

„Lucrîndu-şi poemele aşa cum meşterii bizantini lucrau simbolurile sacre pe sfintele brocarturi, „ în lungi etapizate forme” cu încredere oarbă în elitismul poeziei, Petruţ Pârvescu se înscrie şi onorează linia extetică Mallarmé – Valéry sau, la noi, Ion Barbu – Cezar Baltag – Ion Mircea, apropiindu-se şi depărtîndu-se în acelaşi timp cu dezinvoltură şi echilibru de paradigma optzecistă. Anii unei bogate şi îndelungate ucenicii, pe lîngă marile cenacluri literare bucureştene ale anilor `80-`90, se observă şi astăzi. Petruţ Pârvescu nu scrie pentru glorie sau pentru parvenitism pe treptele scamatoriilor sociale, poemele sale profunde fiind o bună lecţie pentru atîţia grafomani lirici plini de orgoli umflate cu pompa ca broasca lui La Fontaine...”

Daniel Corbu

„Petruţ Pârvescu face parte din stirpea poeţilor dăruiţi cu puterea de a trece dincolo de marea de cuvinte. În tot ceea ce scrie este un căutător de sine, dar vrând să atingă o plenitudine ca sens al acestei căutări. Totul este „o dimensiune repetabilă a visului”, aşa cum ne spune poetul în penultimul vers din Geometria visului (2005). Viaţa pe care şi-a croit-o Petruț Pârvescu (sau care l-a croit!) este cea a unui intelectual atins de aripa îngerului. El are puterea extraordinară de a rezista asaltului unei vieţi anoste, dovedindu-se a fi și un specialist responsabil prin cărţile de istorie pe care le scrie. Dar împlinirea autentică este poezia întinsă de-a lungul unei vieţi, ea dovedindu-se a fi viaţa înseşi. Dacă sunt eliminate elementele biografice din viaţa unui om oarecare, atunci este posibil să nu mai rămână ceva de spus. În cazul poeţilor lucrurile stau cu totul altfel: biografia trebuie înlăturată pentru ca poezia să se vadă în toată splendoarea ei. În cazul lui Petruț Pârvescu, vreau să spun că ar fi scris poezie oriunde s-ar fi aflat (sau aceasta l-ar fi scris!). Indiferent de forma textului, poezia se vede peste tot ca turnurile unei strălucitoare catedrale care devine ţinta privirii pentru orice pelerin.”

Ion Hirhghiduş

„Petruţ Pârvescu este original prin însăşi dualitatea sa : un om şcolit şi împovărat de cultura cărţilor care se află însă permanent în căutarea rădăcinilor, undeva într-un sat oltenesc. Stilistic este un textualist, substanţa lirică născîndu-se din ea însăşi, la infinit, ca dintr-o matriţă ingenios concepută. Emanaţiile textului izbucnesc libere, dar în spatele lor există un ochi care le măsoară şi le cîntăreşte. Un control strict venind tocmai din natura cerebrală a autorului. E adevărat că poetul îşi fisurează continuu raţiunea săpînd spaţii prin care pătrund curenţii unui sentimentalism în cheie autoironică. S-ar putea vorbi la Petruţ Pârvescu de o polifonie a textului, cu desfăşurări ample în mai multe direcţii. Coagularea şi unitatea decurg fie din recursul la amintirea satului arhaic, fie din cele cîteva laitmotive care adună la un loc, precum în muzică, părţile compoziţiei.”

Victor Teișanu

 „Fără nici cea mai mică îndoială pot afirma că Petruţ Pârvescu scrie o poezie originală. Acest fapt constituie pentru un creator lucrul cel mai important, constituie cartea de vizită a operei sale, nu poţi avea o respiraţie sănătoasă consumând aerul expirat de alţi creatori, indiferent cât talent de arhitect liric ai avea... Câmpia cu numere (a opta zi) constituie "cartea cărţilor" lui Petruţ Pârvescu, ea este dispusă pe un filon ideatic etrem de puternic şi dirijată de un verb poetic abil şi viguros... ”

Lucian Alecsa

„…Poezia ascetică, a raţiunii, fuzionează însă cu cea inspirată, obsesivă, rezultată adesea din cadre ale memoriei nostalgice. (…) Poetul are un control sigur al discursului liric, o tehnică impecabilă, remarcându-se prin cursivitate şi transparenţă. (…) Impresionează la Petru Pârvescu ingenuitatea cu care este perceput realul, luat în posesie originar, parcă silindu-se să-l numească pentru prima oară, dar dând şi impresia că îl are în sine şi îl proiectează, îl face vizibil/viabil.” (2011)

Paul Aretzu

Câmpia cu numere (A opta zi)

 


















addenda la Câmpia cu numere

 „…am ajuns într-un loc unde lumina e mută ” (Dante)

1. a doua zi şi aproape nu mai recunoşti nimic

de şapte ori a stat soarele-n loc acolo deasupra seminţelor 
creierul meu o sărbătoare de patimi

rând pe rând ajungeam până la ghidon până la pedale

trosnea pielea moale subţire întoarsă pe trupul ei tânăr gelatinos 
râuri de sudoare mestecau cilindri

între picioare nervos 

scăpam din labă pedala dar nu mă lăsam

înaintam cu râvnă 
aproape curios

era însă uliţa strâmtă şi prea adânci malurile ei albe rotunde

cel puţin aşa mi se păreau mie când eram deasupra

călare pe situaţie

acolo se sfârşea abrupt totul

desigur 
gândeam

se întâmplă ceva despre care eu nu ştiam pe atunci mai nimic 
bănuiam aşa vag absolut din născare

dar nu reuşeam să-mi aduc aminte

mă ridicam ruşinat în fund în genunchi în picioare 
prindeam coarnele ei mari nichelate răsucite ca pe-un ham 
şi  
i z b e a m

firişoare scurte roşii ciripind alergau voioase prin venele moi

întreaga pădure venea în galop peste noi

muşchii solizi căutau frenetic teaca umbroasă

roata ei toată franjuri dinţată pe margine 
spiţele lanţul gâfâiau rotindu-se-n gol

d o a m n e

pe lunca vezii la vale dincoace de piteşti  
în amiaza meşteşugului
ce sărbătoare

cu dăltiţe de aur şi cosoare de os
cum scobeau lingurarii în trupul ei tânăr

propriul lor chip

trosc

auzeam târziu până la cumpăna şi rădăcina fântânii 
până către poale cum 
cădeau bilele mici şi rotunde una câte una  
direct în ţărână

cercuri în valuri tremura aerul tare gustos podoabă ruinelor soarele băţ

a naibii situaţie 
încurcată 
păgână

împinge Băăă

strigau flăcăii de pe marginea şanţului

împingeE
şi-o  să   m e a r g ă

cădeam invers 

mă trezeam târziu într-un gol enorm măreţ

şi împreună cu mine roata 
cilindru 
bilele

lanţul gros de abanos murdar de vaselină şi ea peste mine călare

degeaba

printre spiţele moi uleioase mergând înapoi se

vedea cerul negru ca smoala 
şi stele verzi 
mici 
s t r ă l u c i t o a r e

2. arătarea în coama dealului s-a lăţit

mărturisirea voastră controlează memoria noastră

mereu aproximativă

fără contur fără orizont şiruri nesfârşite ale suferinţei din

care recreem peisajul acesta domestic

aici pe fundul cenuşiu al mării albe

în această pauză neterminată

între un  v i s  şi  a l t u l 

e somnul

tuturor

veneau

aşa spre seară când se amurgea când nu se desluşeau bine lucrurile între ele cam o duzină acolo o ceată amestecată de ţărani de-ai noştri de prin alte sate şi nişte domni de la raion toţi cu bâte cu pari de porumb şi trei ţigani lăutari vestiţi de la gura boului cu două viori si-un ţambal pus pe burtă oprea tractorul gâfâind o namilă de maşină hârbuită cu remorcă de lemn cu roate mari ne uitam noi ca la urs cum ieşea fumul gros pe un coş lung şi îngust coborau cu toţii şi intrau ghiotura în ograda câte unui vecin de pe la noi din sat de toată lumea cu purcel cu căţele se strângea acolo să vadă până la capăt comedia unii cu haine negre de piele pantofi negrii de lac şi cu o geantă mare de porc jupuit în mână şi câţiva ţărani mai aleşi cu pari şi măciuci lustruite intrau direct în casă la om se aprindea lampa de petrol se trăgea grăbită perdeaua şi nu prea se auzea ce discutau ei acolo înăuntru lucruri importante pesemne gândeam în schimb în curte se încingea neică o horă bătută în toată puterea cuvântului şi jucau cu toţii chiuind de bucurie şi de năduf de săreau opincile din picioare iar arcuşurile ţiganilor parcă luaseră foc noi ne uitam prelung furaţi de dănţuială dar nu ştiu doamne de ce anume ne trăgea ochiul pieziş din când în când la fereastra omului cu pricina se mai stinge lampa vedeam bine asta că doar nu eram chori se mai aprindea lampa şi asta vedeam era lumina când prea albă când prea neagră era lume multă nu puteai să-ţi dai seama după o vreme ieşea gheorghe a lu’ dovleacă şi muierea sa ilinca adusă de spate afară din casă acolo pe prispă nehotărâţi parcă apoi îmbrânciţi cu blândeţe în bătătură gheorghe nu prea se putea ţine singur pe picioare asta se vedea bine se mai înnoptase un pic dar tot se vedea pe faţa lui între ochi şi buză o cărare de sânge proaspăt neştearsă  aşa cum era îl ţineau de aproape doi inşi mai cu grijă şi intrau apoi cu toţii în joc eram mic abia ajungeam până la mijlocul gardului mă beleam înghesuit acolo printre uluci în curtea omului să văd ce se întâmplă prea multe nu înţelegeam eu era o curată harababură şi hărmălaie o ploscă de cireş negru plină cu ţuică de poame puturoasă trecea ca un steag fluturând din mână în mână pe când hora se rotea se rotea se învârtea drăcească mai mai….să………….urce…la….ceruri………………………

A   S E M N A T !….am auzit atunci lângă mine o vorbă groasă tărăgănată…pe care nu am uitat-o nici acum……şi vedeam cu uimire şi teamă cum se rărea de paşi uliţa noastră sub luna…………….....borţoasă

acolo

desigur

sub reflectoare galbene umbroase libidinoase chiar

se-mbrăţişează cretină şi idioată toată gloria acestei lumi de prăsilă

toate marile victorii în avans promise  dar

aici lângă firul de iarbă crestat pe buric

în ghioc pe brazdă

lângă copacul rotund şi fântâna de piatră înflorată

TU pe cine îmbrăţişezi în nopţile în care rămâi singur

la marginea picioarele tale

a dorului tău mereu prea călător

suferind ca un proscris limita acestei transcendenţe

3. rapoartele luminii i-au găsit vinovaţi pe orbi

nimeni

nu mai respectă aritmetica morţii

şi doar era atât de simplu

dinspre geometrie bate într-o adiere vântul

în seara pergamentelor aşteptându-ne fiinţa aproapelui

recitim tablele

stau

neputincios în ograda veacurilor

v ă d

şi  a u d  prin perete

la sfârşit de săptămână ca la sfârşit de mileniu

preotul îşi caută nedumerit ochelarii printre mucuri de lumânări

miros de tămâie şi ceasloave fălcoase

pentru slujba de   d u m i n i c ă  

TREC

cohorte nesfârşite de poheţi  şi pohetese către academia

re-gală pe generaţii pe clanuri pe găşti haite şi cincinale

cu biciclete cu trotinete cu aeroplane

pe jos

şi pe sus

pe deasupra

şi pe dedesubt

pe unde s-a puTUT şi nu s-a PUtut

hăi hăi hă lă şa

AUD

ecouri dadaiste interferenţe futuriste repere programatice

sutiene ace brie şi alte desuuri pohezia contra

poheziei integralism şi suprarealism în vecinătatea avangardei

literatura manifestelor iar în loc de concluzii

grăitori neaoşi de limbă modernă

postmodernişti textualişti autişti

cu trompetiste alese guriste şi toboşari de gală

cu steaguri chiar

cu lozinci mititele scrise direct acolo pe piele

la intrare să se  v a d ă  bine

(„CÎND VOM IZBI CU BARDA A DOUA OARĂ!”)

VĂD

chelii savante bărbi matusalemice

mustăţi cravate noduri mirosuri fine

aduse direct de la paris şi alte capitale guralive

ţâţă de mâţă şi ţâţă de silicon în fustiţe şi huse latifundiare

doamne

domniţe domnişoare domnişori şi chir domniTORI

din generaţie în generaţie

din tată în mamă fiu şi surioară  

m  ă  i    d  r  a  g  ă    n e i c u ş o r u l e

talent ales şi glorie măreaţă producători de sens pe fiecare cartier uliţă stradă

doar porumbul rămâne în fiecare toamnă necules

veta

de când se ştia era curva satului chiloţii ei vişinii mari uriaşi cu franjuri aurii şi mânecuţe se prăjeau zile-ntregi pe culmea borţoasă în bătătură copii fiind ne întorceam fără grabă de la şcoală treceam ziua în amiaza mare prin faţa casei şi neavând ce face se vedea bine treaba ne lăsam uitaţi printre ostreţe direct de acolo din drum în curtea femeii glumind şi râzând făceam haz de necaz şi ziceam aşa mai mult între noi că iar a lipsit veta de la şcoală şi arătam cu degetul chiloţii cu pricina întinşi la uscat în ogradă auziserăm noi undeva vorba asta şi tare ne mai amuzam veta de fel era demult muiere coaptă la trup şi fără carte multă rămasă nemăritată încă tânără zdravănă însă cam durdulie cu sânii mari grei lăsaţi în brazde mănoase peste bord şi fundul lat cât târna cu cracii groşi noduroşi crescuţi direct din gât şi plini de varice făcea cu toate acestea deliciul flăcăilor neduşi de multe ori la biserică şi a bărbaţilor uitaţi prea mult în faţa paharelor goale în rest veta era ca orice muiere singură făcea noaptea mare şi lampa mică muncea din greu se ruga mergea la nunţi horă şi parastase dar femeile cum sânt ele rele de gură şi cărpănoase din curvă n-au scos-o

înspre păduri fiinţa noastră plăpândă fuge adeseori inima

noastră toată în sărbătoare dinspre păduri bate sufletul

acesta nemărginit sub înaltele ceruri

o mână de humă cu ochi şi gură

creşte pe umbră adumbrind acest ţărm călător

val peste val corabie firavă fără pânze

care la rându-i adumbreşte alt trup mult mai fără

de ramuri mult mai fără de frunze mult mai fără de păsări

dinspre păduri fiinţa noastră plăpândă fuge adeseori

în bătaia celor trei vânturi celor trei timpuri aproximative

unul

în răsărit mult prea trist

mult prea aproape

unul

în amiază şovăitor mult prea departe

unul

în amurg mult prea frumos mult

prea duios mult prea fără de moarte

4. ţârâitul urechilor nasc consonantice silabe

aşa(DAR)

să recapitulăm

dumitru a muiat degetul ăla mare bătucit în călimara roşie

l-a pus apoi oarecum încurcat pe bucata aia de hârtie galbenă osoasă

a ascultat buimac o bucată şi ceva de muzică clasică cu

notarul primarul şi omul de serviciu de la primărie

şi-a luat apoi cu grijă pălăria nevasta şi pământul şi a plecat acasă

măria îl tot suduia pe drum

măi omule dar unde o să punem noi

pământul ista al nostru (şi-i arăta cu mâna baniţa

plină ochi cu pământ reavăn negru pe care o ducea gâfâind în cap)

lasă femeie

zicea într-un târziu dumitru

b i n e  c ă  n i – l – a u  d a t  ş i  p - ă s t a

să ne rugăm

pentru păcatul frumos al Floricăi…

pentru spânzuratul suflet al Anei

cât de fericită e clipa care ne petrece în tăcere ne

acoperă uşor cu întreaga ei pustiire lichidă

de pe celălalt mal moartea ne face semne obscene c-o

monedă-ntre pleoape vâslim mediocru

înaintăm şovăielnic pe fundul mării albe

peşti zburători cu

ochii în palme

mărturii despre obiecte fragile care

abia  se ridică în picioare întind marginea obosită a zilei pe

acoperişuri fierbinţi ochii strigoiului înrămează îngerii trişti

pătrunjelul cânepa lintea blidul  t ă u

zilnic ce te-mbrânceşte-nainte acolo un număr pe

bulevardul victoriei printre

stive de piatră ofilite

printre hârtii ridate şi mucuri de ţigară afişul zilnic

lipit direct pe creier  O B I Ş N U I N Ţ A

în compartimentul X o câmpie imensă fără culoare

fără miros fără gust

aproape  c î m p i e

numai numere cifre litere linii şi plane

într-o geometrie a elementelor din care lipseşte viitorul

fişa Y tasta K amprenta umbrei calde de siliciu

pe teritoriu abstract

marchează numărul din toate  d i  r e c ţ i i le

în toate  p o z i ţ i  i  l e

linia subţire de crom oxidată la-ncheieturi

atinge perimetrul circular al vârstei inel

dintr-o eroare perfectă cipul de wolfram sectorul prezenţei

cade pe nivelul anterior spaţiului gol

principiul feed-back intră în alertă

prelungită pe firul scurtcircuitat tensiunea

preia echilibru calm relaxată

o omidă de platină şterge memoria

plăcuţei de nichel fierbinte

cu semnul acela ciudat …….pauză de scurtă eternitate

P I X E L I

o pastilă micuţă DREPTunghiulară de fosfor luminează

ecranul   D  I  L  A  T  A  T

E N T E R ….CAPS  LOCK…INSERT….HOME…

END…DELETE…..Y E E S S !…

5. icoane de lemn adăpostesc troiţe

E J A C U L E A Z Ă   lume fericită

între statistici care mai de care

droguri şi boli

volane şi bulane răsucite

pansamente cheaguri de sânge iarbă verde rară

ţigări şi sărăcie prelungită 

MUCURI   

seringi de multiplă utilizare

băutură ieftină   S A L A M  şi  P Î I N E

prezervative de lux de ambele sexe pe trupuri moi

glisante fără jenă îmbracă peisajul colorat

interminabile şi inocente cozi ale unei suferinţe bolnave

o păpuşă de plastic într-o vitrină de sticlă s-a spânzurat o figură blajină de ceară s-a topit şi a curs pe asfalt piramidele au rămas şi……din……vârful………lor…………tocit……....peste veacuri………(fleacuri…………domnule………….….jumătăţi răsuflate de bancuri….şi tu cu morala…..cu estetica epistemică în braţe……………cu critica raţiunii pure………………...cu retorica ta belită de raţe)………bătrâne………t i m p u l….se scrie………………astăzi…………………………...…….fără L…….I………T……..E…….R…………..E…………………)

impulsuri iniţiatice ritmuri ancestrale semne dorinţe străvechi

amprente refulate pe gura înflorită a unui canal colector

un cor enorm de trupuri înnodate pe râul care

curge de sub noi

aurolaci prostituate beţivi şi cerşetori

escroci killeri pungaşi invidioşi şi laşi deopotrivă

un  o s p i c i u  ambulant ciudat fără

gratii şi porţi umblă demult prin oraşe şi sate

imaginaţia fiinţei în creştere uşoară pe când

statistici ne-mblânzite merg direct în arhivă

să se ŞTIE

să se CUNOASCĂ

cineva acolo JOS ne corijează  V i s u L

boul vede vaca

vaca vede boul

calul vede iapa iapa vede calul

capra vede capra…………………………

se recoltează cu grijă imaginaţia

greutatea

culoarea ochilor

în eprubete de sticlă cu etichete multicolore printre

panglici eşarfe şi steguleţe se plimbă liberă fiara

în arenă   T O A T Ă   V I A Ţ A    N O A S T R Ă

pipăi faţa  o r b u l u i

două lumi imense

căzute-nlăuntru două hăuri

de vămi ce dau contur ales acestui gol

liber şi singur  p u n c t u l  închipuirii un vis 

prea mult visat 
în acest v i s continuu prin care dăm formă culoare spaţiu obiectelor

pipăi faţa  s u r d u l u i

toate cântecele au  miros au gust

unul singur în catedrala goală fără de moarte

pipăi faţa  m u t u l u i

tiparul erorii multiplicând gestul unei definiţii perfecte

pipăi faţa  o m u l u i

trei lumi

trei paralele în aceeaşi secundă la același punct gol din univers

ianus bătrân fără memorie

incert

pe o scenă abstractă lăsă loc unei repetiţii totale

spre binele şi indiferenţa tuturor peisajul din care lipseşte mereu autorul!

Câmpia cu numere (Geometria visului)

 

Provincia memoriei

1. cum aş putea rescrie acest poem

rătăceşti prin noaptea anotimpului tânăr până ce moartea

a doua ta viaţă te prinde din urmă

astupându-ţi porii

dus de recunoştinţa pietrei într-o urmă obosită prin veac

unică liberă şi neştiută de nimeni

fiu al omului bântuit de totemice vise

mereu în preajma ta (într-un alt turn se zideşte o mână de amprente)

leit fratelui cum ar putea cineva descrie însă atât de bine

liniştea primei trădări

ora de sinucidere unică calmă la marginea trupului tău înflorit

reţeaua de celule stelară redescoperind cercul

în nisipul sângelui

urma suliţei

egal depărtată de uterul mamei la naşterea ta

într-un timp

din alt timp

scriu acest poem întotdeauna neterminat

cum aş putea rescrie într-o amintire cumsecade

ultima vocală – despre mine vorbească tăcerea celorlalţi

în fiecare dimineaţă aceeaşi dimineaţă

dor între lucruri dor între fiinţe dor între dor de

oriunde de oricând de fiecare dimineaţă

când începe aceeaşi zi neterminată

răsărind  între toate celelalte amiezi neterminate pre pământ

iau doar aceste daruri când plec de acasă în lume

nimeni nu aude nimeni nu vede dar crede mereu

până în inima munţilor şi mai departe

lama acestui cuvânt cu şapte prăsele odihnă să nu aibă în fericitele-i ecouri

singur jurnalul vocalei în alveola clorofilei sapă

cu iubire şi teamă în malurile albe aceste târzii repetabile fereşti

rană deschisă în scorbura veacului vamă dorinţei

uşurând povara luminii

prin visul fiecăruia indiscreţii privirii

lungi interminabile mărturisiri ale amprentei şi viaţa asta

într-o haltă din cer încă o haltă şi între ele o grămadă de staţii

vin eu călător clandestin şi zic

(dar cine sunt eu oare)

identitatea e doar o problemă de stil

undeva acum o mie de ani m-am pomenit vorbind singur

„în noaptea fiecăruia zeii mor de singurătate”

ocolind adăpostul domestic

cu măna pe inimă urechea destinului ascultă imnul de slavă al celor norocoşi

(număr impar sărbătorile

în calendarul obişnuinţei)

nimeni în preajmă să-şi arate liniile din palmă

imitând strigătele de iubire ale păgânului

prin pădurile tinere cuvintele iau forma gurii în zilele de post

doar sufletul

mirându-se îndelung pe câmpiile zilei umblă-n hălăduire

cu toate celulele ţărmului pustiindu-te deopotrivă

pe când trupul oglindă eroică a acestor timpuri bolnave  vindecă optimismul

prin visul fiecăruia indiscreţii privirii vânează urma

u m b r e i  tale rănită îmblânzind turma albă a spaimei

o continuă apocalipsă mimetismul

accept cu greu simetria erorii (mereu alta desigur)

după care viaţa e un lung dezacord al gramaticii pure

rabd de fericire în zilele care au mai rămas libere în postul tăcerii

însă nu înţeleg de ce genunchii mei obosesc în faţa statuilor

abuzul de epitete la mormântul fratelui necunoscut

nota profundă de jenă după ce am iubit o altă femeie

asta şi multe altele pe care nu le mai ştiu

lucruri mărunte ca şi aceste secvenţe compilează

uliţa realităţii cu personaje nesigure obscure

iubindu-şi în exces propriile biografii

galeşe inofensive pervertite de apocalipsa mimetismului

humăraşele ies pe covorul fierbinte excitându-se în libertate

egal depărtaţi între gură şi o altă gură

onanişti ai metaforelor înverzesc peisajul descompus

raportul asupra creierelor virgine iscă mereu aprinse controverse

greu asimilabile între parteneri de acelaşi sex începe

hora de excelenţă a tomberoanelor (în visul fiecăruia

arde câte o bibliotecă)

eclipsă totală (deasupra gurilor înflorite mereu o pagină albă)

peste un ţărm de albă strălucire

greu aprobi un punct în prelungirea mâinii sub aripa

(hrănită de vânturi şi de valuri în malurile scoicii)

eclipsa zborului îşi desfăşoară lin năvoadele ispitei

ochii goliţi de zaruri castraţi de rouă în coadă de păun

rotesc un ţărm de albastră strălucire sub

genunchii goi cearceafurile nopţii printre statui de gesturi

egalizează dimineţi de fosfor

târziu

în fragmentate exiluri începea totul copia aproximativă

hotarul dintre mine şi celălalt mine în biblioteci pipăibile

epoci întregi pe care nu le trăiseră nimeni

dar îşi aminteau cu toţii

râul vedea era singura realitate pe acele tărâmuri

dimensiune senină în scorbura zilei

ordinea inversă a naşterii

rămasă acolo undeva curgând liniştită prin veacuri

cheaguri mape de amprente uşi capitonate cu piele de om în

alveolele crude separă nervii de trup

larva de aur în trupul fără seminţe

culege cu râvnă spaţiul amnezic al morţii

amintiri dintr-o provincie a memoriei

nelocuită

priveam lacom în strachina goală dincolo de liziera mâinii

priveam lacom în strachina goală dincolo de liziera mâinii mândră şi tulbure alcătuire visul pitrocea până la lacrimă fiinţa mea proaspăt năpârlită mirosul formei în tingirea aleasă printre bucăţi mari de slănină şi carne afumată scrijeli cu ou bătut în lapte de cuc înţărcat şi fudulii de ţap bătrân pe varză acră se ridica mândru până la tavan semn şi aşteptare dincolo de căpistere mujdeiul de usturoi pus la-nchegat ne dădea târcoale iar ochii tulburi prindeau în măselele pleoapelor ceapa spartă şi trei bolovani mici de sare pe când în mijlocul odăii trona bătrâna masa joasă de lemn rotundă cu trei picioare atunci cobora parcă din cer peste noi  ca o sărbătoare mămăliga galbenă mare dospind în aburii amiezii zeul  unei lumi de prăsilă ne privea îngândurat acolo pe rogojină decoraţiile humei sprijinite pe chitici după rânduială cu  mânecile suflecate până la cot şi gurile noduri aşteptau încordate semnul crucii

2. desfrunzind mimetismul celulei

vama rece a liniilor din palmă printre bandaje oarbe

îşi deschide plictisită porii alcoolici

acord ciudat de ritmuri devastate în exerciţiul obişnuinţei

singur fără tine pipăind pereţii aerului dubli

identifici în grabă locul rămas liber şi-l zideşti retoric

linişte

doar umbra creşte compartimentat în orbitele nopţii

ecou târziu desfrunzind mimetismul celulei

bântuită pe alocuri de splendoare se chiuie încă o generaţie

atac întârziat la baionetă în avangardele pubertăţii

golind viitorul la o mie de ani (cam fără remuşcare!)

himenul unei noi constelaţii în borcănaşe mici cu etichetă se contractă

idei gravide de sine într-o masă de imagini glisante

undeva în acest spaţiu de timp fragmentat

un alt vis

o altă realitate

al şaptelea poem nescris

numeric în zilele pare al şaptelea poem nescris

intră în viaţa publică a fiecăruia dintre noi

cu tot ce este de prisos

iluzii printre noduri şi semne de ceară

lacrima dulce a unui ascet pomenit într-o hieroglifă cândva

egal depărtată de amândouă morţile tale

stau singur la o masă de lemn într-un oraş de scaune

şi mesebeau singur din

aerul crud izvorăşte şi cură dincolo de zid ochiul aproapelui

văd urmele pietrelor din care se clădeşte viitorul

acolo pe mal în îndepărtatele indii de gesturi promis mereu altora

3. undeva în imperiul ciudatelor erezii

decorticând amintiri glorioase (ce vis prietene)

acum când în memoria iederii ninge cu îngeri trişti

nicăieri fericirea nu zideşte în trupul metaforei o

inimă  mai albastră

raţionalizând egoismul secundei pe ascuns eunucii imaginaţiei devastează poemul

la frontiera dintre numere

confuz

aproape tăcând

aproape vorbind deasupra gurii mele

confuz o altă gură şi deasupra ei altă gură

o întemeiere ciudată ascunsă pe alocuri redă vederea formei

rană deschisă în ţărmul alb din vis mărturisind aievea

bucură-Te (am spus atunci uimirii)

că existenţa ta particulară îţi dă târcoale undeva pe aproape în imperiul ciudatelor erezii!

Câmpia cu numere (Prima zi)

 

Mărturia păpădiei

„Eu sunt singurătatea devenită Om” (Nietzsche)

1.

stau şi contemplu acest echilibru frenetic

bile şi cuburi linii şi plane

gesturi arhitectonice ale celor trei timpuri obiective

măsurăm o DIMENSIUNE

mereu ACEEAŞI (.)

cu înverşunare până la lacrima duioasă pândim

încordaţi lama albastră a securii în aer

călăul plictisit asudând deasupra butucului verde

altoim veacul cu priceperi mărunte capul într-o parte (o căpăţână de varză murată) burta într-o parte (cu toate măruntaiele grămadă)

degetele numărându-se cu-nfrigurare pe la spate

sunt TOATE

unu doi trei cinci şapte

ZECE

cu toate zece Fericitule

doar ochiul

un mugur zemos voluptuos trage fermoarul

pustieşte totul

între brazde de carne aburind

veselii amorţite

sclipesc în soare dogoritor

2.

merită toate acestea osteneala

te ridici în genunchi cu mâna streaşină peste

obloane de frunze multicolore

vezi şiruri lungi de gânduri cum se strecoară în afară

amide cleioase deasupra copacului

în grădina omului

vino cu mine să-ţi arăt şi te ia viaţa de mână ca pe o păpuşă de gumă uite asta e fereastra asta e uşa pragul bine ţii minte ograda pârleazul şi poarta reţii priveşte de acolo începe CÂMPIA (o realitate mai puternică decât visul) copia unor entităţi la care tu nu ai luat încă parte închipuieşte-Ţi (dar din ce) interiorul unor nesfârşite ademeniri o peşteră săpată adânc în aerul umed pulsând în afară dar n-avem timp să mergem mai departe vezi un deal o potecă albă şerpuitoare o uliţă două răsucite-ntr-un călcâi de rouă o piatră uşoară o fântână de seară o frunză un cal un câine un pom o pasăre-n zbor tăind ochiul uşor un Om (ai grijă!) ooo Un OOO un ooo un GATA AJUNGE eşti LIBER să ŞTII (liber liber!.. gândeşti) şi îţi dă drumul la mână Liber Liber Liber prin viaţa toată

3.

ca frunza arţarului la marginea pădurii

împingând cu degetul aerul stratificat

ca o suliţă de lumină ecoul

înfipt adânc în omoplatul umbrei

aduc mărturia păpădiei

înaintez uşor întotdeauna cu grijă

printre galactice lumi minerale

unele percepute de firul de iarbă altele nu

ca şi umbra mea de altfel

4.

nu ştiu de ce

dar simt secolul XXI cum moare

cum putrezeşte de-am picioare ca floarea soarelui

uitată pe câmp toamna târziu neculeasă şi-n aerul de primăvară

mirosul urcă până deasupra gurii

ce satisfacţie măreaţă pe bulevardul victoriei

proprietăţi bogate cincinale

adaugă statisticilor culoare

uraaa Uraaa uraaa

sub falduri strălucitoare

trece noaptea pe uliţa conştiinţei tutelare

privim măreţe atelaje descriptive

cum înaintează falnice în urma noastră

rostogolindu-se

privim

prin hubloul de ceară al zilei următoare

trupul acesta de gală (ca o fiară dresată) cum înaintează tăcut

cu pădure cu tot spre câmpie şi nu ne dumirim îndeajuns niciodată

ne îngrămădim în zi ca

rufele murdare într-un coş de nuiele „la o

maternitate a gândirii” ca în faţa

unor porţi ademenitoare plăvanii instinctelor

ne mirosim ca vitele sudoarea braţelor noastre alungite

a organelor mute

a vorbelor stătute

ne mirăm îndelung ca paiele ude în ieslea mântuitorului

şi nu ne dumirim

poate ar trebui o aproximare a tăcerilor

prin fluviul ce uneşte aceste maluri

o iluminare a peşterii

(pentru scrijelirea pereţilor fratre nu ajung toate cuvintele noastre

obosite)

câmpia (ne dăm cu părerea)

poate ar trebui lăsată câteva milenii pârloagă

(pentru regenerare nu ajung

toate excrementele lumii)

să disecăm

să nivelăm

să implantăm firicele de aer în plămânii de gumă ai planetei

băiete

încă un rând

că tare ne mai plictisim pe întunericul acesta

TOARNĂ

să se facă lumină prin toate crăpăturile pielii

scârţâie căruţa obosită

din toate încheieturile ei de lemn minunate

poheţii văd

poheţii suferă şi se bucură ca nişte copii orfani când văd jucăria

ei cer şi altora să vadă ce văd ei

de acolo

de jos din fundul gropii lazăre tu treci mereu printre noi ioane

cu capul în mână ca pe-o târzie ofrandă

5.

ziua muncim

noaptea dormim

dimineaţa o luăm de la capăt

covoare ale muţeniei dezmiardă zorii capricii repetabile

mass-turbări imperfecte

între două apusuri trece gloria lumii

între două răsărituri

muncă şi somn

un zaţ enorm de mulţumire freamătă pe bulevardul victoriei efluvii genetice din bantustanele îndestulării (bogată complexă şi diversă este fresca sub care ni se înfăţişează realitatea semnul nostru biped ilustrând preocupările atitudinile fizice chimice şi psyhice în legătură cu mersul treburilor atât dinăuntru cât şi dinafară cum ar fi zis cei vechi)

sic tranzit

gloria mundi!

6.

cobor pe scara de serviciu a zilei următoare

un străin în propria-mi piele (temniţă şi temnicer

după ce-am înghiţit cheia) îmi vine să înjur

să blestem

(dar unde să pun oare blestemul) clipa

în care am dat buzna în cancelaria domnişoarei universale

mai la stânga (c. a. p-ul şi biserica satului)

mai la dreapta (disfuncţionalităţi ale memoriei regresive)

centrul de greutate la 2 m în pământ

înaintez hotărât

pătrund adânc în lama oglinzii

un coridor lung ciupit de vărsat umed nevertebrat

cu mii de pasări mici multicolore

în colivii de aur

zburând prin carnea lor fragedă aburindă

până la cer

din loc în loc

uşi întredeschise prin care ne privesc obiecte şi cifre

lungi rafturi şi sertare lucioase

cu dinţii măcinaţi

ce de chestii domnule

(iţi vine să râzi să te bucuri s-o iei de la capăt)

ace brice cuie şi… (o de ce aşa departe!)

vieţile noastre

morţile noastre fişate

adnotate

trase la indigo (alb negru gri sau maro)

calcule

numere şi multe altele pe care nu le înţeleg nici acum

7.

lume lume şi iar lume

soro lume

veniţi

haideţi să vedeţi pe taraba amăgirii

cum dospesc voluminoase şi grele icrele negre din burta zilei

cum se vinde şi se cumpără viaţa noastră prietene

cum se vând la kilogram

la litru

la metru şi la bucată

vise speranţe necazuri şi bucurii

războiul de treizeci şi ceva de ani

tratatul de la verdun

cum se pun la cale alianţe şi intrigi

mese rotunde mese pătrate cuburi şi sfere

cum se vând lubeniţele roşii harbujeii

pepenii galbeni hegel şi kant

nietzsche şi hamlet baudelaire einstein şi sancho

aleluia

aleluia aleluia

de trei ori lepădarea de sine

şi continuăm să ne vindem ţara mama fratele sora şi

continuăm să cumpărăm ştirul şi loboda

ţigări blugi adidaşi chiloţi şi gumă de mestecat

cărţi ulei votkă

iar lână noi păianjenul cu mii de picioruşe

îşi ţese pânza de aur şi de smarald pe ochii bulbucaţi ai păpădiei

RECLAMA -  sufletul comerţului

LOZINCA  - sufletul existenţei

cine se teme de concurenţă

cine se teme să facă dragoste

cine în faţa plutonului de execuţie cere să fie legat la ochi

să fie bătut cu pietre

                     şi au venit/şi n-au văzut

             şi au văzut/şi n-au auzit

   şi au auzit/şi n-au ştiut

             apoi trece cineva şi zice

ACEASTA  E(ste)  LINIŞTEA  VOASTRĂ  !