Vă mulțumesc prieteni!

“Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligenţa. Inteligenţa are limitele ei. Prostia, nu.”  (Umberto Eco)

va mulțumesc prieteni

pentru că sunt pentru că existați

pentru că Tu ești Tu

pentru că Ea este Ea

pentru că Voi sunteți

Voi

pentru că Noi suntem

Noi 

și 

împreună

suntem astăzi

aici

și acum

pentru că suntem unici

pentru că suntem diferiți

pentru că suntem triști

pentru că suntem fericiți

vă mulțumesc prieteni

pentru că avem

păreri

sentimente principii diferite

pentru că iubim

diferit

pentru că urâm

diferit

vă mulțumesc prieteni

  

în acest secol minunat

în aceasta gradină a Maicii Domnului

cum ar spune cineva ipocrit

e loc pentru toți

și pentru cei harnici cinstiți curajoși

si pentru lepre hoți trădători

pentru cei buni

pentru cei răi

pentru sclavi

atei

credincioși

pentru oameni liberi

pentru bărbați de stat

dar și pentru

călăi

e simplu

nu este atât de greu nu este atât de complicat

să înțelegi singur că Tu ești un om liber

în general

că tu chiar crezi în ceva

că părerea ta

în general

contează

e blindată e adevărată e beton

și

în general

pentru tot ce respiră

crește

geme

urlă

de la începutul lumii

celeilalte

de vină e mereu altcineva

prietenul tău

vecinul tău

iubita ta

iubitul tău

în chestiune

de viață

țară 

dragoste 

amor

întreb și eu ca unul dintre voi

oarecum

nedumerit

la  toate câte se întâmplă

cutreieră

și dau năvală 

aici 

acum 

oriunde

și oricum

azi ieri sau mâine

cu ce este oare de vină Dumnezeu

rămâne mereu și mereu

puntea aceea

măreață divină 

a maimuței  

doar un vis frumos

un

I D E A L

atâta timp cât unii dintre noi

  

și unii în lumea asta știu bine asta

prieteni

și unii în lumea asta contează!

starea fiilor de mamă

mama mea
mămica mea dragă

care pe mine mie m-a născut
este şi mama voastră şi nimeni nu ştie
am tot încercat uneori să vă spun
am strigat am cântat am jelit
am tăcut îndelung
dar N I M I C

am tot scris
uneori am tot şters
nu am reuşit pe deplin

fiul ei a crescut
a devenit bărbat undeva în lume 
departe
într-un alt fel de sat 
vertical 
de piatră de sticlă și de beton armat

cu femeie casă şi copii
scrie versuri proză poezii şi alte lucruri pentru unii ciudate
de care mama lui care l-a născut era tare mândră

despre mama mea
ca despre mama voastră
aş fi vrut să scriu un rând 
acolo

ceva o vorbă frumoasă
să ştiţi şi voi cât de mult am iubit-o
dar nu am avut cuvintele potrivite niciodată

mama mea
mămica mea dragă
care pe mine mie m-a născut
pe care eu fiul ei am iubit-o enorm
aşa cum şi voi iubiţi mamele voastre şi nu spuneţi nimănui
mama mea care m-a născut
într-o zi 
într-o primăvară frumoasă
a murit
a urcat la cer singură şi m-a lăsat aici pe pământ

iartă-mă
mamă a mea care m-ai născut
că iubirea mea pentru tine

nu a încăput în toată 
viaţa
că iubirea mea pentru tine nu a încăput în toată 
moartea
nu a încăput nici chiar în cuvinte potrivite pe hârtie
deşi am scris despre toate femeile pe care le-am iubit

scriu
astăzi
târziu acum
aceste câteva rânduri
pentru mama mea şi mamele voastre
ca despre iubitele noastre celeste
ca despre muierile noastre amantele noastre eterne
în care toţi bărbaţii din lumea asta îşi caută cu înfrigurare mama

mamă a mea
care m-ai născut
îngerul meu din cer fără nume
te iubesc până dincolo de mormânt

viaţa
dragostea mea
frumoasa mea durere
nicio femeie din lumea asta nu te poate pe tine ţie reda!

amiaza meșteșugului

motto: „…am ajuns într-un loc unde lumina e mută ” (Dante)

de şapte ori a stat soarele-n loc acolo deasupra seminţelor
creierul meu o sărbătoare de patimi
rând pe rând ajungeam până la ghidon
până la pedale
trosnea pielea moale subţire întoarsă pe trupul ei mândru gelatinos
râuri de sudoare mestecau cilindri
între picioare nervos

scăpam din labă pedala

dar nu mă lăsam
înaintam cu râvnă
aproape curios
era însă uliţa strâmtă şi prea adânci malurile ei albe rotunde
cel puţin aşa mi se părea când eram

deasupra
călare pe situaţie

acolo se sfârşea abrupt totul

desigur gândeam
se întâmpla ceva despre care eu nu ştiam pe atunci mai nimic
bănuiam aşa

vag

absolut
din născare
dar nu reuşeam să-mi aduc aminte

să văd să aud să înțeleg
mă ridicam ruşinat în fund în genunchi în picioare
prindeam din nou coarnele ei mari nichelate răsucite cu putere
ca pe un ham
şi
i z b e a m

firişoare scurte roşii ciripind alergau voioase prin venele moi
întreaga pădure venea rostogol

în galop

peste noi
muşchii încordați căutau frenetic teaca umbroasă
roata ei toată mică înflorată

franjuri

dinţată pe margine
spiţele lanţul gâfâiau rotindu-se-n gol

(d o a m n e
pe lunca vezii la vale dincoace de piteşti
în amiaza meşteşugului
ce sărbătoare

cu dăltiţe de aur şi cosoare de os
cum scobea menestrelul în trupul ei tânăr gelatinos
propriul lui chip)

trosc
auzeam târziu

până la cumpănă şi rădăcina fântânii
până către poale cum
bilele mici şi rotunde cădeau

una câte una
direct

în ţărână

cercuri în valuri tremura aerul tare gustos

podoabă ruinelor soarele băţ
a naibii situaţie
încurcată
păgână

împingeee Băăă
strigau flăcăii bucuroși pe marginea şanţului
împingeeE
şi-o să m e a r g ă

cădeaM inverS

mă trezeam târziu

într-un gol enorm măreţ
şi împreună cu mine
roata

cilindru oglinda
bilele
lanţul gros de abanos murdar de vaselină
şi ea peste mine

C Ă L A R E

degeaba
printre spiţele tari uleioase mergând înapoi
se vedea cerul deasupra

negru ca smoala
şi stele verzi

mici
s t r ă l u c i t o a r e !..

starea fiilor de tată

tatăl meu

tăticul meu drag

a fost un bărbat minunat

vesel tânăr și frumos

bun mândru

dar drept

cum sunt și tăticii vostri

și nu spuneți numănui

tatăl meu

a fost un om

simplu

de la țară

ultimul

din cinci frați

cu șapte clase făcute

și nu a spus nimănui

s-a născut

în păcala făgețelului

pe valea vezii la deal dincoace de pitești

la începutul lumii

celeilalte

în anul regelui mihai

marii uniri

a făcut armata

a făcut războiul

șapte ani

și nu a spus nimănui

când au venit tovarășii

să iscălească pentru pământ

lăsat moștenire din neam în neam

el nu a semnat

acela a fost începutul

mândră și trufașă

cu ziduri înalte și sârmă ghimpată

închisoarea din pitești

jos

pe malul stâng al argeșului

în avale

știe prea multe

frigul foamea apa neagră de sub celule

lespezile reci de piatră

bătaia zilnică

și inchiziția de noapte vorbesc

dar tata nu a spus nimănui

după o vreme

tatăl meu

tăticul meu drag

îmbătrânit tăcut a venit la noi acasă

ne-a sărutat pe toți șase

și a plecat pe șantier

t r e i z e c i  d e  a n i

acolo

undeva departe

a trăit singur a muncit singur

a visat singur

a fost bolnav uneori

dar nu a spus nimănui

și anii au trect

în anul acela

într-o primăvară frumoasă

după nouăzeci și șase de ani

în faţa casei

înjugaţi

doi boi albi

păscuseră iarba

cînd am ieşit în prag

oamenii îşi luaseră căciulele din cap

în rest

totul a fost bine

numai tata

când a plecat

puţin cam trist

mi-a pus în mînă

doi bănuţi de argint!