prima lecţie de po(h)ezie

prima lecţie de po(h)ezie

am luat-o târziu

pe bulevardul lenin în capitală

la casa scânteii

am mers într-o bună zi la ei

la centru (la redacţie)

cu po(h)ezioare articolaşe şi câţiva amici

(ne şi vedeam po(h)eţi cu poză mare şi litere groase

scrise adânc cu plumb în reviste cu știf și ziare)

R A H A T

după amabilităţi consacrate

apă minerală cafele nechezol şi ţigări snagov amiral

ne-au ascultat tăcuți în grup şi pe fiecare

ne-au măsurat

ne-au ambalat pe rând

cântărindu-ne atent cu privirea

si au decis

de acolo de sus

de la etaj

duhneau adânc zidurile a plumb

şi a cerneală îndoită

de plumb

zburau păsări de plumb  prin aerul de plumb

ni se făcuse rece ca de plumb

ni se făcuse cald ca de cerneală

ne lua cu frig

ne lua cu ameţeală

au deschis întru târziu larg o fereastră

şi a zis

unul de acolo..... de  SUS (nu mai ştiu cum îl cheamă)

TOVARĂŞI

NOI cu tineretul (în general) avem o problemă serioasă

în materie de po(h)ezie şi alte construcţii sintactice

are voință are curaj vis are t(h)alent cu carul

dar nu are viziune (cum s-ar zice)

VEDEŢI

(și în capetele noastre veneau rând pe rând și toate deodată

munții cu apele lor minunate și clare câmpiile albastre marea cerul

pământul

printre stele

tractoare fabrici uzine

și fereastra)

VEDEȚI

şi ne-a arătat aşa satisfăcut bucuros cu mâna

peste

oraş

peste ţară

direct prin  fereastră

BULEVARDUL şi STATUIA lui LENIN

de acolo

de sus

de la etaJUL ŞAPTE +Unu al casei scânteii

DIN SPATELE BULEVARDULUI LENIN

DIN SPATELE STATUII LUI LENIN

ne privea

oţelită

mâna întinsă de bronz a T O V A R Ă S U L U I

a trecut revoluția

(unii spun 

o frumoasă lovitură de stat)

a venit revoluția

regele din nou a plecat

iliescu constantinescu băsescu

iohannis 

au 

rămas

iar noi scriem mai departe povestea aceea

în care intrăm rând pe rând

eu tu el

noi voi ele

cei care nu au uitat încă

și își aduc aminte!

Aprecieri critice (selectv)

„Mă bucur să-l regăsec pe fostul (meu) cenaclist de la Universitas Petruţ Pârvescu, mă bucur că el a regăsit poezia; de fapt, n-a părăsit-o niciodată şi nu s-a lăsat părăsit, sfidând provincia şi memoria ei nelipsită uneori de perversitate. Am întâlnit - nu prea des, e adevărat - astfel de vocaţii şi de fidelităţi care se întreţesc cu tenacitate şi modestie, trecând peste mizeriile epocii şi ale trupului, peste indiferenţa celorlalţi...”

Mircea Martin

„Chiar dacă amânarea debutului l-a îndepărtat pe Pârvescu de calendarul generaţiei sale, cred că acest interval de tăcere a fost de bun augur pentru configurarea poeticii personale. Cumulând asiduu lecturi şi experienţe, el a ajuns la cunoaşterea de sine în profunzime care i-a permis să-şi edifice constructul poetic omogen. Conferindu-i autonomie şi individualitate prin compunerea unei trilogii cu premise genetice. (…) Câmpia cu numere, trilogia proiectată de  Petruţ Pârvescu,   certifică o gândire poetică complexă, nutrită din  neliniştea spiritului şi dialectica contradicţiilor. Recurgând la fragmentare, evaziune onirică şi incursiuni mnemonice, într-un discurs pe alocuri eliptic, marcat de încifrarea premeditată, poetul din Botoşani conturează un univers liric cu timbru personal…”

Nicolae Oprea

„Poezia lui Petruţ Pârvescu aduce un miraj al delicateţii, un delir al fragilităţii. Sensibilitatea se–adînceşte-n-sine, suprimînd retorica, reducînd comunicarea la modelul cel mai economicos care e haiku-ul. Economicos, însă foarte pretenţios, căci într-însul se cuvine a străluci, cum într-un strop de rouă, culorile curcubeului, complexităţile sufleteşti, acel joc de alternanţe între elanurile şi sleirile fiinţei ce îndreptăţesc poezia ca mărturie totodată umilă şi triumfătoare în faţa necunoscutului. Într-un context în care patetismele gălăgios revărsate ţin adesea afişul, Petruţ Pârvescu are curajul a paria pe laconism şi pe şoaptă. Poetica d-sale e una a contragerii, a rezervei, a disciplinei scriptice şi morale precum orice manifestare a nobleţei veritabile. Nu rumoarea verbului, frivolă precum cea a străzii, îl atrage, ci reculegerea lui silenţioasă, smerită precum iluminarea clipei de rugăciune. Desigur, nu putem prevedea ce succes va înregistra poetul pe ingratul nostru tărîm sublunar, dar suntem încredinţaţi că o stea fragedă şi înlăcrimată îl veghează din transcedenţă.”

Gheorghe Grigurcu

„Lucrîndu-şi poemele aşa cum meşterii bizantini lucrau simbolurile sacre pe sfintele brocarturi, „ în lungi etapizate forme” cu încredere oarbă în elitismul poeziei, Petruţ Pârvescu se înscrie şi onorează linia extetică Mallarmé – Valéry sau, la noi, Ion Barbu – Cezar Baltag – Ion Mircea, apropiindu-se şi depărtîndu-se în acelaşi timp cu dezinvoltură şi echilibru de paradigma optzecistă. Anii unei bogate şi îndelungate ucenicii, pe lîngă marile cenacluri literare bucureştene ale anilor `80-`90, se observă şi astăzi. Petruţ Pârvescu nu scrie pentru glorie sau pentru parvenitism pe treptele scamatoriilor sociale, poemele sale profunde fiind o bună lecţie pentru atîţia grafomani lirici plini de orgoli umflate cu pompa ca broasca lui La Fontaine...”

Daniel Corbu

„Petruţ Pârvescu face parte din stirpea poeţilor dăruiţi cu puterea de a trece dincolo de marea de cuvinte. În tot ceea ce scrie este un căutător de sine, dar vrând să atingă o plenitudine ca sens al acestei căutări. Totul este „o dimensiune repetabilă a visului”, aşa cum ne spune poetul în penultimul vers din Geometria visului (2005). Viaţa pe care şi-a croit-o Petruț Pârvescu (sau care l-a croit!) este cea a unui intelectual atins de aripa îngerului. El are puterea extraordinară de a rezista asaltului unei vieţi anoste, dovedindu-se a fi și un specialist responsabil prin cărţile de istorie pe care le scrie. Dar împlinirea autentică este poezia întinsă de-a lungul unei vieţi, ea dovedindu-se a fi viaţa înseşi. Dacă sunt eliminate elementele biografice din viaţa unui om oarecare, atunci este posibil să nu mai rămână ceva de spus. În cazul poeţilor lucrurile stau cu totul altfel: biografia trebuie înlăturată pentru ca poezia să se vadă în toată splendoarea ei. În cazul lui Petruț Pârvescu, vreau să spun că ar fi scris poezie oriunde s-ar fi aflat (sau aceasta l-ar fi scris!). Indiferent de forma textului, poezia se vede peste tot ca turnurile unei strălucitoare catedrale care devine ţinta privirii pentru orice pelerin.”

Ion Hirhghiduş

„Petruţ Pârvescu este original prin însăşi dualitatea sa : un om şcolit şi împovărat de cultura cărţilor care se află însă permanent în căutarea rădăcinilor, undeva într-un sat oltenesc. Stilistic este un textualist, substanţa lirică născîndu-se din ea însăşi, la infinit, ca dintr-o matriţă ingenios concepută. Emanaţiile textului izbucnesc libere, dar în spatele lor există un ochi care le măsoară şi le cîntăreşte. Un control strict venind tocmai din natura cerebrală a autorului. E adevărat că poetul îşi fisurează continuu raţiunea săpînd spaţii prin care pătrund curenţii unui sentimentalism în cheie autoironică. S-ar putea vorbi la Petruţ Pârvescu de o polifonie a textului, cu desfăşurări ample în mai multe direcţii. Coagularea şi unitatea decurg fie din recursul la amintirea satului arhaic, fie din cele cîteva laitmotive care adună la un loc, precum în muzică, părţile compoziţiei.”

Victor Teișanu

 „Fără nici cea mai mică îndoială pot afirma că Petruţ Pârvescu scrie o poezie originală. Acest fapt constituie pentru un creator lucrul cel mai important, constituie cartea de vizită a operei sale, nu poţi avea o respiraţie sănătoasă consumând aerul expirat de alţi creatori, indiferent cât talent de arhitect liric ai avea... Câmpia cu numere (a opta zi) constituie "cartea cărţilor" lui Petruţ Pârvescu, ea este dispusă pe un filon ideatic etrem de puternic şi dirijată de un verb poetic abil şi viguros... ”

Lucian Alecsa

„…Poezia ascetică, a raţiunii, fuzionează însă cu cea inspirată, obsesivă, rezultată adesea din cadre ale memoriei nostalgice. (…) Poetul are un control sigur al discursului liric, o tehnică impecabilă, remarcându-se prin cursivitate şi transparenţă. (…) Impresionează la Petru Pârvescu ingenuitatea cu care este perceput realul, luat în posesie originar, parcă silindu-se să-l numească pentru prima oară, dar dând şi impresia că îl are în sine şi îl proiectează, îl face vizibil/viabil.” (2011)

Paul Aretzu