merg
memoria lasă urme şi ele vorbesc
de la capătul străzii în bocanci şi chipiu
peste veston centura lată cu stema republicii populare
numai dunga pantalonilor sclipeşte în zare dogoritor
şi nimeni nu vede
toţi
întorc grăbiţi gaura unor chei pierdute în yala blocată
chiar dacă tu uneori printre stele ai făcut dovada
pe umeri locul acela a rămas mereu gol
sunt un număr
ca şi voi
un soldat
UM 01833 deveselu
întru-un oraşel plin de soldaţi şi femei singure
urc singur de la gară la teatru
traversez spaţiul comun
cobor apoi în centru pe o stradă cu nume bizar
libertăţii undeva pe lângă o puşcărie nouă frumoasă
intru în ceva larg din care uneori mă trezesc
caracal mon amour
oraşul celor şapte minuni contemporane
apus de secolul XX şi ceva
duminica în permisie primăvara
stau singur la o masă
beau singur
fumez singur în parcul municipal
e soare linişte cald
petalele cerului ning de-atâta floare
şi ea nu ştie nimic
trece singură pe alee
ca o roata dinţată în flăcări
cu soldurile mici rotunde şi sânii ridicaţi
mestecă trupul scobit în aerul verde felină
o doamne
cât este de frumoasă
dar mai ales cât este de singură
că dintr-odată ochiul meu se deprinde de mine
trece dincolo pe alee brazdă a unui plug verde
ară cu toate mâinile sămânţa unei clipe eterne
mă las pradă ogorului tânăr
şi mai beau o halbă rece de bere
dincolo de caracal
la deveselu
pe malul stâng al oltului peste lizieră
avioanele zboară mereu la joasă înălţime
pluguri cu roate dinţate pe alee primăvara în parc
dar ce-o fi făcând oare femeia aceea singură cu ogorul ei tânăr
că tare rod de primăveri avea
de atunci în toate duminicile sunt un soldat în permisie!
